Atelier Literar

De când e lumea asta Oamenii s-au luptat Mai mult pământ să cucerească Și să moștenească. Războaie s-au purtat Că nu s-au săturat Cât pământ aveau Încă le mai trebuiau. Așa au ajuns Țări au

Poporul dac, Popor eroic, Tu te-ai luptat Pentru pământul dat. Strămoșii tăi Te-au învățat Să fii liber Și nesubjugat. Țărișoara ta, Ai apărat-o Să nu fie cucerită Și neamul dac a

Ceru-i cenușiu Plânge într-una Străzile-s pustii Te-aștept că să vii. Stau sub umbrelă Sfertul a trecut Frigul m-a cuprins Dar nu mă dau învins. Îți tot găsesc scuze De ce nu ai venit Poate

Fulgii de nea Ce cad pe strada ta, Sunt martorii mei Cum las urme în ei. Strada o străbat De nenumărate ori, Doar te-oi zări Și m-oi liniști. Mereu îmi ești în gând Și te văd râzând Ființa ta

Brutarul vindea, Ceea ce făcea, Pâine, brânzoaice, Pizza, covrigi înșirați Numai buni să fie cumpărați. Specialitățile între ele vorbeau, Și se lăudau, Care e mai bună Să fie cumpărată Și de om

Cine sunt eu? În pielea cui sunt mereu? Ce nume port? Cum de el poate fi un cort? Cu ce rost am apărut? Cum aș putea, societatea s-o ajut? Întrebări fără răspuns clar Pe care le știe orice

Se lasă seara, Stau și privesc într-una Geamul tău luminat Poate văd chipul tău de neuitat. Oftez mereu, Teiul de la geamul tău Florile i s-au uscat, Cum mă usuc și eu. Stau nemișcat, Noroc

O tânără fată Stă și privește Cu ochii în zare Pierdută în visare. Se gândește, Că tare ar vrea, De s-ar găsi cineva Să o iubească și pe ea. Își închipuie Un tânăr frumos, Cu ochi visători, Ochi

Știi ce mi se pare trist? Când îmi povestește cineva o problemă reală. E liniștit. În timp ce scoate din el durerile netricotate. Are încredere, îmi spun. E trist. Ei sunt ascultați mereu. Eu vorbesc

Stau și privesc Câmpul înflorit Te-aștept nerăbdător Să-mi stingi al meu dor. Copacii se-apleacă sub vânt Păsărelele cânt Sufletul îmi cântă de fericire Pentru a mea iubire. Natura te așteaptă

Șu Șu Șu Picură pe mormântul militanței tinereții mele. Ce s-a stins ca luceafărul dimineața, căci motorina s-a acrit. Cireașa-n gin nu mai are dulceața de odinioară... Fâș.... Fâș... Fâș Steag

Pe lacul liniștit, Din trestii se ivesc Două lebede albe Ce se iubesc. Înoată încetișor Își dau ocol, Una alteia, Cu toată atenția. Sunt grațioase, Formează o inimioară Cu gâturile lor Pline de

Sunt fel de fel de zâmbete Dulce, amar, Șiret și viclean, Fericit, supărat După cum e omul dat. Când e fericit Zâmbetul e luminos Ca un cer senin Neumbrit de niciun nor Că ești radios. Când e

Florițo… fă o salată de ceapă că nu mai pot de foame, strigă Tică, în timp ce urca din curte spre portița din deal. Salata de ceapă era un fel de tocătură măruntă din frunzele de ceapă ciugulite rar

Oglinda dacă ar putea Să-ți arate ce vede ea Câte în cameră s-au petrecut Și câte mimici În ea ce s-au oglindit Te-ai speria. Ea e martora cheie De- a lungul anilor Ce s-au petrecut Și ce a

De ai sănătate Și-ți merg bine toate, Inima îți cântă De bucurie multă. De ești îndrăgostit Și ești fericit Sufletul din tine Are bucurie. De ai realizat ceva, La care ai visat cândva, Ești

Credință eu am, Că bunul Dumnezeu, Suflet mi-a dat Iar de-l va lua, În Rai mă va lăsa. Tu poți să știi Chiar de ești ateu, În bunătatea Lui În Rai vei fi lăsat, Te te-ai închinat.

În orașul liniștit Unde nimic nu se întâmplă, Peste noapte ne-am trezit Cu un cântăreț stradal nou venit. Pe o stradă des circulată Și-a instalat un microfon Și acompaniat de chitară Cântă

De-aș mai fi iar un copil, Aș umbla desculță în colb Și-aș fugi pe stradă iară Și nu mi-ar păsa deloc Că se întunecă și-i seară. Aș cutreiera străzile din nou, Din zori până în noapte, De atâta

Vântul hoinar Se plimbă prin oraș Nu se odihnește deloc Că e curios foc. Străzile le-a străbătut A măturat totul in cale, Praful l-a ridicat Și-n ochi ți l-a băgat. După ce și-a făcut de