Atelier Literar

Stive uriașe de lemn... S-au gândit Că ar fi timpul pentru Noul Babel. Tăcerea resemnată A păsărilor pădurii, A lupilor, lichenilor Clopoțeilor răsfirați Prin luminișuri, A liliecilor mai tot

Rada, ea e frumoasă și bună, respiră poezie când pășește prin valuri, e copila cu pantofiori de senin, care atrage lumini și șoapte. Are o inimă roșie, caldă, fremătătoare, se întinde peste Dunăre

şi mii de licurici sã facã galerie dar nici asta nu se pune pe niciun steag al niciunei lumi oricâte revoluţii s-ar înfãptui pe circumvoluţiuni oamenii vor visa întotdeauna la o altã

Rada, visezi că sunetele au mereu aură de mătase în lungul brațului, că privirea curge, râu ostoind setea pământului, până când auzi o voce tainică scrutând apropierile: ,,teiul nu-și schimbă

aer rotund de toamnă reversul frunzelor marchează sigilii vechi parfumuri fumurii cer de ambră tonuri de galben pe aramă telurică arpegii sidefii telegrame poetice de apă cânt în noaptea revărsată pe

Am purtat halate, căști, legitimații, am învățat limbaje pe care alții le numeau carieră. Am locuit în clădiri reci, printre cabluri, servere și lumini care nu dorm niciodată, și am învățat că

Agățat în ghearele melancoliei Mă smulg și cad în îmbrățișarea caldă a realității. Îmbătat de prea multă nostalgie Deschid ochii și privesc viața în față. Celulele mele nu doresc să fie zombi Să se

Era o situație ușor penibilă la Vâlcea, într-un hotel fără grădină. Fata cu hipomanie dată la maximum și egocentrism criogenat în vremuri de dinainte de BAC anula orice logică a îndoielii timide că

acum sunt bine așa cum mi-am dorit toate sunt pline părul de frunze pantofii de nisip buzunarele de crabi gura de alge ochii de soare tu zi-le să nu mai caute în larg am ajuns liniștit acasă

lumina a întârziat atât de mult încât ziua a început la sfârșit de duminică nu e nimeni să verifice dacă exiști iar cei care trebuiau să te recunoască au fost șterși înainte de a avea chip ai fost

Mamă, de ce nu m-ai făcut un om de zăpadă? M-aș fi topit odată cu lacrima. Lucrurile și oamenii n-ar fi avut nicio putere, nu m-ar fi rănit de atâtea ori. Și sufletul n-ar mai avea atâtea cruste ca

mã pierd rouã mã adun curcubeu tu odihneşte în sufletul meu din ramuri ridicate spre cer rãdãcinã cãutând luminã frunzã lãuzã naşte zbor galben covor apoi ţãrânã

Un voinic din Atlantis, temut și iubit de al său sat, își lăsă tinerețea să-i ardă în trup și șezu amar pe piatra de moară. De când se știa, iubise. De când iubise, fusese iubit. Dar într-o zi,

Pot să scriu în această seară versurile cele mai sincere. Să scriu, de pildă: „Iubirea mea a fost o navă eșuată pe stâncile ei de piatră. Oceanul e mare și singur, iar ea nu mai aparține acestei

Nu crede în verdele copacului veșniciei, copile! În măduva lui roade viermele cel gras al timpului. Fiecare frunză de-a lui este roasă de omida clipelor. E adevărat că tu nu-l poți vedea decât când

suna grav arborii se aliniau precum soldații la fiecare colț câte un pact câte o somație un petic cândva roșu își flutura lipsa în această încrâncenare trecători ca și noi lansau scamatorii mascau

sub strângerea pleoapelor înfloreau neguri din care obișnuiesc să crească pași risipind printre degete trupuri neîmplinite zvonuri stinse aşezau în suflet frământări noi şi când iubeam se rupeau

Tema: „Propagandă” 1.Pseudo-deontologie Văd la TV, în fiecare seară, Comentatori politici de strânsură Ce, cu o morgă doctă, dau din gură, Rostogolind o logică precară. Adeseori apare şi-o

Cum să-ți mai spun, în câte zeci de feluri, în care limbă poți să înțelegi? De când te-am cunoscut tu mă cutremuri, cu frumusețea știi cum să mă legi. Mă zbat, de când mă știu, să-ți stau în