E dat acestui trist norod
Și oul sterp, ca de mîncare
Dar viul ou, la vîrf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare!

Cum lumea veche, de cleștar
Înoată în subțire var;
Nevinovatul, noul ou!
Palat de nuntă și cavou...

Din trei atlazuri e culcușul
În care doarme nins albușul
Atît de galeș și de-nchis
Ca trupul drag, surpat în vis.

Dar plodul?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul pămînturilor n-a ajuns
Acordă lin
Și masculin
Albușului în hialin
Sărutul plin.


Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfînt făcut sensibil?
Precum atunci, și azi întocma:
Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi, la bolți, pe Sfîntul Duh
Veghiind vii ape fără stuh
Acest ou-simbol ți-aduc,
Om șters, uituc.

Nu oul roșu!
Om fără saț și om nerod,
Un OU CU PLOD
Îți vreau plocon acum de Paște!
Îl urcă-n soare și cunoaște!

Și mai ales te înfioară
De acel galben icusar
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie cînd să moară
Și ou și lume. Te-nfioară
De ceasul galben, necesar.

A morții frunte-acolo-i toată:
În gălbenuș.
Să roadă spornicul albuș
Durata-nscrie-n noi o roată.
ÃŽntocma - dogma.

Încă o dată:
E oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi! Curmi nuntă-n el.
Și nici la cloșcă să nu-l pui.
Îl lasă-n pacea-ntîie-a lui

Că vinovat e tot făcutul
Și sfînt? Doar nunta, începutul.