uneori prea mult
soare roșu te orbește.
e drept că nici la întunericul
ciupercilor gri nu poți vedea mare lucru
dar măcar îți lasă irisul galben neatins
și nu-ți arde gândurile negre în cele mai adânci
ascunzișuri ale lor.
în schimb,
le transformă în viermi.. albi și rozi..
viermii rozi cu coadă lungă sunt preferații mei. pentru că
se aseamănă cu ciupercile gri:
sunt la fel de moi și de plăcuți la pipăit
sunt la fel de buni cand îi mănânci.
poate pentru că sunt otrăvitori.
cine știe
dacă ciupercile sunt zei curați de piatră gri...
oricum,
gândurile tot viermi cu coada lungă rămân
și mă intreb.. dacă nu-i mai bun
soarele.. pentru a usca gândurile,
a face să piară viermii de piatră, a lăsa
buruienile să crească,
să iasă prin orbite și să intre
prin nări, să iasă din creier
și să intre în creier, prin creier.
să-l scormonească după viermii lați,
să-i ucidă pe toți și apoi să-i stoarcă
de tot sângele. sângele rosu din piatră gri, murdar
de ciuperci mestecate cu dinții de galben ai soarelui.
dar creierul se va
transforma astfel intr-o imensă pată
de sânge și atunci aș vedea
doar galben, galbenul soarelui
patăt absurd, incert de roșu, roșul creierului
acel obsedant roșu... roșu..
doar roșu. roșu murdărit de galben.
NU
mai bine negru.. și poate un pic de roz..
AUU:
ce tare a fost piatra.
și ce buni și moi au fost viermii
și ciupercile gătite la căldura
soarelui colcăind de otravă.
când alb.. când negru..