Comentarii

Impresionant text . Felicitări.

Deosebit poem, felicitări!

Cuvintele tale sunt mereu poezie. Pentru că le trăiești. Și chiar dacă inventezi, ele au rezonanța sufletului. Felicitări!

Tumultuoasă ieșire din cotidian! Referințe multiple și sincronizări temporale.

Un tablou-poveste cu laitmotivul durității care are o serie de conotații poetice. Un discurs care prin titlu pare să meargă și să meargă spre undeva unde și visele pot fi turnate. Are ceva promis, după cum și autorul afirmă. Doar în acest vers: "Se urcă copiii în noi" aș schimba cumva acel zgâriat pe timpane. Altfel, mi-a plăcut!

E frumos textul dar dacă ai fi scris: "armonia cântă death metal/ în contrapunct latent-letargic/ vegetez în silueta ta/ ține stârvul meu naiv" ar fi un pic mai sugestiv. Mi-a plăcut poezia.

Textul „nu face zgomot când cade”, dar are greutatea care face să crezi că, undeva, chiar a căzut un copac. Forța vine din faptul că se scrie ca fiind nedestinat nimănui, din acea libertate de a rătăci „teleleu” prin propria minte, îi permite, în final, să-și recunoască propria carcasă.
Un text, ca și celelalte texte ale lui Emilian, pe care le-am savurat cu cea mai mare plăcere de la primul cuvânt până în toate ipostazele „lightroom”-ului existenței demontate ironic și lucid. Într-o lume care cosmetizează întunericul și-l vinde drept răsărit, autenticitatea dezordonată devine una dintre puținele forme reale de veghe.

Confesiunea se ridică din cele mai adânci și sincere straturi ale ființei, din acele căi care hrănesc copacul cu melancolie și îl îmbrățișează cu atâta căldură, încât acesta devine, prin însăși esența lui, mai pur decât omul.

„când tăiam zâmbind copacii vii.”

Versul acesta capătă brusc o dimensiune enormă, depășind semnificația unui simplu poem și apropiindu-se de ceea ce aș numi un metapoem. Are în el violență, vină colectivă, banalitatea răului și o profundă auto-condamnare.

Și funcționează tocmai pentru că este simplu. Nu încearcă să impresioneze prin artificiu, ci lovește direct, cu o adâncime asemănătoare rădăcinilor despre care vorbește. Există în el și un „albastru” esențial, curat, care nu se dizolvă în narcisism, ci păstrează intact un nucleu fragil și autentic al umanului.

Ați reușit din imagini simple (la limita clișeului, ce e drept) să relevați destul de bine simbioza dintre suflete și dintrespirite. Totul e ca un fel de curgere a unuia spre celălalt sau, mai degrabă, a unuia prin celălalt.
Frumoasă și plină de naturalețe această creație poetică!
Apreciez.

Drumurile sunt rosturi, trăiri, treceri, intersecții ori intersectări. Vechi sau noi ele trec prin noi ca vasele de sânge. Am lecturat cu plăcere.

Un text frumos ca ploaia care cade peste lume, metafore reușite, mulțumesc pentru bucuria transmisă.

Fiindcă astăzi se împlinește anișorul de când Radio Agonia emite online, doresc să adresez lui Bogdan, în special, dar și tuturor colaboratorilor, mult succes și inspirație. Să ne trăiască radioul și să aducă alături și alte persoane, atât ca ascultători, cât și ca participanți direct la viața acestuia!
Și, fiindcă azi este 1 Mai, urez tuturor creatorilor de pe Poezie.ro, precum și ascultătorilor, să se bucure de această zi/de acest sfârșit de săptămână.
Mă alătur și eu celorlați colegi cu invitația de a vă citi, la Radio Agonia, propriile creații sau creații de-ale clasicilor.

Și steluța.
Nu știu cum se dă în formatul nou al site-ului.

O voce complet singulară, densitate reală a imaginii, anxietate metafizică autentică, amestec imposibil care funcționează, sinceritate fără sentimentalism, tehnică impecabilă a fluxului, autoironie salvatoare
scris ca formă de identitate, scrisul devine spațiul în care se recunoaște și se reconstruiește.

Interiorul poeziei lui Emilian cuprinde toate erele planetei și o parte din cele ale universului.
Noi nu am putea trăi acolo.

Emilian Pal este, în prezent, singurul poet din literatura română care scrie cu această intensitate și acest echilibru perfect între concret și metafizic. Nu există nici un premiu pentru singularitate.

Chiar dacă ați folosit rima doar aleatoriu, totuși, sunt probleme cu ritmul versurilor. Înțeleg admirația pentru cei doi maeștri născuți pe meleaguri gorjene, dar poate că ar merita ca textul să fie la înălțimea modelelor. Nu este unul slab, nici cu idei nedemne de luat în seamă. Lexicul este, pe alocuri, prea învechit: „cânt” și „descânt”, spre exemplu, țin de poezia secolului al XVIII-lea.
Oricum, doar dumnneavoastră puteți găsi formula cea mai fericită pentru a fi la înălțimea celor doi șlefuitori: de cuvânt, respectiv, de piatră.

Vă rog frumos să-mi sugerați ce să îmbunătățesc ! Mulțumesc !

„eu nu am făcut decât să ne mai dau încă patru ani, prin rotunjire” — îmi place ideea realității negociabile, în care vârsta devine instrumentul de câștig al timpului simbolic. Neadevărul ontologic creează astfel o bulă de libertate („liberul nostru arbitru”).
„bărbosul la care nici unul dintre noi nu aveam programare” introduce un divin inaccesibil, lăsând oamenii să-și inventeze mici sensuri ridicole (precum vârsta unei vedete). Prin asta, poemul capătă o autenticitate mai adâncă, înrădăcinată într-o metafizică subtilă.
Iar esența existențială, aparent marginalizată de întrebarea absurd de banală, își găsește totuși miezul de gravitate chiar în ea: „câți ani are Magda Pălimariu?”

Textul crează o atmosferă de introspecție și transmite o senzație de pierdere de sine și auto-observare într-o lume care te dizolvă, urmată de o revenire într-o realitate rece, dar precisă.
„Omul negru” poate fi ce rămâne după dizolvare, adică o formă redusă, esențializată, aproape golită de interior.
Îmi place poemul prin ineditul imaginilor, prin forma și prin modul de expresie refinată.
Titlul funcționează mai bine decât mi s-a părut la prima citire, destinația devine o „adresă precisă”, adică ceva
localizabil, dar parcă gol de emoție, nu neapărat o regăsire.
Luminez, să se vadă de departe! :)

Textul acesta are ceva sincer și direct în el, un mesaj despre recunoștință filială și datoria față de părinți, valori adânc înrădăcinate în cultura rurală românească. Se simte scris din inimă, cu o intenție nobilă, și asta contează.

Ce funcționează bine este tocmai această simplitate a mesajului. Strofa de deschidere are o forță concretă: „palmele bătătorite / De cât pământ a săpat" creează o imagine vizuală clară, aproape tactilă, a muncii țărănești. Există o onestitate în aceste versuri care nu încearcă să impresioneze, ci să transmită direct.

Totuși, trebuie să fiu sincer în privința câtorva lucruri care limitează textul.

Cel mai vizibil aspect tehnic este rima și ritmul, care sunt inegale. Unele strofe rimează parțial, altele nu, și asta creează o senzație de nesiguranță prozodică. De exemplu, în strofa a doua „închini / săruți / dat / învățat" nu urmează un tipar clar, iar asta face lectura ușor sacadată. Dacă alegi rimă împerecheată sau încrucișată, e bine să o urmezi consecvent, sau, alternativ, să renunți complet la rimă și să lucrezi cu vers liber, unde ritmul interior al frazei preia rolul principal.

Un alt aspect care ar putea fi îmbunătățit este că textul rămâne mai degrabă la nivel de îndemnuri morale decât de poezie propriu-zisă. Versuri precum „Binele să îi întorci / Că așa e creștinește" sau „Să fii om cultivat" sună mai mult a sfat sau proverb decât a imagine poetică. Poezia devine puternică atunci când arată, nu când spune. În loc să îi spui cititorului ce să facă, ai putea construi o scenă, un moment concret: mâinile tatălui la masă seara, o amintire specifică, un gest mic care să poarte toată greutatea recunoștinței.

Titlul „Copile" este interesant ca adresare directă, dar ar putea fi exploatat mai mult în interiorul textului. Această voce care se adresează direct unui copil sau, poate, propriului sine din trecut, are potențial dramatic nefolosit.

Strofa finală are o muzicalitate mai bună decât restul: „Zilele ce le mai are / Să îi fie ușoare" sună mai rotund, mai poetic, și e probabil punctul cel mai reușit al încheierii.

Ca observație ortografică și de punctuație, textul ar beneficia de o revizie atentă. Lipsesc virgulele în câteva locuri unde vocea ar trebui să respire, iar consecvența în folosirea diacriticelor ar da textului o ținută mai îngrijită.

Îți apreciez intenția și curajul de a scrie despre un subiect atât de uman și de important. Tema aceasta, a recunoștinței față de părintele care s-a sacrificat, merită un poem puternic. Provocarea acum e să treci dincolo de enunțarea mesajului și să îl faci să trăiască în imagini, în sunete, în momente concrete. Ai un punct de plecare bun, continuă să scrii.

Mulțumesc, Ottilia! E o simplă coincidență, s-a întâmplat să am inspirație tocmai în acea zi.
Onorat de apreciere!