Mă-ntorc pe drumul trist al osândirii mele,
acoperit cu praf și cu nisip de stele,
ca un Crist,
parcă cerșind poveri din ce in ce mai grele,
urmând să traversez acest abis
de întuneric, care se deschide
în calea mea,
mai înainte de-a se lumina,
și de-a se stinge
și cea din urmă stea,
mă voi lăsa purtat de-acum,
pe drum, precum un orb,
doar de instinctul său,
înaintând spre Dumnezeu,
cu fiecare pas făcut,
chiar de va fi ca să dau roată la pământ,
și sânge și sudarea, care îmi vor curge,
le voi lăsa ca să se-mbibe-n cruce,
sperând că astfel să îmi crească aripi ca de înger,
cu care voi zbura la nesfârșit,
când voi păși afară din trup și din timp