Atelier Literar

din pat ascult un sunet de coarde undeva în piață se cântă folk cu vocea aceea de bărbat rănit sub un cer de august violaceu chemând toate animalele moarte în năvod și vocea se pierde în foșnetul

Cititorule, cândva ţi-am dat de veste că tot ce scriu eu e doar poveste ale cărei cuvinte au rime (chiar dacă nu-mi ies mereu foarte bine). Când am scris era chioară lumina de la veioză de aceea am

am închis ochii soarele îmi ardea pleoapele reci am lăsat înăuntru luna să-mi ocrotească alchimistul în lipsa mea și m-am desprins de materie. strada era îngustă prea îngustă pentru a-mi ține

Unde merge iubirea atunci când nu mai are nimic de demonstrat? Când emoțiile se liniștesc, iar trăirile își găsesc odihna în tăcere, unde rămâne ea? Unde își caută sufletul casa? În ce pământ ai

mereu simțea o ușoară tristețe după sărut de parcă s-a închis o prăvălie și că vânzătorul de dincolo de ea încă-i zâmbește vag mereu același je ne sais quoi banal și puțin sinistru el observa

culoarea nu își găsi refugiu în ochii tăi ne consumă lent eu o mângâi discret de parcă prin rezonanță s-ar găsi ieșirea sclipitoare din lume. picătură cu picătură infinitul se scurge printre

off coloana osoasă a lumii prin care ai alergat desculț și ți-ai șters tălpile moi de fiecare dată când murea vreun poet mi s-a oprit în gât disc peste disc os din os le scoți lent prin pielea mea

ce îmi ascunde cerul? am coborât în cameră prin ochiul de afară nu mai ploua aici noaptea nu plouă pereții lipsiți de atingerea ta își lepădau varul miroseam a frică și a vise ude m-am

până atunci existasem ca o prezență difuză rătăcind pe bulevardele reci ale Chișinăului — betonul îmi intra în plămâni și respiram neon pașii mei erau sterili pluteam periculos prin straturi subțiri

Nu ne e dor de trecut cât ne e dor de naivitatea cu care l-am crezut etern. Există în fiecare om o vârstă a inocenței metafizice — un timp în care nu punem la îndoială stabilitatea lucrurilor, în

Modul în care persoana din fața mea își mișcă buzele... le-aș folosi ca pe o pompă pentru a absorbi întunericul lăsat afară de norii de iunie este doar o zi obișnuită de lucru și fiecare mișcare din

unii oameni nu știu să fie triști când alți oameni pleacă mai ales la bătrânețe nebănuit, diminețile sunt mai lungi când mai multe păsări albe se îneacă la margine de oraș iar nopțile trimit câte un

atenți să nu atingem direct lucrurile. rareori le zicem emoții aproape niciodată sentimente. reciproc le împingem cu (și în) definiții. au toate ipostazele obiectelor subtil concepute după

De multe ori m-am întrebat ce este un suflet și de ce simpla rostire a acestui cuvânt produce în mine o stranie amețeală, ca și cum aș încerca să ating cu mintea ceva fără formă, ceva care nu încape

cum ai ciupi o coardă și-ar suna vesel, nemaipomenit de vesel, de parcă te-ai trezi în larma unui pâlc de adolescenți voioși nevoie mare, fără ca nimeni să știe de ce - și nici nu trebuie -, cum

IOANA TOFF URME PE NISIP Bianca Marcovici este una dintre vocile lirice distincte ale poeziei române contemporane, o prezență importantă a literaturii de limbă română din Israel. Născută la Iași,

între extremități există o tranșă netedă. am venit nechemați — unica condiție a mesei mele de lucru. zgârii oglinda, o suprapun peste a ta, las dungi paralele, plec. întrebi: de ce? răspund: uită-te