poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 453 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Tractoare. Capitolul 4

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-01-16  |     | 



Într-o zi de toamnă, departe de linia frontului, la gară la Iargara s-a oprit un eșalon. De pe vagoanele deschise, drept pe pământ se descărcau mașini motorizate, de care mulți auzeau dar puțini vedeau. O gloată de curioși și alta de gură-cască au împânzit locul cu pricina.

După ce s-au dat jos tractoarele, un bărbătoi cu legătoare la gât s-a cățărat pe o platformă. A ținut el o scurtă cuvântare, apoi a ridicat o mănă și a învârtit-o deasupra capului. Trube și tromboane, pe neobservate apărute în spatele mulțimii, au răsunat în toată puterea cu un marș triumfal, atribuindu-i evenimentului rezon internațional. Tot atunci caii de fer, cu motoarele deja în funcțiune, au pornit în direcțiile prescrise.

Întâmplarea a făcut ca unul din tractoare, ținând drumul spre un МТС* de peste dealuri, să treacă și prin Râpești. La jumatea șleahului aparatul a încetinit viteza și a tras pe dreapta, înconjurat de o droaie de băieți. Tractoristul s-a ridicat de pe scaun și, dintr-o săritură, s-a pomenit cu bocancii în colb. Zvelt, josuț, sur din cap în picioare, o clipă rămas neclintit, s-a uitat în jur, i-a făcut din ochi puștanului de lângă el, pe ceilalți i-a înviorat cu zâmbet scurt și a întrebat:
– Demult n-a plouat pe la voi, așa este?
– Așa-i, așa-i, a răspuns un băiețandru cu îndrăzneală.
– Apă în fântâni a mai rămas?
– Mai este, vrei să bei?
– Cred că aș goli o vadră plină, dacă s-ar face acum înaintea mea.
– Di undi ești, că vorghești așa cultural? – întrebă cineva.
– De lângă Reni, ați auzit de așa oraș?
– Am auzit, am văzut.., am și mâncat.
– Mă bucur nespus că ești pâțan* umblat, de două ori la moară și odată-n sat, -- a zis străinul, văzându-se cu o căldare de apă dinainte. A ridicat-o de torți în sus și a băut cu atenție, apoi s-a apucat de dat roată în juru tractorului, tot uitându-se la mecanisme. Când să urce la volan, s-a apropiat un sătean și l-a chemat să mănânce la el acasă. Flămând de pe drum, străinul n-a refuzat: înainte de a lăsa postul a ochit un băietan mai bărbătos și l-a însărcinat să-i păzească aparatul.
Venind de la masă, mecanicul a rămas portret. Tehnica-i strălucea la soare, fără urmă de colb pe capotă, rame, scaun, faruri... Băieții stăteau tăcuți, într-un rând lung pe partea opusă a drumului, iar paznicul, leoarcă de sudoare, sprijinit într-un genunchi ștergea cu stăruință ultima roată cu un smoc de iarbă gălbuie, numai bună de lustruit metalul încă mirosind a fabrică.
– Cine v-a muștruit așa, de stați ca soldații?
– El. Cum numa mătali ti-ai dus, s-o făcut mari și tari...
– Nu vă temeți că n-o să mai vedeți motoare, de acum încolo vor trece multe pe aici. Cine merge cu mine, să-mi arăte drumul la MTC?
– Da înapoi... pi jios? - întrebă unul din gloată.
– Înapoi pe jos, în schimb încolo pe tractor. Asta-i puțin?
– Îi diparti, păn ajiunjim s-însărează, înapoi: noaptea, pin păduri...
– Merg eu, a spus ”paznicul” hotărât.
– Cum îți zice, curajosule?
– Andrii.
– Stai departe?
– Nu, în vali, la v-o patru garduri...
– Hai, rămâi pe noapte la MTC și mâine vii cu mine înapoi, dar mai întâi dă o fugă acasă și cere-ți voie de la tata.
– Teteia-i la război.
– Atunci - de la mamă-ta, sau de la cineva mai mare.
– Vasîli, să-i spui lu mămăia că mă duc la Baimaclia cu treabă. Vin mâine. Ai înțăles? -- i-a strigat voluntarul unuia din băieți, tot atunci găsindu-și loc pe o rama din urmă. Tractorul s-a urnit, luând șleahu-n jos.


Stația tehnică de la marginea Baimacliei, la acel început de mecanizare avea în posesie trei tractoare cu roți de fer, batuză, semănătoare, pluguri și boroane, toate aranjate sub ceru liber în jurul unei case vechi ce servea de cabinet și adăpost. Alături de casă mai stătea un șopron nou de scândură, slujind de sclad și atelier. Odată adusă la destinație, noua mașină a fost pusă în rând cu agregatele, la insistența unui om în ani, care semăna mai mult a paznic decât a brigadir.
– Bună seara, v-am adus tractor nou -- s-a adresat mecanicul. – Este cineva din tractoriști?
– Buna sara, nu-i niși unu, toți îs pi deal.
– De muncă au?
– Di lucru pi deal tot timpu esti, numa că oamenii nu-s deprinși cu motoarili, nu vor colhoz, vor să rămână cu averili lor.
– Asta am mai auzit-o, tot așa a fost și în alte părți, unde acum nu se mai ară cu boii.
– Ești di după Nistru?
– Nu, sunt de la Reni.
– Te tragi di la aldi ”ce, ce...” Mă uitam eu că nu ești ca noi la vorbă... Di undu știi cum era la înșeput în alti locuri, din gazeti, sau ai fost pi acolo?
– În patruzeci am plecat în Ucraina la ФЗУ* După ce am absolvit școala tehnică am rămas să lucrez la un MTC din Transnistria.
– Ai luptat pe front?
– Da. Am fost mobilizat în patruzeci și unu de la locul de muncă...
– Da acu?
– Am fost rănit.
– Iartă-mă, nu m-am dumerit, pari nevătămat. Băietu-i cu tine?
– Da, e din Râpești, l-am luat să-mi arăte drumul. Mâine trebuie sa-l conduc înapoi. Cred că aveți loc de dormit...
– Găsim. Pi tini cum ti cheamă?
– Eu sunt Mihai, el - Andrei.
– Eu îs Gheorghe, tractoriștii mă strigă ca la ruși.
– Deadea* Jora?
– Vezi cum te-ai prișeput, dacă ai fost pi la dînșii. Da băietu ista n-are limbă-n gură, nu poati spuni sângur cum l-o botezat popa?
– Sigur că are, dar e cam tăcut, tot drumul n-a scos un cuvânt.
– Poati ii teamă să nu spună v-o prostie?
– Fricos nu pare...
– Dacă-i așa, noaptea asta îi dau pușca să păzască, să dorm și eu o noapte lângă babă.
– Aveți mulți hoți pe aici?
– Sînt destui, da la tehnică nu se bagă, nu-i bună di mîncat, di băut... niși la tîrg încă nu se întreabă. O păzăsc mai mult să nu se baje v-on bazavenchi, să striși șeva... Da și vă țin eu atîta cu vorba, om bătrîn și fără minte-n cap. Hai intrați în casă, sînteți osteniți di pi drum.

Lăcașul tractoriștilor rău n-arăta: pereții de afară, cârpiți la colțuri, sub geamuri și în jurul ușii de la intrare, păreau destul de tari, chiar dacă se mai zgâia vreo crăpătură de fundament. Un strat gros de stuf înnegrit cobora din creastă în streașina. Înăuntru casa avea tindă și trei odăi: cabinetul încuiat cu lăcată, camera de odihnă (cu două paturi, două placate, două scaune lungi fără spetează, o masă lungă...) și camera paznicului, cu plită sobă tacâmuri, o laiță cu saltea și o pușcă de vânătoare sprijinită într-un colț. Praful de sub paturi, brazdele de var pe pereți și fărmăturile de pe masă semnalau că nu pășea picior de femeie pe acolo.
– Noaptea asta a să dorñiți în odaia lu Lenin, aestea-s paturile... - a anunțat paznicul, aducându-i pe musafiri în odaia mai mare.
– Adică, în camera leninistă? - a concretizat mecanicul.
– Anumi așa am vurut să spun... am scurtat din cuvinte, cred că tătuca Stalin nu s-a supăra pintru asta.
– N-are de ce, ba mai mult, se va bucura de o traducere corectă.
– Di fapt, vorba în cauză nu –i a me, am auzit-o di la unu, da mai ghini să lăsăm asta la o parti. Politica încunjioară, foamea dă pi di-a dreptu. Cît a să vă hodiniți, mai trageți cu ochiu la tractoari, eu mă duc păn acasă și acuș mă întorc - a spus paznicul, ieșind pe ușă.
– Ies și eu pi afară, a spus Andrei, lăsâdu-l pe mecanic întins pe un pat.
Văzîndu-se singur-singurel lângă tractor, băietanul mai întâi a făcut un cerc, apoi s-a oprit lângă motor, să-l mai vadă odată pe deasupra, și pe desubt. Se uita cu răbdare, nu-i scăpa din vedere o rotiță, un șurub.. .
– Îti place? - l-a întrerupt vocea mecanicului.
– Am crezut că dormi.
– Te-am zărit pe geam cum te uitai, mi-a trecut și somnul... Ți-ar place să lucrezi cu așa ceva?
– Da, numa că ari o grămadea nebunii, mă tem să nu-l stric.
– Pentru asta trebuie să înveți. Azi mecanica e la putere, cine o cunoaște e om mare. Termină clasa a șaptea și du-te la învățat la ФЗУ, în cinci luni devii tractorist.
– Și dacă nu termin?
– Chiar dacă nu termini, cu 15 ani împliniți și partu de carte făcuți, te primesc la școala profesională... -- Băiatul s-a sfiit
– Câți ani de școală ai? - a întrebat mecanicul, suspectând ceva.
– Numa doi.
– Înseamnă că știi să scrii și să citești...
– Pi dracu, dacă știem, nu mai stătem acu di vorbă cu tini.
– Atunci spune, frate: ce-ai făcut doi ani la școală, zi de zi bătându-i pragul?
– Cari ”zi la zi”? - Am fost de două ori în clasa întâia, și odată-n a doua.
– Nu înțeleg. Cum te-ai mai dus în a doua, fără să termini a întâia?
– Prima zi în clasa întâia am învăț toată ziua, adică păn la añiază, am învățat chiar și litera ”a”, niși acu n-o pot uita...
– De ce, ți-a plăcut așa de mult?
– Ei da... din cauza ii m-o bătut domnu-nvățător cu arătătoru pisti palmi, că m-o lăsat cu dejitili umflati.
– Da taică-tău... nu s-a dus la școală, să vorbească?..
– Nu, i-o fost frică.
– S-a speriat de învățător?
– Nu... Îi greu la mână, s-a temut s-a nu-i tragă v-on pumn, să-l lesă lat...
– Aaacum am înțeles, dar ce a fost pe urmă?
– Apoi, m-am pornit iar la școală. Pi drum s-o înșeput o ploai mari, că n-am putut treși râpa. Anu ciala nu m-am mai dus, da niși nimenea nu m-o mai chemat. Bunelu Andrii mă trimetea, mă împingea... Eu mă porneam și mă întorșiam înapoi... În clasa doua m-am dus iar. Când m-o văzut învățătoriu, m-o trimăs înapoi într-a întâia, că adica am rămas clasa.
– Și de ce n-ai rămas să înveți, chiar dacă ai pierdut un an?
– Când am văzut cu și puradei*trebuia să stau în bancă, m-am rușînat, ș-apoi, nu eram eu deprins să răbd un șeas di vremi fără să mă urnesc din loc, să întorc macar capu...
– Chiar așa de severi erau învățătorii ceia ai voștri.
– La dânșii dacă musca nu s-auza, însămna că în clasă nu era poreadcă. Crezi că pintru și am luat eu bătaie într-a întâia? Numa am dat să mă întorc pe-o coastă, că tot atunși m-o scos la tablă...
– Mai bine răbdai. Cine învață, devine un inginer, un inventator de mașini, un constructor de avioane... -- a prins a medita Mihai cu regret, de parcă el era în pielea băiatului.
– Chiar așa di multă carti-i trebui la un tractorist?
– De carte are nevoie toată lumea. Cartea deschide ochii, dă cunoștințe, de carte au nevoie nu numai oamenii mari, dar și ciobenii, văcarii.., și femeile care stau acasă și îngrijesc de copii, cu atât mai mult tractoriștii, care au de a face cu mecanica secolului douăzeci.
– Însamnă că nu mai ajiung eu să mă văd pi tractor...
– De ce nu, o să ajungi la volan, dar asta o să te coste mult mai mult timp decât pe care învață la vremea lor. Și dacă n-o să știi și tu carte, ei mereu vor fi deasupra.
– Acu și să fac, dacă o trecut timpu?
– Nu te mâhni, Andriuha, în tehnică practica bate teoria. Să te ții pe lângă tractoare, să însușești motorul cu secretele lui, ca să-l simți de aproape, de departe... să-i recunoști glasul și în somn, dintr-o mie de alte vuiete. Motorul e ca sufletul omului: dacă nu-l cunoști, n-ai cum să știi de ce geme, ce vrea, sau ce i-ar mai trebui... N-a ajuns Mihai să termine vorba, că s-a auzit tractor. Tot atunci a apărut și paznicul cu o torbă la spate:
– Mă duc să gătesc mâncarea. Voi mai stați pe afară, poati, cari vini di pi deal, să aibă nevoie di ajiutor.
– Du-te fără grijă, ne descurcăm, - i-a răspuns Mihai, îndreptându-și ochii spre tractorul ce se apropia cu zgomot.
– Aista huruie mai tari ca a tău, – a zis Andrei, ascultând.
– Motoru-i vechi, murdar și dereglat, trebue scos, desfăcut, curățit, apoi strîns după toate regulile, urcat la loc și pus la punct. Asta e mecanica, frate... Să știi că ai auz bun la motoare, maladeț!* Îți place muzica?
– Di undi muzicant din mini, dacă m-o călcat ursu pi urechi?
– Asta cine ți-a mai spus-o?
– Bunelu, și mămăia...
– Dacă-i așa, înseamnă că așa și este, dar acum hai să vedem ce mai spun p-aci tanchiștii.

Zicând acele cuvinte, Mihai s-a dat aproape de tractorul venit și s-a pus să-i asculte motorul, strigându-i colegului să nu-l oprească. Tractoristul a sărit vioi de pe scaun, s-a scuturat de praf, s-a uitat lung la mașina nouă apoi s-a întors la a lui.
– Gata, totu-i clar.
– Care-i treaba, meștere? -- s-a interesat venitul, oprind motorul.
– Mașina asta trebuie dusă la atelier.
– Am văzut-o noi că gâfâie.., da nu s-o înnădușit niși odată.
– Asta încă nu înseamnă nimic, în toamna asta n-o să facă mare lucru, într-o zi o să se strice pe deal.
– Vorghești cu șăfu, el hotărăști. Înainte de a se întuneca au apărut alte două mașini. Ascultându-le pistoanele, Mihai a rămas satisfăcut. Mai marele pe stația tehnică (unul din tractoriștii veniți la urmă) nu s-a bucurat de spusele mecanicului.
– Cum să-l ei acu, cînd avem atîta di lucru? Măta știi, cîtă lume are de arat?.. Am lista, și asta nu-i tot, oamenii vin și vin. Și să li spun eu, cum să le lămuresc că nu ni ajiunji tehnică, că-i vechi, să strică?.. Ș-apoi, cînd a să vadă mîine că pleși cu tractor?.. Și a să gîndiască lumea? A să le pară că nu sîntem di nădejdi, că vorba noastră nu coastă nimica. În cazu ista îi chestia di prințip - politiceschii*. Lasă-l, tractoru șiala, să buhnească în arătură... Numa așa omu a să înțăleagă că-i stricat. El a să rămînă cu pămîntu nearat.., zato* n-a să piardă încrederea în puterea noastră.
– Ești comunist, sau am dat greș?
– Nu, nu te-ai greșît.
– Cu tot respectul... mașina trebuie urgent reparată.
– Nu! Mă scuzi, da nu pot, nu pot să ți-o dau. Dacă poți, fă-i tu șeva pi loc, dacă nu, las-o să rămână aiși cum este. Eu răspund!
– Dar v-am adus mașină nouă în loc, ați știut mai devreme?
– Am știut, sîngur am șerut-o, da și vechea ne trebuie, am găsit și om la dânsa. Înțălege și tu: omu nevoiaș n-ari cu și lucra pâmîntu, n-ari cal, bou, vacă, poati niși hârleț n-are, războiu l-o sărășit cu totu. Dacă înțălegi, și vrei să-l ajiutăm -- ti rog di fă macar șeva la tractoru vechi, să țină macar toamna asta. – ”Macar șeva” nu rezolvă nimic, trebuie dat jos și desfăcut motorul, sigur că v-a trebui de schimbat și detalii la el. Asta durează zile.., eu nu pot sta mult pe aici, am de lucru...
– Vrei să spui că ti prișechi la disfăcut motoari?
– Din astea am demontat nu odată, nu-s complicate. Problema e în timp și detalii.
– Apucă-ti... Di timpu tău nu-ți bati capu, eu răspund, în scris.
– Da, o lămurire scrisă de mână comunistă are putere.
– Să-ți spun drept, eu nu pre li am cu cartea, da asta nu mă încurcă, o rog pi secretara di la selsovet să scrie, și eu iscălesc, punem și peciată*. – Dar cu piesele cum facem? Dacă trebuie de schimbat ceva la motor?
– Ni discurcăm și cu șerili. Trimăt om la Comoratu, la Chișinău... La ridicat, la târâit... oamini sînt distui, îti dau doi, trii... di câți ai nevoie. Niși di mâncare nu ti îngrijora, șî un păhar de vin bun găsîm. Găsim tot și trebuie, dacă vrei și logodnică-ți găsîm, numa să fași treabă.
– De mireasă mulțumesc, nu-s gata de însurat, vreau să mai holteesc, măcar până s-or face colhozurile.
– Așa da, pintru asta și avem nevoie di tehnică, ca să unim toati cârpelili pi dealuri, să le putem lucra mai ușor, mai cu spor, mai cu folos, să scoatim roadă.., să uităm de sărășie. Hai... Nu mă chinui. Spune, ti apuși di motor, sau nu?
– Și dacă nu reușesc să-l fac?
– Dacă dacă nu era, poate poate s-înneca.
– Bine, lasă-mă noaptea asta să mă hotârăsc, îți spun mâine.
– Harașo, că ș-așa n-am încotro. Nu oblig, da rămîn cu nădejdea...

Între timp, Andrei stătea într-o parte, neobservat, tot numa ochi și urechi. Când s-a luat vorba de motor, a uitat de unde s-a pornit și unde a ajuns, visa avioane cu ochii deschiși, era gata să dea doi cârlani de pomană, numai să vadă ce avea el (motorul) înăuntru.

Afară se întuneca. Tractoriștii s-au împrăștiat, doar unul care trăia în alt sat a rămas să înnopteze la МТС, să nu bată doua drumuri degeaba. A intrat el cu veniții în casă taman când paznicul punea pe masă o tigaie mare învârfonată cu cărtoafe prăjițe, nădușite cu ceapă, încă și cu usturoi. Moșul a mai pus pâne, castraveți murați, și o sticlă străvezie.
– Aista-i rachiu de a nostru, di toscojină, fruntea.. - a zis paznicul, turnând în păhăruțe. – Măi Andrieș, ai să ei și tu?
– Di gustari...
– Hai să-ți torn pi fundu păhăruțului.
– Toarnă-l plin că nu-s jiumati di om.
– Da n-ai spus că vrei o leacă, di gustari?
– Asta și esti -- un păhăruț, nu mai mult.
– Toarnă badi, nu ti temi, băietu-i mari, mîne-poimîne ai să-l vezi pi tractor -- l-a încurajat tractoristul pe paznic, văzându-l indecis. Andrei a luat vasul între degete, l-a ridicat sus și l-a dat peste cap ca unu mare, apoi, lăcrămând, a înșfăcat un castravete... S-au terminat cartofii din tigaie, s-a golit și jumătatea de rachiu, da musafirii n-aveau somn, și paznicul nu mai termina de povestit:
– Omu vedi lumea după starea lui. Eu, ca nevoiaș cu două desătine, puterea sovetică o văd cu ochi buni. Cu totu altfel se uită la dânsa unu cu 20-30 di hectari. Di bogați niși n-ari rost să mai vorghim.
– Știm ce li s-a întâmplat la ruși - a zis Mihai.
– Așa esti, comaniștii i-o pus pi toți bogații într-un rînd, fără să aleagă, să mai lămurească șini cu și o fost jinovat, în fața cui... Multi lucruri s-o făcut nidrept, da dacă ni uităm din altă parti: cari om i- ar da cuiva averea di bună voie?
– Și de ce nu? – Istoria a cunoscut bogați, care și-au dat avuțiile săracilor, fără a fi impuși.
– Poate că o fost, poate că și mai sînt așa oameni rari... Puterea sovetică-i puterea sărașilor, cari-s tari mulți. Lor colhozurile li convin, di atîta ele a să ajiungă și aiși. Statu a să-i îndoaie pe toți cari a să le ațină calea.
– Mata crezi în comunizm?
– Am auzit și vorghești lumea... Drept să-ți spun, nu cred. Și sovisti*, credință, simț.., câtă minte trebui să aibă oamenii pi tot pămîntu, să poată trăi ca frații, să nu să se mânînși întri dînșii ca și cîinii di la o bucată mai bună. Lăcoñia la om n-a să chiară niși odată, asta v-o spun eu.
– În așa caz, de ce te ții așa tare de idea colhozului.
– Colhozu la comanizm n-a să ducă, da a să ușureză munca și viața nevoiașilor, și eu îs unu dintr-înșii...

A douăza, două motoare pornite unul după altul au rupt liniștea dimineții. Mecanicul a sărit din pat, s-a îmbrăcat și a ieșit. Mai marele pe tractoare îl aștepta afară.
– Mă apuc de motor, dar mai întâi vreau să văd ce instrumente și ce piese de rezervă aveți. O să am nevoie și de un ajutor.
– Trebuia să vină un om de dimineață... nu știu di și încă n-o ajiuns.
– Dacă se complică treaba la început, ce o să fie pe urmă? Nu-i mai bine să facem cum am spus de-odată? Plec cu tractorul vechi, se termină toate bătăile de cap pentru mata, și pentru mine.
– Da tre să vie omu, îi pi drum...
– Ajiut eu, păn vini el -- s-a auzit glasul lui Andrei din spate.
– Ei cum să ajiuți tu, dacă nu ti prișechi diloc în mehanizație?
– Eu nu-s împotrivă, nu-i obligatoriu să știe multe, am nevoie de cineva să-mi dea o cheie, să țină ceva, să intre desubt... pentru așa ceva băiatul e numai bun, mai ales că-i plac mașinile.
– Dacă spui tu că-ți convine, așa să hie. Poati mai tîrzîu vini și omu... Mecanicul a băgat tractorul vechi sub șopron și s-a apucat să-și facă meseria, cu ajutorul mereu lângă el, încordat și asudat de dimineață.

Omul așteptat n-a mai apărut. Pe la amiază a venit cineva din partea lui, să anunțe că nu putea începe munca decăt în altă săptămână. Lucrul, odată început, nu avea cum să fie oprit, dar mecanicul se deranja:
– Trebuie neapărat să te arăți acasă.
– Mă duc. Dacă mă lasă, pot să vin să ti ajiut mai diparti?
– Desigur, numai să-ți ceri voie, neapărat. În altă zi, norocul a fost că unul din tractoare avea de trecut pe lângă Râpești. Anume cu el a și plecat băiatul acasă.

– Unde-i umblat, băieti, pi unde-i dorñit, și-ai mâncat?..– l-a luat mămăi-sa la întrebări.
– La Baimaclia la MTC, nu ți-o spus Vasîli a lu Negru?
– Eu nu l-am văzut să treacă niși pi lîngă poartă.
– Ei lasă... Puni răpidi să mănînc șeva, că mă grăghesc.
– Undi să ti mai duși, ai uitat că tat-to o lăsat pămîntu pi sama ta?
– Di atâta și trebui să plec, pi urmă a să-ți lămuresc.
– Ei, dacă zîși tu... numa să ti întorși mai răpidi, să nu caști gura dijeaba pi la tractoari. Așteaptă oleacă, să-ți pun o icoană di slănină...
– Nu trebui, acolo esti di mîncari.
– Ia macar sumanu vechi a lu tat-to, afară nu-i vară.

Odată ieșit pe poartă, Andrei n-a mai stat să aștepte transportul cu care venise, ci a rupt-o pe jos, pe de-a dreptul. Ajuns la MTC, s-a dus direct la șopron. Mecanicul se porăia pe lângă motorul scos de pe tractor.
– Știam eu că vii, dar nu așa repede...
– N-o vinit niși un om să ti ajiuti?
– Care om, dacă te am pe tine alături?
– Bun, atunșia, spuni și trebui să fac.
N-a dovedit ajutorul să-și răsuflece mâinecele, că paznicul a și strigat ”La mîncare!” Numai după masă s-a apucat meșterul cu adevărat de desfăcut motorul. Pomoșnicu* n-avea când să șteargă broboanele de pe frunte...

La întoarcerea tractoarelor de pe dealuri, mai marele, văzând băietanul pe lângă mecanic, s-a bucurat:
– Brava băiet! Fă treabă! Pămînt aveți?
– Avem.
– Și tat-to-i la front, așa-i?
– Așă-i.
– Apăi, a să trimăt tractor să vă ari... Batim palma?
– Batim, a răspuns Andrei cu glas scăzut, întinzând mâna.
– Bună pălmuță... Da cîți ani ai?
– Digrabă am 16! -- A strigat băiatul, cu 14 împliniți.

În acele zile motorul a fost adus la condiția cuvenită, montat pe tractor, ferecat în bolturi, mutelci, cu fire țevi și curele fixate la locu lor. Apoi a fost încercarea. A luat-o, din a treia pornire. S-a bucurat mecanicul, paznicul.., s-a înviorat și pomoșnicu, nu de tot. Glasul motorului i-a amintit că venise timpul să plece acasă.
– Tanchistu te-o lăudat, ai făcut treabă bună - i-a spus șeful înainte de plecare. - Du-ti acasă și nu ti chinui cu hîrlețu, așteaptă să trimăt pi cineva să vă are, mîini - poimîni... Numadicît să șii pin ogradă! Cîti hictari aveți?
– Vreo cîtiva.
– Da mai precis?
– Teteia știi mai ghini.
– Băiet mari, da știe și pămînt ari tat-so... Știi macar unde aveți di arat? – Asta țin minti.
– Îi bun ș-atîta! Mai întreabă di neamuri, cari mai au nevoie di arat, să nu primblu tractoru la două rostogoluri di mînzoc.


Acasă, Andrei s-a apucat de gospodărie, dar cu gândul tot la motoare a rămas. În ziua convenită, după răsărit de soare, pe șleahu satului, stârnind câinii în mahale a trecut un tractor. Urmărit de cătături tulburate, autovehicolu s-a oprit în poartă la Grigoriță. Băiatu mai mare s-a suit alături de conductor, și duși au fost drept la toloacă.

La amiază, tot acolo s-a îndreptat Finica și Vitea (al doilea frate), cu mâncare pentru arători. După masă au rămas și ei pe deal, să zmulgă buruiene mai mari dinaintea plugului.
Aratul s-a întins până-n amurgite. Înainte de plecare tractoristul a vrut să scrie familii.
– Da pintru și-ți trebuiesc? -- s-a interesat Andrei, cam îngrijorat.
– Pintru darea di samă, condușerea tre să știe unde-am fost azi, și-am făcut... Nu ti temi, pintru arat n-a să vă șiară niși bani, niși roadă.
– Pâmîntu-i a nostru, tot.
– Asta mă uitam și eu: adunat la un loc, fără sămni, fără haturi... Brigadiru o spus că tat-to ari două hectare, cred că am arat pi puțîn v-o douăzăși. Mai aveți, sau aista-i?
– Avem mai diparti di sat, anu ista-l lăsăm pârloagă, da dacă mai vii, îl fașim șî pi așeala.
– Nu cred... Avem mult di lucru pi la amărîți. Condușerea di sus ni obligă să-i ajiutăm mai întâi pi dînșii. Voi nu sînteți din sărași...
– Cu familiili cum rămîni?
– Ti scriu pi tini, frații, surorili, pi bunel-to, pi tat-to... Nu retrăi. Tu ai făcut treabă bună la motoru șiala, aratu di azi l-ai câșligat. Și brigadirului i-ai plăcut, ș-acu ti pominești. Într-o zî îi trebuia la gât un om, era gata să trimată pi șineva după tini.
– Și di și nu l-o trimăs? -- a întrebat băiatul, cu ochii în scântei.
– Taman atunși i-o vinit omu așteptat mai dimult.
– Spuni-i că vin, dacă a să aivă nevoie di pomoșnic, chiar și pi o zî-două, să trimată după mini.
– Neapărat am să-i spun -- a promis baimaclianu, a aprins farele și, traca-traca, traca-traca... iar a stârnit șleahul cu mecanizmul lui.
Andrei, cu fruntea sus, nările rotungite... a trecut fluierând toată ograda și a intrat în casă.
– Șe-i mai vorghit cu omu șiala? Nu ți-o spus c-o făcut pre mult?
– Nu, mămăi, o întrebat dacă mai avem pămînt, să mai vină într-o zî.
– Ei da, chiar așa o spus? Parcă n-aș credi. Da di plată nu ți-o spus?
– Asta-i răspunsu, pintru că am lucrat la dânșii.
– Da oari nu-s pre buni?.. Și-i drept, comanistu di la tractoari s-o ținut di cuvînt, da tari mă tem să nu vie la anu, să ni lesă fără grîu. Aiștea cu o mînă dau și cu amundouă hăpăiesc -- a spus ea încet, cu ochii a frică bulbucați.


În lunga toamnă a acelui an, Andrei cu Finica și frații au semănat grâul pe toloacă. Apoi au dat omăturile.
În primăvară, tot ei au încărcat carul și au plecat la semănat popușoi, răsărită, mazăre și fasole -- anume acolo, unde le arătase tata înainte de plecare.

Odată cu ultimele semănături a venit și pacea. Într-un tren de la front s-a nimerit și Grigoriță, prins de finalul războiului la Konigsberg, de unde se întorcea acasă viu, întreg, și cu medalie. La Cania a coborăt din vagon și a luat-o spre baștină, alături de alți săteni demobilizați.
– Pre multi pîrloaji-s pi dealuri anu ista - observă unul, îngrijorat.
– Uiti mai ghini, cît di frumos îi grîul - a zis altul. - Tu și spui, Grigoriță?
– Pămîntu ari nevoi di hodină, pre tari l-am scurs ultima vremi.
– Așa-i, așa-i, pre mult l-am supt anii iștea. Da și folos?..
– Da chiar că... cari români a să ne mai achite acu rechizitili?
– Poati or plăti șeva... acu-s prietenii lu Stalin.
– Da oari nu i-ar obliga rușii să ni întoarcă macar șeva?
– Da, da... esti chip. La comaniști tari li-i în ghioagă di noi... A să-i ajiuti pi sărași, pi cari să mai țin cu pămîntu a să-i aducă la sapă di lemn.
– Nu mai esti dracu chiar așa negru. Au ii și au cu bogațîi, nu pot să-i baji pi toți în vagoani.., șineva trebuie să lucreză dealurile. Pi noi n-a să ni atingă, am luptat pintru dânșii.
– Mai lăsați grijili și scărba, oamini buni -- a strigat Grigoriță. --Închinați-vă la Dumnezău că v-o păzît de moarte! Uitați și o fost, bucurați-vă di iarba verdi pi cari călcăm, di salcânii cari iaca-iaca dau în flori…
– Și di fimeili cari ni așteapt-acasă.., di hinu din chivniță...

Îndemnați de pofte așteptate, cu capurile dezgolite, ranițele în spate, mantalele lungi descheiate, norocoșii au trecut în grabă Valea Sacă, apoi au ridicat dealu Bărănesei și s-au văzut deasupra satului.
Toloaca, învelită cu grâu des sănătos, de un verde închis de tot, juca veselă în căldura amiezii. Satul încă nu se vedea, în schimb, ca-n palmă se arăta o bună bucată din înălțimea Baimaicliei cu desișul Hîrtopului, vechiul șleah, fântâna lu Musteață și un capăt din pădurea Haragâjului. Între dumbrave se zărea un țol lung alineat cu dungi subțiri de haturi, fâșii groase de semănături, colțuri de pîrloage surii. Sub vârful colinei, durect din marginile ogoarelor își lua începutul de sus imașul numărul unu a satului: imens, verde, împestrițat cu părtale gălbui-albăstrii, turmulițe de oi abea observate, coclauri mai uscate... Apoi a apărut satul, ca din pămînt, drept la picioare.

Dinspre Rusca a adiat miros de friprură și pîine coaptă. Drumeții în mantale s-au oprit toți odată, au tras mult aer în plămîni și au mers mai departe. Grigoriță, încordându-și vederea, a mărit pasul. La o margine de drum a lăsat ranița, mantaua, și a intrat într-un câmp bătut cu grâu, crescut aproape de-o șchioapă. S-a pus în genunchi, a șoptit o rugăciune a lui, a ridicat ochii în sus, și-a făcut cruce, după care, s-a lăsat să cadă ușor cu pieptu-n verdeața dătătoare de viață. A rămas nemișcat câteva clipe, apoi s-a ridicat încet și a pășit atent înapoi spre drum, temându-se de cizmele din picioare.

Înainte de primele case s-au arătat rînduri de vii, toate în lăstari, săpate, curățate, cu lipsurile înnoite... La intrarea în sat, însoțiți de priviri îngrijorate din ogrăzi și grădini, veniții s-au împrăștiat care și încotro.

Grigoriță a intrat pe poartă. Răsuflînd ușurat, s-a întors cu fața la Ierusalim, să-și facă crucea-i dintotdeauna.Un câine a lui, din sămânță vînătorească, i s-a avântat în brațe, mai să-l dea jos de pe picioare. Altul, legat departe de poartă, sărind vioi în două labe, s-a pus pe lătrat.
Finica, săpînd un colț de livadă rămas înainte de paște, auzind tămbălăul câinilor din ogradă, a lăsat hîrlețu și s-a dat la colțu casei. Cum numai a văzut cine era, a strigat: ” Teteia!!! O vinit teteia!!!...” Apoi fata a sărit pîrlazu și a rupt-o de fugă spre omul cu mantaua lungă, să-l sărute prima. Tot atunci din casă a ieșit și Lucheria cu o pestelcă dinainte, mâinile în aluat, ochii lăcrămând...
Doi bazavenchi ieșiți din fundul râpei de alături, cu picioarele goale pline de glod amestecat cu țărînă, smoliți, sprîncenoși, alergau spre poartă de le sfârâiau călcâile. Unul, mai răsărit la trup, era Vasile, altul mai josuț, cu părul creț (pătrățel ca și frate-său), era Grișa, la timpu-i cuvenit botezat în numele capului de familie.
Andrei și Vitea erau cu boii la pădure, trimiși după lemne de foc. Bătrânul Andrei nu mai era pe acasă, plecase în ultimul drum. Plecată era și Tecla, în ultima ei iarnă speriată rău (pe drumul de la Lărgana) de un căine mare cu păr în urechi...

În ziua ceia Lucheria învârtea plăcinte, ca înadins, din care mai tare îi plăceau bărbatului. În sară s-a mâncat, s-a băut și s-a răs ca niciodată.
– Cum o făcut băieții iștea a noștri, că o dovidit să ari, să sămini atîta pămînt? - s-a interesat Grigoriță la Lucheria.
– Ai văzut grâul di pi toloacă, așă-i?
– L-am văzut... și via-i frumoasă. O tăiet-o șineva luat cu zîua?
– Ei da... Finica o curățât-o toată, într-o sângură săptămână.
– O ajiutat-o șî băieții?
– Da cum!.. Mă duc eu într-o zî la deal, să li duc mîncari. Tăți erau acolo. Finica tăiea, Andrii cu Vitea vineau din urmă cu aratu pintri rînduri, da Vasîli cu Grișa strînjeau hripca ș-o cărau la marjină. Să-i hi văzut tu cum să întindeau amundoi să ia mai mult, cum sî opinteau cu hripca-n brață, să arăti că unu-i mai puternic ca altu.
– Harniși băieți! Da cu aratu di toamnă?..
– Asta, di acu, ți-a povisti-o Andrii.

Auzind istoria cu motorul, Grigoriță s-a intrigat. ”Și adică, de ce n-ar fi avut și el un tractor în ogradă, mai ales că avea cine-l mâna... Dar cine-l vindea, că statul nu era interesat în ”chiaburi” ca dânsul?” - Așa se învărtea el cu mintea în jurul situației, cu gândul să ușureze viitorul băieților. Dar... N-a fost să fie, că au venit alte nevoi, mai grele și decât coarnele plugului.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!