Atelier Literar

Singuraticul Am văzut un copil de opt ani și mi-a fost groază că se înfuria ca un matur am văzut un copil de opt ani și mi-a fost cumplit că alerga desculț prin

Ai crede că te poți înșela privind Cerul de aproape: vezi îngeri degenerați, zeițe scăzute în înălțime. Între furnici și zei, media de înălțime e din ce în ce mai mică, se pare că ouăle îngerilor

Seara tocmai a plecat În loc noaptea a venit Cu ea somnul a adus Încet, încet i-a supus. Liniște și pace e Gândăceii stau și ei Adormiți pe unde vor Iarba moțăie ușor. Libelula s-a ascuns Doarme

În caruselul blând al amintirilor mele, Se-nvârtesc chipuri dragi din timpuri ce s-au dus, Oameni plini de virtuți, născuți sub sfinte stele, Ce-au reflectat în lume lumina de la

Am înfruntat stihii, o sumedenie, Acum nici de moarte nu mă mai tem, Nu-i iubesc făptura și nici n-o blestem, Spiritul meu soarelui îi este rubedenie. Zeus se comportă precum un ageamiu, Totuși

Am izbucnit în plâns când a apus Cerul, Soarele îl dăduse afară din spitalele cu ultraviolete ‒ îl contaminase cu bube și lacrimi ‒ acum locuia cu chirie la mine în suflet. Îi dădusem camera

Un grup de harnice ciocănitori Transportau cu rost, din zori, Ghinde, într-un stejar bătrân găsit, Care avea scoarța bună de găurit. Și fructul adus de fiecare-n cioc Era păstrat pentru iarnă, în

Ca vântul Ce lungă-i viața! Și ce-i scurtă! Ce grea-i! Și cât e de ușoară! Privește-n juru-ți! Și ascultă Ca vântul Zilele cum zboară

Într-o bună dimineață Soarele a adus la viață Pământul încălzit Din somn s-a trezit. Acolo unde a căzut O păpădie a crescut Floarea de soare era Și timidă ea zâmbea. O albinuță ce

Mi-au venit în minte filmele de atunci. Pepe și Fifi. Ecranul n-a pornit nici la patru, nici la șase. Nea Feri, proiecționistul, spunea că-i trebuie zece oameni ca să ruleze filmul. Nu l-am

Când frigul se așază iar pe geamul meu, spre înserat, în suflet parcă-i mai ușor să simt ce timpul n-a uitat. Privesc afară și, din nou, mă poartă gândul înapoi, spre zile calde, fără ploi, spre

N-am să imit moartea, nici gând, sicriele de uz casnic se dau la talciocul din colțul cordului, auricule și ventricule de vânzare, scrie pe geamul unei case pline cu sânge: când se inundă

În fiecare zi te văd Aș vrea să-ți spun ceva, Dar gândul că te voi îndepărta Este pentru mine un prăpăd Te plac și de mult timp Aș vrea să-ți spun că țin la tin' Dar mi-este frică și m-ascund Căci

Am înțeles că nu ne știm iubi, ne sărutăm cu dragostea în dinți, sudoarea de pe buze are zimți în timp ce moartea învață a vorbi. Ne îmbrățișăm cum s-ar iubi copacii, dar speciile diferite dintre

Sub luna rece, albă, tremurândă, Eu te-am iubit ca marea țărmul sfânt, Dar inima-mi, de doruri sângerândă, S-a frânt tăcut sub al tău dublu gând. Vorbeai și glasul tău părea lumină, Un cântec blând

Întinde mâinile, ia-ți o secundă-n zori Împletindu-ți degetele și scormonind după flori Ploaia se înmoaie, umezește din nou cărări Bătătorite cu umbre, stingând pe rând lumânări... Rămân în urmă

Un cățel ca oricare Pe stradă mergea agale Cu coada între picioare, Semn că stăpân nu are. De trecători se ferea Avea grijă și-i ocolea Nu cumva să fie lovit Cum de multe ori a pățit. Mirosul de

Pare c-a trecut Așa mult timp De când a stat în loc. Și pare, Nu contest, nu strig, Că cerul a luat foc. A luat foc? Cum, dacă-i furtună? Eu strig la stele și la lună Mi-e dor de tot, Mi-e dor de

E 12 noaptea, plouă afară, Iar eu stau în bucătărie, iară, Cu foaia-n față, pixul între degete, Și-un eseu despre „Plumb” printre regrete. Pe masă, scrumiera stă tăcută, Cu-o țigară stinsă și cenușă

Tu vezi cum oamenii se schimbă pe rând, Cum azi te ridică, mâine te lasă căzând. Tu faci tot ce poți să fie doar bine, Dar binele tău se pierde în ei, nu în tine. Tu îți lași sufletul gol, fără