Literatura română, de la Eminescu la poeții de azi

în fiecare noapte ridic din somn o încăpere mereu alta uneori este o sală de bal cu oglinzi înalte în care dansăm atât de încet încât timpul trece pe lângă noi fără să ne recunoască

Nu suntem decât o bănuială a aerului că ar putea avea, pentru o clipă, margini. Stăm în picioare ca niște silabe nepronunțate, ținându-ne cu greu de propriul contur ca să nu cădem înapoi în sunet. Privește-mi palma: ea nu atinge lucrurile, doar le amână dispariția. Între piele și lume crește o tăcere atât de subțire,

A doua zi după ce o pietricică îi ciobise parbrizul, tocmai când se apropia de casă, domnul Silviu trece din nou pe strada unde întâlnise pisica neagră. Este convins că ghinionul i se trage de la întâlnirea cu felina. Unii numesc acest gen de întîmplari, pe nedrept, superstiții. Pentru Silviu, sunt legături misterioase de cauză și efect, încă nedescoperite de oameni. El știe bine asta! Astăzi a ajuns mult mai devreme. Abia s-a luminat de ziuă. Trage mașina pe dreapta, aproape de locul nefast. Coboară încet, închizând portiera cu grijă, ca să nu-și facă simțită prezența. În mâna stângă ține o sticluță ascunsă în podul palmei, din care stropește discret asfaltul și gardul, cam pe unde își amintește că trecuse pisica aceea neagră și rea. Speră că agheasma va înlătura toate relele pe care

îmi place să cred că văd clar că am o distanță critică și un aer detașat dar cine ești tu de fapt dacă nu tot un desen animat cu pretenții de eseu și o teamă bine ascunsă că și tu ai fost neglijent imprimat? culoarea îți iese din contur

copacul căzut după ploaia de azi-noapte e despre tine singurul felinar care pâlpâie în cartier e despre tine ochii mei care nu se mai satură de întuneric sunt despre tine

​Marți cu ploaie, iluzii migrează-n ghivece, departe de norii arțăgoși, tolăniți pe asfaltul rece. Ghemuită spre geam, mușcatele așteaptă dintr-un ciob de pământ să-mi urce privirea, să le aprind într-un singur cuvânt. ​Zăvoare pe uși închid zbânțuirea prin case, și-am pitit într-o carte rezervația noastră de lucruri mărunte, frumoase, de gesturi mici, pirotite, învârtite pe-un disc cu Vivaldi, sub ochii Sibiului, adormiți și calzi,

— dacă Dumnezeu avea nevastă, zic, treaba asta cu lumea nu se termina în șase zile. tu nu răspunzi; ești în patru labe pe parchet, cu capul sub marginea patului, pipăind scamele după un cercel de argint. (mereu mă enervează cum te poți decupla total de la metafizică pentru o sârmă de doi milimetri). eu stau rezemat în coate și mă uit la călcâiele tale.