Comentarii

Dragă Marin, din poezia ta de o sinceritate bubuitoare aleg doar aceste versuri pe care — sincer — cred că le-ai primit ca revelație de undeva de sus, dintr-o creangă superioară. Desigur, mă refer la acest moment de luciditate: „...Și într-o viață n-am făcut nimic./ Poate să fi tâmpit vreun om deștept, / Iar prostul n-am putut să îl îndrept.”

Avem aici o scriitură provocatoare însă de partea întunecată a forței, inegală, cu un lexic aleatoriu, exploatând în cheie vădit modernă şi epică o problematică sensibilă şi exploatată magistral la Milton sau Madách. Pot înțelege intenția de invocare, însă pe un site literar am pretenția că acest lucru se face tot literar. Din păcate ni se livreaza o dare de seamă încheiată cu o convocare.

Corectați pe acest text, nu trebuie să trimiteți altă pagină! Aici sunt greșelile: „malevolența și perfida din inimile lor”. „Malevolența” este un cuvânt forțat pentru limba română, ați putea spune „reaua-voință”. Mă rog, să zicem că este un neologism nefixat încă în limba română. Termenul cu adevărat scris greșit este „perfida”, acolo ați vrut să spuneți „perfidia”.

Foarte bine scrisă poezia, aproape o definiție a felului de liniște care îi trebuie poetului pentru a scrie adică însingurarea omului care muncește intelectual combinată cu prezența aproape ipotetică a unui prieten sau a muzei deci nimeni nu poate scrie absolut singur

Fabulos. Umor cât cuprinde. Poezie așișderea. Sarcasm și melancolie. Și starea aia nașpa care nu poate să plece pentru că ți-e clar că tu iubești mai altfel (n-am zis mai mult) și chiar dacă uneori ai pleca, nu pleci pentru că nu poți, și nu poți pentru că nu pleci și... așa mai departe.

Din păcate, știu prea bine de acest „privilegiu” al tău. Și da: „tăcerea nu e întotdeauna o alegere”. Știu la fel de bine despre „intrarea pe fereastră”, fiindcă și eu „am complotat” la aceasta. :)
Mă bucur de revenirea ta!

George, citindu-ți textul, mi-am dat seama că tăcerea nu e întotdeauna o alegere. Uneori ți se oferă, cu o generozitate pe care n-ai solicitat-o (de pildă, moi-même m-am bucurat până de curând de un asemenea privilegiu). Și poate că m-aș fi bucurat în continuare de el, în fața ușii, dacă nu mi-ar fi arătat cineva că se poate intra (cu totul exceptional) și pe fereastră.

ps: dragă Carmen, uitași steaua (!!!)

Cu precădere, paragraful al doilea îmi place cel mai mult: obiecte mici, aparent nesemnificative, duc la o altă percepere a realității și, mai ales, la ancorarea și mulțumirea regăsirii în semeii noștri. Aveau și ei rucsacuri, inimi să se încălzească - personificare, dar mai ales apropierea celor doi termeni puși la aceeași treabă, de notă fragilitate, dar și putere; până la urmă, imaginea unei comunități care trece prin aceeași suferință. Stea.

Poemul transformă lucruri obișnuite în martori ai unei pierderi: pantofii, bradul artificial, globurile, ninsoarea, telefonul, luminile orașului. Pare că nu este despre Decembrie sau Crăciun ci mai degrabă despre pierderea unui sentiment preţios, de apartenenţă (nu mai ai certitudinea că există un loc în care ești așteptat). Am savurat imagini socotite, personal, că ar avea o anumită forţă: “timpul nu vindecă nimic. / Doar mută mobila durerii dintr-o cameră în alta” – formulare ce nu neagă trecerea timpului dar nici nu înseamnă vindecare, neapărat; “Nici brad adevărat nu mai am. / Am unul de plastic. / Perfect. / Atât de perfect, încât mă doare. / Nicio ramură strâmbă. Niciun gol. Nicio imperfecțiune.” – metaforă subtilă, despre o perfecţiune ce doare pentru că nu mai are nimic viu, nicio ramură strâmbă, nicio urmă de accident. Seamănă bine cu o familie păstrată în fotografie, nu cu una care mai trăiește; “De atunci familia mea nu s-a destrămat. / Ar fi fost mai simplu. / S-a dizolvat lent. / Ca un corp lăsat în acid.” – rana centrală pare situată aici, unde nu simţim nicio ruptură spectaculoasă, mai degrabă putem observa o dispariţie treptată a unui întreg „noi” ce devine, în cele din urmă, doar o colecție de absențe; “Copiii simt cutremurele cu mult înainte să se crape pereții” – ai învăţat verbul să schimbe o perspectivă asupra întregii copilării (tristețea de atunci devine o formă de presimțire, poate chiar un fel de înțelegere pe care copilul nu ştia să o numească); “Ora șapte/ Telefonul. / Uneori cred că viața mea se împarte în două: înainte de acel sunet și după. / Restul sunt detalii.” – pare că vrei să ne protejezi de o greutate a unor detalii, o greutate enormă şi pare că dimineaţa e linia ce desparte viaţa în două. În final pare că omul a rămas fără locul lui, cel ştiut (cum un glob uitat în cutie). Dincolo de pista falsă(sărbătorirea) aici duci dorul acelei lumi, în care existau sensuri solide pentru a te bucura de existenţă. Frumos poem. La bună citire!

Este o poezie protestatară, dar fără vreo patină ideologică menită să alunece pe ghețușul prezentului. În genesal, nu-mi plac poeziile politice, dar aici, cum spuneam, nu pare a fi vreo situare de o parte sau de alta a baricadei, mai degrabă este un text bazat pe vizionarism, care aduce în prim-plan pervertirea unor valori milenare și impactul pe care aceasta îl poate avea asupra umanității.
N-aș putea zice că poemul s-ar păstra la același nivel valoric pe tot parcursul său, însă, dincolo de imaginarul poetic, în mare parte reușit, simțim starea și viermuiala unui spirit neliniștit, chiar dacă, uneori, pare a se cădea în teatralitate, poate și din cauza retorismului pe care îl capătă, pe alocuri, stilul auctorial.
Ca un amănunt statistic amuzant: am remarcat, nu numai în cele două texte pe care le-ai postat astăzi, ci și în altele din ultimii ani, că ai predilecție pentru niște motive artistice recurente: laptele și derivatele din lapte, Calea Lactee. Sigur, contextele sunt diferite. :)

Corectez: „Versurile 3, 4 și 5”.

Este aici un text simplu, scris cu duioșie, parcă lipsind, de această dată, sarcasmul și (auto)ironia din alte versuri ale tale (nu însemnă că acestea nu îmi plac, dimpotrivă). Versurile 3,4,și 5 mi-au plăcut mult, comparația nefiind una nouă, dar contextul ales chiar este inedit.
Parcă strofa a doua ar veni prea brusc, deși aș înțelege legătura care se poate face între sentimentul renăscut din înghețul interior și adâncimea / înălțimea „cotelor” iubirii. Mai ales că acolo, în structura „de suprafață”, există chiar o constatare obiectivă. De acord și cu ideea ultimei strofe, chiar dacă despre fericire se pot spune atâtea.
Remarc textul!

Pisica neagră s-a întors! Câte nu se pot întâmpla pe strada Norocului, mai ales că avem de-a face cu acea cunoscută superstiție de a înlătura ghinionul, la vederea pisicii negre. Recunosc, până să ajung la maturitate, eram și eu marcat de această superstiție, și nu numai la vederea unei pisici negre („Ceasul rău, pisica neagră.”), ci, în oricare situație în care o pisică îmi tăia calea, făceam și eu trei pași înapoi. Drept e că nu aprindeam și lumânări.
Cu același umor deja cunoscut cititorilor tăi, Victore, ne dezvălui aici perspective diferite de interpretare ale gesturilor lui Silviu, iar la final să vedem că pisica neagră este în regulă, vie și nevătămată. Probabil că îi va mai tăia calea pesonajului.
Aprecieri!

Titlul poemului pare un şiret, pe care alegi să îl legi cum vrei. Pare că nu se întreabă despre anotimpuri, ci despre posibilitatea ca un sentiment să-și păstreze temperatura, chiar dacă timpul s-a schimbat. Am gustat imagini şi senzaţii, cum: „te caut numai printre struguri” - o intrare jucăușă, senzuală, cu discret parfum bahic; „și țuica-i încă prună aburită” - foarte plăcută transformarea, unde țoamna însăși pare prinsă într-un proces de fermentare; melancolia din „Ziua e an, și anul săptămână”; „În pepeni, într-un cal cu stea în frunte” - plăcută libertatea acestei enumerări, unde iubita nu mai este căutată într-un loc anume (ci peste tot, în vara întreagă, inclusiv în imagini aproape fantastice). Unele rime păşesc după mecanica versului, mai mult decât după sens(„săptămână / brună”), sau doar aşa vede ochiul meu, mă iartă. Am gustat faptul că iubita nu este comparată cu vara ci este vara însăși, risipită în struguri, pepeni, munți, asfințit și piele brună. Toamna vine, dar nu o poate localiza și nici nu o poate înlocui. Un poem de dor, cu zâmbet pe buze, unde ai trimis melancolia la cules. Pare că vara nu s-a terminat ci doar a început să fermenteze. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire!

Poemul acesta m-a atras într-un fel anume. Pentru că are o durere limpede (deloc simplă) iar titlul pare că ştie să dezvăluie felul în care iubirea a modificat consistența ființei. Începutul curge, bine simţit şi subtil, dintr-o contradicţie: lichidul poate lua forma vasului în care se află, dar sufletul nu mai găsește nici măcar un vas potrivit. Sufletul nu mai e o entitate (care suferă) ci doar o materie instabilă. Am gustat imaginea centrală: “„când iubirea te-a cusut / strop cu strop prin mine / pe pânza articulată aproape perfect!”) şi am surprins o schimbare surprinzătoare de material (de la lichid la țesătură). Pare că iubirea a avut forţa necesară şi nu doar i-a apropiat pe cei doi ci i-a cusut efectiv unul în celălalt, într-o construcție vie, alcătuită din puncte de întâlnire, din legături care au ajuns să funcționeze ca o singură structură. Iubirea devine parte din anatomia celuilalt. Fiecare ochi al țesăturii este făcut din fire care se întâlnesc şi nu mai poți spune cu precizie unde se termină firul unuia și unde începe al celuilalt. În jumătatea a doua a textului, după plecarea celuilalt, problema devine cum să se desprindă din forma pe care au construit-o împreună. Verbul folosit, cu talent („a retrage”), nu vorbeşte despre dor sau abandon, ci despre o operație imposibilă (cum să-ți retragi viața din locurile în care ai depus-o). Iar alcătuirea „mușchii cusăturii” nu mai pare o metaforă decorativă ci efectiv o anatomie comună. Finalul, dureros, se scurge într-un paradox: sufletul se întoarce, dar nu se întoarce întreg, e primit înapoi rupt. Cumva unele explicitări înghesuie cuvintele (poate aşa ai vrut). Pare că poemul ne spune “nu mai știu cum să fiu numai eu, fiindcă iubirea a devenit materialul din care sunt alcătuită”. Iar la plecarea unuia rămâne o rană care are chiar forma legăturii dintre ei. Despărţirea exprimă aici un preţ intim ce poate fi plătit pentru împlinirea (într-o ţesătură) cu celălalt. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire!

Când voi avea puțin timp, voi relua textul. Mulțam, George

Walden sau Viața în pădure, de Henry David Thoreau, un hibrid între eseu, jurnal și narațiune, cam ăsta e modelul după care scriu textele din "Jurnal"

Poate ca ar merita transformat intr-o povestire? E un vibe interesant aici, dar momentan ramane doar un vibe, cel putin pentru mine. Sunt multe lucruri bune care, simt eu, nu duc inca nicaieri. Eu zic ca merita sa dezvolti putin, poate iesi ceva misto din asta.

Era tare daca-ti iesea un haiku contemporan din final.