Atelier Literar

nu știi ce greu îmi e să trăiesc fără tine iubitul meu dus în lumea cealaltă este multă patimă-n ale noastre destine dar iubirea ne este vibrație înaltă. mă mulțumesc în vis să ne mai întâlnim știu

mă închin la Univers cu mare credință Sursă de cunoaștere și de Lumină o copie mică a lui o simt în ființă din ea îmi extrag pronia Divină. nu sunt frontiere între Univers și mine porțile sunt

Peste noi, cei fără casă, patronau sfinții de clasă fiind pe-acolo casa lor!... noi ca mortu'... trecător nefiind încă fasonați, spre-a fi-n Ceruri încadrați. Îngerii!?... Niște pitici!...

Au voci frumoase Darul iubirii Lucruri plușoase Dar... nu! gândirii

Ce este sufletul? O gară fără trenuri, Sau un ocean de stele prins în mici catrene? E labirintul mut în care rătăcești desculț, Căutând un singur glas prin mii de alți adulți. E taina care arde,

Te-aș fi urmat și dincolo de moarte, Pentru că viața asta nu ne-a fost de-ajuns, Dar ale tale, negândite șoapte, Au ridicat tăceri de nepătruns. Toamna, poate și iarna de-ar veni, Ori timpul ce se

Trec prin lume-nsingurat evitându-ţi turmele, Poate că te-am supărat căutându-ţi urmele. Cerul verii înstelat poate să te-ncapă, dar şi cel înnourat mânia-ţi ne-arată. Stau de-o viaţă tot pe

Azi-noapte am stat în vis la masă cu Dumnezeu. L-am întrebat de ce lumea asta pare făcută pe grabă, ca o casă ridicată pe un sol mlăștinos, în prag de iarnă, cu pereți subțiri și ferestre care nu

Împreună stăm sub un ochi de lumină, Oglindindu-ne privirile cu milă. Nu pot pune în cuvinte fascinația Sentimentului de a te contempla. Acum, prețuiesc fiecare gând cu tine. Înfrigurat, aștept

Astăzi pășesc pe drumul solitar, călcând pe amintiri și frunze Iar ambele, așa uscate, îmi lasă doar suspin și-amar pe buze Rămas gol de simțiri e și stejarul falnic, sub care am jurat iubire Căci

e fascinant orizontul cu ispitele vechi și presărat cu zboruri de păsări perechi, cu ecouri împletite în calde curcubeie, cu lumina duioasă ca spiritul de zeie. liniștea îmi găsesc în susurul

Mi-aș dori să te mai pot avea în brațe, Măcar în ultima mea noapte Să-ți spun ce am făcut o viață, Și tot ce m-a îmbrăcat în șoapte. Printre amintiri, pașii tăi răsună, Și inima-mi tremură de

Am văzut un om. Un om zicea. Naștere s-a produs, iară dânsul tot crea. Multe mi-a spus. Interesul ardea. Până-n pânzele albe am simțit puterea sa. Iară vorbele curgeau, însă ceva s-a

Câștigă o albă pâine? El minte atât de bine Încât mereu spusa ține Că se minte și pe sine

Doamne, dacă tot ne-am întâlnit în vis, m-am gândit că poate acum e momentul să întreb, nu ca în cărți, nu ca în rugăciuni învățate, ci așa cum îmi vine, cu vocea tremurândă. Cum se face că Tu ai

Pe o pajiște înflorită și parfumată Soarele razele își arată. Umbrele se arată ușor Dinspre copacii ușor șoptitori. Lumina caldă îmbie îndată Toată suflarea de viață din pădurea fermecată. La pas

Aah, ce bine am dormit Cât neaua m-a acoperit! Dar acum neaua dispare Și sunt încălzit de soare. Din bobiță mică, mică Cresc frumos, o floricică, Cu petale mândre, albe Și cu frunze verzi,

Domnișoara prea frumoasă Și isteață, cum s-ar zice. Are drum spre perfecțiune, Cu multă muncă și prezice: Cu multă trudă eu încep Cariera viselor plăcute, Însă tu nu înțelegi, Firea mea... Dar mult

Unde te duci Durere mare? Acolo m-ascund, Cu toată supărarea. Mă despart de lumea-ntreagă Și mă simt mai degrabă... Exact ca o nouă fiară. Neîmblânzit, bineînțeles, Când poți să cugeți... Iarăși

Senzația oculară mă lasă terifiat Soarele decade, total eclipsat Plin de spaime în fața unui batalion Fighting Falcon, Suflul mi se spulberă prin palton Cedez voal, pe ultima pată de pământ