Atelier Literar

Azi, am mâncat ceea ce ar fi trebuit Să mănânc acum câte a zile. Mâncarea fadă încă îmi ține de foame La ora târzie în care ar trebui să dorm. Eu, însă, insist să ascult melodii Din alte timpuri și

şi pentru că nu ne mai ajungeau cuvintele comunicam între noi cu păsări noi doi aruncam cu păsări, cât de bizar noi doi care nu ştiam că avem mâini bune de împreunat păsări cardinale extrase din

Există undeva o autostradă De-a lungul căreia, printre alte mașini, Alergăm să ajungem în locul către care Împreună amândoi am plecat. Mașina ce ne duce o conducem De-a lungul ei ca-ntr-un univers

Luna nu poate fi cumpărată La fel cum nici soarele și nici Alte spații ce în jur ni se învârt. Însă toate, toate, toate aceste Strălucitoare îndepărtate imagini, Fără a deveni vreodată ale

câte poduri am ars ca să-mi încălzesc drumul câte răni am învățat să semene cu niște ferestre ......................................... libertatea nu a venit când s-au deschis ușile a venit când

viermele mi se păruse de aur atunci. avea niște margini enorme prin care ieșea uneori un balaur până-n pielea sub care dorm. e cam cât toate ideile la un loc unite de un bisturiu galactic îți trebuie

de când te știu ai avut inima măsurată în tempi de violină un concert al iubirii este în fiecare atom al trupului meu acoperit de voaluri albe se întâmplă mereu un miracol când ne strângem în

în fiecare seară poetul obosit își pune pijamaua și placa dentară în ceașca ciobită de cafea privește tâmp la infinitele posibilități ale existenței și alege ființa-pentru-moarte nu-i mai iese nimic

mi-e iarăși dor de geamul spart cu piatra de puiul de zarzăr așteptând zorii la fereastră normal și de kuki lecțiile ei îmi parfumează încă cerul gurii mi-e dor de florentin nimeni după el nu

E frig și e gri vertical. Păsările ne-au înghețat în priviri. Unde-o să ne mai ascundem, noi, oamenii-umbre? Cine o să ne mai înalțe imnurile, trilurile și căderile? Hére Nímfi Anímfefte. Sufletul

În liniștea gândurilor e o inimă anume, care ascultă atent ce se-ntâmplă cu noi. De ce suntem aici, pe pământ, de ce nu ne mai suntem? E-atâta nedragoste, atâta ură nechemată, atâta

A scrie este despre a trăi. Dar nu despre a trăi pentru a trăi, Ci pentru a face din scris regate, împărății Cum numai tu poți să le descrii... Este despre a visa că ai putea să trăiești O altă

Misterul ne lovește tiptil, ne îmbrățișează cu un trecut aproape uitat, dar senin. În buzunarul de la piept, Tata poartă epitaful lui, scris de mine. Eu, fata de la 3, pentru domnul Niță de la 3 și

Astăzi număr treptele și fiecare treaptă are numele tău. Pământul înțesat cu orgolii mă ține de gleznă, îmi spune: stai și tu ai ascultat. Și din stai a crescut iarba, verde, adevărată.

Va veni o vreme când, revenind pe Terra, O să ne renaștem ca un TuDor și o doină, iar începutul va avea din nou gustul luminii, mușcând dintr-o gutuie. Pseudonim TuDor.

Strâns ca două parâme încrucișate, Stabilizând un submarin de babord, Ne-am lăsat urme roz-sângerii pe piept, pe sâni, pe coapse. Și am urlat în fericirea amarării la țărm Jurând, Că niciodată nu

Azi e luni. Mă bate gândul să te caut, să te simt, chiar dacă mă dor toate oasele și jumătate din mine nu încetează să spere. Azi mă rog, ca lacrima în strană, să-mi vii, să-mi fii, chiar dacă, în

Și iată Infinitul pe brațe efemere! O magmă care fierbe sub pleoapele de ger; Ne strigă din vioară oglinzile himere Și curgem din izvoare 'n-oceanul unui cer. Mai suntem din petunii doar steaua ce

prea multe stele în sânge erau crude și le-am înghițit pe toate m-au trimis la un spital de elipsoide acum bat în mine fragmente de pulsari frate stau pe pat de glicemii cu ochii sărutați de

Cuvânt se-ntredeschise buza cu recea ei necuvântare Și printre gânduri necuvântul rămase-alăturea-n uitare O vorbă zămislită-n urmă cu cer senin se bate-n mine Tu mă vegheai la căpătâiuri dar vorbe