Comentarii

Nu-i corect, Bogdan! Ne spui ''pas'' si apoi ne dai acordul. Strasnica strategie de marketing! Am zambit cand am citit despre Ionesco luxuriant. Mi-am si imaginat eleva facand ecuatiile matematice de gradul 1 cu betisoare de aur, sub privirile exasperate ale profesorului impacientat care-i pregatise deja sicriul. Cum care sicriu? De platina, desigur! :)

Cred ca nu mi-a luat steluta! Este nu doar de recomandat, ci si de citit.
Felicitări, simplă, fără substraturi însă vizuală şi foarte pretabilă la ecramizări fără pretenții. Potențialul de a interacționa cu publicul este mare şi chiar cred că ai putea-o exploata într-o piesă de teatru, nu doar o scenetă. Am râs copios de câteva ori, şi nu pentru că ar fi fost comedie. Finalul nu are catarsis, păcat, poate tocmai de asta ar trebui să o dezvolți. Lucru bine făcut!

Pasajele de rafinament intelectual duc la George Banu. Spiritul analitic si capacitatea de a citi dincolo de textul regizoral duc către Magdalena Boiangiu. Până la urmă cine ești, matale, domnule Bogdan Geană? Aștept cronica și de la un spectacol slab să văd dacă ai ceva și din Mircea Morariu. Una peste alta, am simțit spectacolul prin tine. Merci.

Poemul acesta pare să dezvăluie singurătatea unei fiinţe prinsă între ce a moştenit (tipare familiale), ceea ce o afectează şi ceea ce alege să devină (după ce se ridică din adânc). Textul pare să-şi construiască propria poveste a desprinderii, pe calea: frig_lumină_Crucea Vieţii. Titlul pare să fie nu doar o întrebare ci şi conţinut, cum o nevoie imperioasă a fiinţei de a fi înţeleasă (fără a fi necesar să se apere tot timpul). Întrebarea din titlu curge către propria fiinţă (de ce sunt cum sunt, de ce nu mă pot aşeza liniştit în lumea primită în dar) sau către ceilalţi (care văd retragere, insomnie, singurătate). Poemul ştie să se dezvăluie prin elemente diverse: formulare cu tentă arhaică („De mă întrebi de ce”), contrast („pe gânduri rămân când ceilalți mișună-n umbre”), verbul ce aduce în imagine greutate (el coboară în materie „să știi că mă scutur de frig, / de nopțile care-mi atârnă / ca zdrențe de lut, / de țărână”), comprimă până la os imaginea („și-mi face inima plumb și mă scurmă.”). Răscolirea interioară nu lasă rana să se închidă (trecutul ca atare, memoria dureroasă, o vină moştenită sau o suferinţă greu de vindecat). Retragerea fiinţei poartă în ea o stare de apărare şi de luptă (nu în dispreţ faţă de lume ci datorită greutăţii purtate în interior, greu de desprins). Răscolirea fiinţei pare să se desfăşoare cu un scop (“mă scurmă” şi “să nască la ceas de suspin / versul ce-abia se desprinde”), pendularea între efort şi fragilitatea ultimului moment, când cuvântul este aproape gata eliberat, cât să aducă versul din lumina ce oferă durerii un spaţiu, în care să se transforme. Iertarea pare să fie o eliberare de obligația de a continua conflictul (cum un alt fel de a schimba macazul; aici pare să fie centrul poemului). Finalul plasează textul într-un registru religios (aducând împreună dragostea, suferinţa şi credinţa). Poemul începe cu o ființă ce se scutură de ceva ce nu poate îndepărta și se încheie cu o ființă ce își asumă o alegere. La bună citire!

Aici am corectat eu (lipseau unele semne diacritice). Doar acum! Va trebui să fiți mai atentă la redactarea textelor.
Mult succes!

Pentru un începător într-ale versificației, textul nu este rău. Cu timpul, cred veți reuși să vă perfecționați stilul și veți stăpâni mai bine prozodia clasică. Aici, pe lângă cele semnalate de colegul Bogdan Geană, sunt și unele rime prea facile/ îndelung uzitate. De asemenea, pe alocuri, se pierde ritmul.
Am citit și textele scrise în vers liber, iar acolo aș semnala că este necesar să depășiți unele locuri comune. Primul text postat este încă la corectat, lipsind unele diacritice spre final; de aceea, e bine să-l corectați (aveți buton de editare în pagina textului).
Oricum, reiterez speranța că, pe măsură ce experiența de lectură și de creație se va îmbunătăți, veți ajunge și la realizări creatoare. Încredere în sine văd că aveți.

Ca ceaiul este de evitat!
Poezia m-a prins iar imaginea asta:
”dacă nu tot un desen animat
cu pretenții de eseu”
mi s-a parut foarte reusită!

E drăguț ludicul de aici. E drept, în versul 4 nu este rimă, dar merge și așa. (!)

P.s.Eu zic să nu-l ștergi și pe acesta, cum ai făcut cu unele texte din ultimul timp, chiar recomandate. Lasă-le așa, să vezi evoluția! Părerea mea, nu vreau să deranjez.

„Nomina si nescis, perit et cognitio rerum.” Eu așa aș sintetiza capriciul tău de viață-viață. În acest caz particular aș dori să te întreb dacă ai copyright pe guler. :)) Lucru bine făcut, desigur.

Felicitări, mi-a făcut o mare plăcere să te citesc, mai ales după ce am intuit mecanismele cu care știi să exploatezi nostalgia, iar detaliile și unghiul din care le prezinți au o naturalețe în care, eu cel puțin, mă recunosc. Deși recomandarea nu e a mea, eu m-am trezit prea târziu, pot să îți ofer această steluță. Și îți fac și o invitație: deși nu e un text ușor, te invit să îl citești pentru Radio Agonia. Special pentru tine, pentru că m-ai convins, voi încerca să pornesc o rubrică de texte scurte, difuzate, să zicem, în fiecare seară de la ora 22.00. Lucru bine făcut!

Textul se distinge atât prin modul în care se narează, cât și prin intersul pe care îl poate suscita subiectul ales, unul cu valoare general-umană.
Un detaliu tehnic de care ar fi bine să țineți cont pe viitor: alegerea paragrafelor nu este cea mai reușită, cred că nu erau necesare atâtea. Sau, poate, ați greșit la formatarea textului.

Îmi place foarte mult cum se utilizează sugestia, precum și modul simplu, lapidar și, în același timp, emoționant în care este trasmis mesajul. Finalul mi se pare cel mai strălucit.
Uneori, reușiți să scrieți foarte bine. Acesta mi s-a părut cel mai bun pe care l-am citit în pagina dumneavoastră.
Excelsior!

O să spun celebra propoziție: simplu, dar nu simplist. Textul construiește, prin metafora gării și a drumului, condiția unei identități suspendate între repere incompatibile; acest refuz al apartenenței devine simultan și formă de luciditate și imposibilitatea înrădăcinării (impusă, voită). Stea.

E o idee mai veche a mea, ca cineva să rescrie veacul, în cheie eminamente poetică, respectiv Luiza. Cum a făcut Unamuno cu Don Quijotele lui Cervantes. Conde, Macondo, ce mai contează? Important e că nu spui nimic de fluturi. De fluturii dresați care aşteaptă focul de armă. Lucru bine făcut! De vineri montez, ce zici? :)

Exact cum spune Sergiu. Se încheie şi nu mai scap de imagini. Recitesc şi zâmbesc. Îmi zic: lucidul şi elipticul Blaga şi sensibilul Nichita. Estetismul echilibrat însă este exclusiv meritul tău.

Cum ziceai? Fructele tale grăsuțe precum îngerii, pe un pat de vată, zburând? Şi să nu înnebunesc?

Lucru bine făcut. Am mai zis, în we montez. :)

E clar că ai idei, ai îndrăzneală, poate era mai bine dacă ai fi fost ceva mai zgârcită şi ai fi renunțat la ceea ce urmează:
"Totuși neliniștea e în vocea delicată
Ce mi-a spus o dată
Te iubesc
Acum se izbesc
Inflexiunile în spațiul gol
Nu de pe hol
Căci acolo erau aruncate bucăți, aruncate fără rost
Ci din sinele întors pe dos
E în mine, dar mai pregnant în vocea lui
Caută bucuria oriunde. În special, unde nu-i"
Dintr-o dată zici că ai ieşit la poartă să vorbeşti, pe băncuță, cu lelea Floarea.

Închei însă în forță. Eşti lucidă, în stilul lui Whitman:
"Suntem sătui
De superficialitate. De neadevăr."
Şi teoretizezi, balet cu o inversiune ludică:
"Suferința e în priviri, în cuvânt
E în el, sigur la mine nu-i"

Pentru aceste mici nestemate mi se pare nedrept să te pierzi. Sau poate e doar părerea mea. Chiar şi aşa, e un poem demn de recomandat. Un lucru bine făcut!

Nu ştiam unde vrei să ajungi, dar ştiam că vei ajunge. Şi nu doar că ai salvat poezia, i-ai dublat valoarea.

Uite şi tu: înjurătură, foarfecă ruginită, curge roşul pe pielea fragedă a nopții. Imaginarul ăsta este tulburător. Şi magic. Lucru bine făcut!

P.S.
În we montez. Ce zici? Şi nu mă refer doar la acesta. :)

Are o blândețe deosebită, mai cu seamă metafora cu fructele care zboară ca îngerii — de o frumusețe aparte și rămâne mult timp în minte. Cel mai mult mi-a plăcut ideea de a face loc golului din iarnă doar ca să poți primi primăvara. E o acceptare atât de senină și de firească a lucrurilor...
Un poem care nu încearcă să epataze cu nimic, dar lasă o stare de pace incredibilă după ce-l închizi.

Salutare tuturor! Mă ajutați și pe mine, vă rog, cu câteva păreri/recomandări? Aceasta este a doua poezie scrisă de mine până acum și am lăsat-o într-o formă brută, așa cum mi-a dictat inspirația de moment. Nu am șlefuit nimic la ea până acum. Ce credeți, e un început promițător? Indiferent de răspunsuri, nu mă voi descuraja, întrucât simt că am un univers interior bogat și atunci când scriu, scriu din preaplinul inimii, așa că vă rog să fiți sinceri.

Eu fac literatură, nu politică.