mi-ai spus că poezia mea
are nasturi încheiați până la gât
și că sufletul n-are suficient aer
când îl strâng cu idei
ca pe niște curele de filosofie


ai avut dreptate —
e viața mea de zi cu zi


am vrut să-i dau sens
înainte s-o las
să mi se urce în vene
să mă amețească
să mă transpire


am scris
ca și cum aș semna o lucrare de disertație
cu virgule bine puse
și inima bine ascunsă


dar tu ai venit
la mine
cu o cafea la nisip

și mi-ai spus că poezia
nu trebuie să fie cuminte
ci moale, curgătoare,
ca o bluză transpirată de dor
pusă la uscat
pe o metaforă


m-ai scos din mine
fără să țipi
doar cu o frază
care mirosea
a chihlimbar și pisici


și de atunci — încerc
să mă scriu poem
cu mâinile murdare de viață
nu doar cu mintea apretată

îți mulțumesc
că nu m-ai aplaudat politicos
ci mi-ai tras discret bățul
din poezie

și mi-ai arătat
că un vers poate fi și dezbrăcat
și viu
și perfect
ca și cum s-ar fi născut așa