Comentarii

Duminicile eterne au prostul obicei sa nu se mai termine. Ba chiar sa nu inceapa deloc, uneori!

Emoționant tablou intrinsec! Titlul este o arhitectură în sine. Pare un subiect tehnic, dar de fapt este rezultatul unui calcul despre durere, singurătate, privire înăuntru, pierderi... Este un text apăsător, profund.
Este nemaipomenit pentru Radio Agonia! Felicitări!

Mihai Dascălu scrie o poezie moncordă, cu accente ușor depresive, dar și cu o detașare de tot ceea ce poate deveni extenuant pentru propriul sine. De fapt, și în jurnalele sale sau în eseistică, regăsim aceeași tonalitate.
Versul liber ales, de această dată, descătușează energiile poetice latente, chiar dacă, paradoxal, austeritatea de care vorbește Bogdan și introspecția asupra propriei extenuări ar putea arăta exact contrariul.

Un text interesant, de stare, extenuant aş spune pentru autorul care, crispat, le ordonă simțurilor să stea vii. Nu îmi place austeritatea asta în poezie, în proză nu mă deranjează, Maupassant, Colette şi Camil Petrescu fascinându-mă mai departe, dar asta nu înseamnă că ce ai scris aici nu ar avea valoare.

"într-o duminică eternă care nu se mai termină."
Ceva etern nu se mai termină, în concluzie acest pleonasm mă doare, poate renunți însă la al doilea modul, nu va plânge nimeni după "nu se mai termină". :)

Te felicit pentru evoluție, continuă!

Iulia, scrii frumos și, nu de puține ori, profund.
M-am oprit la textul acesta nu doar fiindcă este esențializat, cu unele metafore inedite („potirul aerat de trecere”, „poem cu rădăcini adânci în zâmbetul lumii”), ci și pentru atmosfera de mister, cu pendularea între realitatea toamnei și discreția prin care poemul se dezgolește de sine.
Recomand.
Excelsior!

Sau poate uneori doar îți pare că mori puțin, pentru că simți că dispari. Sau că nu te mai vezi.
Totuși măcar în scrie ai martori.

Ai văzut cum doi magneți făceau tumbe pe pereți? Ce te rog, ba nu, îți cer, corectează, please, mon cher!

Jolanda ... poemul acesta ne dezvăluie o formă de sinceritate greu de sublimat (nici măcar nu intenţionează să descrie moartea, doar arată ce lasă moartea în urmă, în cel ce rămâne, într-un loc în care nimeni nu vede cu adevărat suferinţa). Durerea parcă şi-a făcut culcuş în lucrurile care continuă să existe (telefonul, masa, zgarda, dimineaţa) după o trecere dincolo. Punctul de sprijin al poemului pare să fie în zona repetării verbului („Nu m-a rupt moartea.”, „m-a rupt liniștea de după.”), cu schimbarea subiectului. Moartea este evenimentul (ea are are un moment, o limită, o formă recognoscibilă). Liniștea este durata, fără margini bine definite (cu puterea de a se întinde peste zile, de a intra în obiecte, în încăperi, în obiceiuri, în așteptări). Moartea schimbă realitatea o singură dată; absența obligă la a descoperi schimbarea de multe ori. Ai desenat frumos o imagine discretă a unei absențe: nu vedem un loc de veci, un corp, o scenă dramatică. Vedem un obiect suspendat (“zgarda rămasă în cui”) care nu mai pleacă nicăieri ci rămâne cum o formă de aşteptare încremenită în timp. Aici suferința nu este alcătuită numai din mari pierderi. Ea se poate aduna într-o greutate din vești, obiecte, absențe și obligația de a merge mai departe. În textul acesta virgula contează. Ea creează o mică suspendare, un spațiu în care ne putem imagina cum vocea poetică își caută cuvintele sau puterea de a continua (“și totuși, / dimineața mă ridic,”). În textul acesta detaliul concret e bine ales, cuvintele ştiu când să se oprească (fără să explice fiecare imagine), iar arcul emotional este bine fixat într-un dop de plută (de la ruptura inițială, prin obiectele ce păstrează absența, la prăbușirea nevăzută și apoi la supraviețuire). Contradicţia găsită în poem e de subliniat: a fost scris despre o suferință fără martori și, tocmai prin scriere, nu mai este cu totul fără martori. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire!

Citind poemul, tot mă așteptam să dau de fragmentul care să-mi lămurească etajul 7 sau 5... dar până la urmă mi-am dat seama că cifra 7 nu a fost alesă deloc la întâmplare. Lumina de la 7 e, de fapt, chiar lumina lunii, în timp ce etajul 5 (cu tot cu parterul înalt) rămâne ancorat în planul pământesc (sper să nu greșesc ideea). E o încercare minunată de contemplare a lumii selenare, prin tunelurile sfredelite direct prin lună până la capătul foii.
Textul m-a dus atât de departe, încât uitasei complet de registrul inițial din titlu. În plus, mi s-a limpezit pe parcurs și simbolul lupilor legați indisolubil de lună — ei înșiși aflați în ipostaza de a o contempla, uneori forțând nota doar spre a fi domesticiți, alteori transformându-se în acești „salvalup” gata de intervenție. O combinație impecabilă între mit, vulnerabilitate și o poezie a izolării.

Domnule Nanu, am interpretat ca ironie acest text. Ce activități prescrieți stând la coadă, la ”lunga coadă”, de ”la moaștele sfintei curioase manuela”! Ce fapte putem decupa din sinele propriu așteptând până la raclă? Ustură, realitatea surprinsă care apelează la introspecție asupra tradiției și sper să corecteze punctual ”triunghiul conjugal” la care faceți citire. Lumină de ... sus!

Cu toată sinceritatea de care poate fi o ființă capabilă, îmi doresc din inimă să-ți mărturisesc faptul că e prima dată, după foarte mult timp, în care am simțit că am fost atinsă sufletește de un text. Am reușit să mă cunosc mai bine cu fiecare vers. Multumesc că ai împărtășit acest gând și cu noi!

Cel mai frumos text al tau de pana acum, Maestre! Desigur, in perceptia si citirea mea! Ma inclin! Aceeasi si aceeasi tematica dar mereu asocieri noi si variatiuni inmiite si la fel de fecunde! Nu stiu, sincer, cum faci! Dar probabil la fel ar spune cineva si de melancolia mea! Foarte, foarte bun! Am fost atat de furata de text si de ritm, incat am ignorat virgulele random sau nici nu le-am observat! Dar bine ca este aici Profu si a comentat si el mai sus, cu discretie si retinere la un asemenea tumult si torent poetic. Multumim! 🙏 Mai vrem! 😁😄

Îți mulțumesc mult! Modest să fiu, scriu și eu cum (și cât) pot, mereu gata pentru perfecțiune.
Tehnic vorbind, este nevoie doar de o negociere cu omniscientul și oricând putem realiza planul: să cumpărăm câteva hectare, să plantăm câteva sute de mii de arbori și să avem răbdarea câtorva decenii ca să admirăm cum crește prin noi omniscientul.

Faină şi pare după o experiență trăită sau mă catapultează pe mine în ale mele şi da, acolo e perna şi moartea care nu ia tot. Foarte bine scris şi câteva asocieri inedite şi memorabile: acul fin, cioburi de parbriz, marmura în loc de frunte. Chapeau!

Dacă ai avut curajul să scrii ce nu vrea să se nască, înseamnă că nu e mort. Un vis avortat nu se plânge în versuri. Un vis mort tace.
Al tău încă te cheamă, iti cere să-i scrii versul ăla nescris.
Asta nu e elegie, e travaliu întârziat.
Mi-a plăcut poezia ta.

Zbor (înălțare) - coborâre, smerenie - nepăsare, răni - firimituri. La aceste balanțe m-a trimis textul de mai sus, la tranformările pe care și le asumă cel care iubește mai presus de sine. Este profundă conotația spirituală. În plus, poemul poate fi imediat vizualizat, ca un tablou viu care vorbește în locul cuvintelor.
Felicitări!

Un discurs-omagiu, scris cu emoție prudentă. Sau, poate ploaia ascunde lacrimile grele, dar nu poate șterge din memorie pe mama! Tristețea plouă și ea, duce lucrurile în cotidianul care abuzează de propriile trăiri, "între două sirene imposibile"!

Mulțumesc mult pentru aprecieri, mai ales că îmi place mult cum scrii.
Tehnic vorbind cred că poți să cumperi o bucată de pământ într-o pădure sau lângă o pădure.
Sau pe o insulă.
E o scenă superbă într-un film (Everything is illuminated), cu o casă mică înconjurată de floarea-soarelui.
Oricum cum vreau eu, cu electricitate, apă caldă, internet și să se poată face livrări, nu prea se poate.
Așa că trebuie să mă descurc și fără. :))

Mereu am vrut să mă mut și eu în pădure, ca să pot înțelege și cealaltă parte a mea. N-o pot înfăptui însă, căci pădurea e a statului și aș fi un „intrus” pe propriul meu pământ, care ne aparține de drept prin naștere. Așa că șansa de a contempla acea parte i-o pot oferi doar visului autorului omniscient din noi — singurul loc care, până acum, nu a devenit proprietate de stat.
Când totul în jur pare un mecanism de rețineri și temeri, mișcător e că singurul spațiu cu adevărat liber rămâne cel dinăuntru.

"poate și de la ceața asta care se așază mereu peste lucruri.
de-aia când nu mai știm de unde să-ncepem
ne găsim scuza că totul e-n ceață,
și soarele ăsta interior, de-al naibii, nu mai vrea să iasă."
Uneori chiar pare mai comod să stai în ceață decât să insiști să găsești soarele.
Foarte frumos, foarte simplu, dar adevărat.