Moment de toamnă,
cu frunze roșii - inimi sângerânde,
plânset de ploaie șiroind pe catafalcul verii
și trandafiri bolnavi ca doruri fumegânde,
crengile negre – brațe-ale durerii
în parcul ce-și arată cărările pustii,
cu băncile șomere pe care zac minute,
odihna irosirii cuvintelor târzii.
Statuile pe socluri privesc niciunde mute
iar lacul clipocește sub sălcii plângătoare,
un pescăruș și-o cioară ca ying și yang pe cer
își strigă disperarea sub toamna zdrobitoare
vâslind prin aer umed spre nourii de fier,
stârnind ploaia ruginii prin osul care doare.
Mirosul de cadavru al verii ce-a pierit
e tămâiat de mere, gutui și struguri grași
și-o candelă de soare mai arde urgisit
învinețindu-mi nervii ascunși în mine lași.

Mereu apocalipsa de toamnă nu mă iartă,
m-aruncă-n peisaje - o dâră de penel,
sunt înger răzvrătit căzut din cer în baltă
și-n gura hâdă-a lumii cu dinții de oțel.
Mi-ascund aripile să semăn vouă,
ocnaș al vieții, încă toamnele aștept
și-n mine o nevroză își face cale nouă,
un exploziv de fiere ce-mi ticăie în piept.