Atelier Literar

Mai este o linie, Una scurtă, Pe care o mai am de trasat Pentru ca forma să fie inundă Și formatul ușor de explicat. O linie despre care nu știu nimic. Nici măcar nu îmi imaginez Cum ar putea

Pământ uscat, tălpi încă ude, Înghite cald suflete crude. Petală grea de trandafir, Îngroapă doliu-n cimitir. Cadavre vii cu vise umbre, Agonisit-au doruri sumbre. Plânset macabru, de

E noapte… și pasiunea rămâne răstignită între aer, apă, pământ și sânge. Aerul o atinge, apele îi respiră liniștea, pământul îi bate inima, sângele curge prin valuri trecătoare până la atingerea

Am mai citit o dată textul, după amiază, când m-am întors de la muncă, dar i-am răspuns târziu, în seară. "Bună seara! Nimic nu mă bucură mai mult decât să citesc poveşti, scrise cu har. Aşadar,

Mi-am ridicat un regat într-un castel de nisip, cu ziduri fragile cât o respirație uitată la mijloc. Eram rege, iar nisipul mă asculta ca pe un jurământ vechi al mării. Floarea de liliac îmi era

Lumina poartă în sine Tot întunericul din care răsare. Este ca o inimă a cărei zvâcniri Îi cresc în carne din amintiri Ale vieții care va să devină Carne a unor întinderi Putrezind pe

Unica dimensiune unde trăim Este în orizontul în care privim. Oricine dincolo de ea s-ar întinde Și ne-ar lovi cu aripi de pretutindeni Nu este decât un altfel de orizont înscris În privirea cu care

lumile noastre apropiindu-se o clipă din voia Celui Prea Înalt te numeai elisabeta altă elisabeta sau aceeași pe care o văzuse aivazosky căutându-mă și pentru care mă rugasem să uite mocirla

încep o pagină nouă s-au disipat străzile palide s-au pierdut în cuvintele primăverii un anotimp cello transparent strâns în cea mai nobilă nalbă colecția de săruturi din acest tablou evanescent este

Moneda se rotește Împinsă de trecut În sfera ce închide Când viitorul mut Răstoarnă iar prezentul O pleoapă transparentă A unui ochi orbit.

intră în lift cu o cască așezată imprecis și în fiecare dimineață aud frânturi din nothing else matters sau comfortably numb uneori se aud și informații despre tărâmul interzis refren strofa a doua

uneori visele se resping între ele te scoli între alarme buimacă faci gesturi ce nu le recunoști, absurde pleci spre camera etanșă de unde ai fost deja... reflexe de a pune capsula în mașina de

primăvara pe acorduri de jazz este atât de senină încât norii nu se mai răzbună pe soarele fluid această dimineață la reflux este acordată discret ca o chitară în adorație care răsună în nuanțe de

Viața ne aduce-mpreună, Tu mi-ești Pământ, eu îți sunt Lună, Și Moartea ne aduce-mpreună, Inimă rea, inimă bună, Să-mi fii vis, să-ți fiu cunună. Soarele nori să îți pună, Nopțile... cer cu

Primăvara se comportă ca un bărbat dezordonat. Soarele are sau nu supremație, plouă, e frig, putrezesc rădăcinile bătrâne, pomii cu flori îndrumă greșit pașii celor sensibili. Îți dorești s-o vezi

între timp somnul mi-a devenit fluture se zbat visele crisalide de opal se creionează pe o hartă amară a despărțirii ochii închiși sărută pelicula aspră a pașilor tăi ne regăsim târziu într-un nou

aburi, gropi adâncite de apă neagră pe încheietura ancora ceas poleit cu aur îl înfig în trunchiul palmierului ritmul lent al rădăcinilor bând moartea timp înecat în seva copacilor cu mâinile

Am însemnat aici zilele în care cerul s-a unit cu pământul, ca un orizont care se șterge în timpul furtunii. Patru zile în care nava spiritului a traversat cea mai adâncă strâmtoare, pentru a ieși,

Lutul mutilat sub falduri de umbre [88] crește prin porii tulpinei ciuruite [9] mai greu în adânc mai neomenesc iar mătasea ce-l cuprinde își strânge rugina așteptărilor [32] și se-ntoarce în