poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2410 .



in the pursuit of happiness (II)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Crin ]

2010-03-12  |     | 



Luiza se uită după lungan bătând cu unghia în mozaic un ritm ușor, își spune că data viitoare o să-și ia ochelarii, să-l vadă. Lunganul întră la 204. Și-apoi liniște.

Click.

- Ci faci?
De la 209 apare Ada, din Suceava, colega de serie a Luizei, cu părul în trei direcții, cearcăne de-joi-după-amiaza și cu un lighean sub braț. Studenții suceveni și botoșăneni erau deosebiți pentru că în primul an vorbeau o altă limbă. Către anii trei și patru se adaptau locului, dar accentul revenea mistuitor în certuri.
- Bine, p-aici... Tu?
- Bini, spăl... Hai cu mini.
Luiza se foiește cu intenția de a se ridica și mimează perfect actul ratat.
- Haaidi, măi, o trage Ada cu putere, iar ea își recuperează silueta clepsidrată de pe mozaicul rece odată cu scrumiera. Se îndreaptă cu pași lenți, în spatele Adei, spre spălătorie.

- Deci? spune Ada.
- Ce deci?
- Știi tu ci deci...
- Ei, ce să zic... face o pauză, privește în sus, zâmbește complice sugându-și buza de jos.
- Așa... Și? Ci ti tot fâstâciești?
- Păi, și-atât, a fost doar o... chestie. Nici nu știu dacă simte același lucru pentru mine, nu prea știu nimic, de fapt...
- Haidi, măi, a fost bal. Adicî, cini mai știi ci faci, oricum îs toți bieți, orici pari civa și civa pare altciva, deci hai, zi, la tini ci-a fost? Să ni lămurim.
- Nu știu, Adițo, continuă Luiza bătând în retragere, poate că n-a vrut decât să mă bage-n pat. Dar nu vreau să mă gândesc la asta.
- Păi, ti-a adus la cămin, nu? Ti-a bibilit, așa-i spus. Ar fi trebuit să fii civa mai porc, sau o fi fost un porc discriet. Știi, însurat.
- Nu, mă, termină. Oricum n-a fost așa, nu m-a condus acasă, am spus că m-a adus numai ca să mă lăsați în pace, să nu mă mai tot întrebați... De fapt, ne-am dus la el, și-apoi nu mai știu, e confuz. De-atunci n-am mai auzit de el.

Ada tace suspendat, se preface absorbită de dilema stabilirii cantității de detergent necesare spălării.
- ...Am făcut-o.
- Mda. M-am prins, spune Ada moale, dezamăgită. Cum s-a-ntâmplat?
- Păi, ți-am povestit, m-a luat la dans și mă cunoști de-acum, eu n-am mai dansat niciodată așa cu un bărbat.
- Adicî?
- Adică bărbații, băieții din Satu-Mare erau jenanți. Imaginează-ți că Florin e acum închis în Germania, maică-mea nici nu știe și nici maică-sa probabil. Îți închipui cum puneau ăia mâna pe tine? Ca pe-un salam.
- Și dânsu`? Cum a pus?
- Trebuie să-l cunoști... Nu pot să-ți explic. Mi-a mângâiat spatele, mă privea în ochi, dansa cu omul din mine nu cu o carne ambalată sexy, cum făceau tâmpiții ăia, care mă trăgeau de șnurul de la tanga.
- Mda, scapă Ada cuvîntul ca un oftat, privind silueta Luizei.
Ea râde scurt, apoi își continuă gândul privind în gol către coșul cu haine al Adei.
- Ajunsesem să vreau să mă tragă de șnurul ăla, era prea intens și nu știam ce să fac, cum să-l privesc, să plec, să dansez, cum naiba dansezi cu așa un om. Cred că clipeam tare des. Mă-nțelegi? Pe tine te-a privit Viorel așa?
Ada pufnește scurt.
- Vioriel m-a agățat cu citati d-ali lui Steinhardt la bibliotiecî. Nu-i tocmai Bried Pitt în Mit Joe Blieck. Vioriel îi mai mult cu rami d-ochielari, împiedicări, di-astia...
- Dar altul, niciodată?
- Nu... Dar studenția abia înciepi, nu? La naiba! Am băgat civa roșu!
- La un moment dat m-a scos afară și mă ținea la fel ca-n discotecă. Aproape. Piept în piept, și-abia respiram. Cred că aveam pe față un zîmbet d-ăla tâmp... Ei, ce să-i zic? Că-nvăț la oase? Ce puteam să-i spun? Mă uitam ca...
- Cum dracu’ si opriești mașina asta?
Luiza se apleacă și scoate ștecherul din priză.
- Voila.
- Stai, mă! Jietonu’!
- Păi, altfel nu se poate, faatî.
- La dracu’! Vin imediat, stai oleacî.

Și iese.
Luiza rămâne în fața discotecii cu mâna lui pe sub topul verde, de-a lungul spatelui, incapabilă să converseze, privindu-l în ochi. Nu aveau nevoie de cuvinte, avea impresia că îl cunoaște de mult timp și că bizar, acum s-au reîntâlnit. Frecvențe inodore, incolore făceau restul. Își plimbă degetele prin părul lui, de-a lungul frunții, nasului, avea o linie a bărbiei puternică, era ca un clișeu, așa cum vedea pe vechile coperți ale romanelor de dragoste. Ei însă îi lipsea rochia vaporoasă, părul acela în cascade, care să se răspândească cu voluptate până pe coperta din spate a cărții. El și-a strecurat degetele în părul ei, l-a prins și încet i-a dat capul pe spate. De-a lungul gâtului îi simți respirația rece.

- M-am întors. Ci ziceai? se bâțâie în jurul mașinii căutând fanta de introducere a jetonului.
Luiza coboară de pe mașina de spălat a altcuiva care începuse programul de stoarcere și se zgâlțâia, deși până să vină Ada, n-a simțit mișcarea. Cum să poți povesti așa ceva cuiva, se gândea.
- Uhm, nimic. Că... Dansam.
- Și?
- M-a sărutat și-am crezut tot, m-a zăpăcit, parcă avea planificat totul meticulos, scrupulos, fiecare gest, fiecare tăcere. M-am trezit în patul meu, de-acasă, azi-dimineață, dar nu mai știu cum m-am întors. Cred că m-a adus el, eram foarte băută... Cred...
- Ci, măă? Ne-ai mințit chiar așa?
- Da, na! Nu mai știu ce s-a-ntâmplat. Nu mai țin minte. Și n-am auzit de el de atunci... Dac-am făcut o prostie?
- Eh, partea bună-i că numai el știi di ea. Da’ tot nu mi-ai spus cini e, ci faci?
- Îl cheamă Ștefan. E-n anul 5, cred. Nu știu, n-am prea vorbit, și zâmbește vinovată, cu degetele pe buze, țigara ridică un fum subțire, cred c-am schimbat mai multe țigări decât cuvinte. Avea el un gest special de-a oferi țigara. O ținea între degete cum ține un dirigor arcușul, știi? Se întindea și-mi așeza bagheta la nivelul buzelor de-mi venea să cânt. Cred c-o să cumpăr un arcuș. Ce zici?
Ada o privește lung cu pleoapele lăsate ostentativ până la jumătatea pupilei.
- Ce, mă? Ce mă privești așa?
Ada își mută privirea, dar nu ascunde nimic din suspiciune, povestea cu arcușul era prea mult pentru ea.
- Chiar așa făcea.
- Îhî.
- Da!
- Și era șarmant, ș’ frumos, sculptat, diștept, cu civa înțiepător în piept... o privește din nou, fix, apoi se întoarce la rufele ei, rostind într-un sfârșit încet: omu’ ăsta nu existî, fatî.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!