Adorm, în fiecare noapte,
cu sufletul tot mai îngreuiat
și mă cobor, puțin câte puțin,
în iad,
din care-n zori, cu greu revin,
ca să-mi iau viața de la cap,
iar zilele mi le petrec, trăind
ca într-un imens cimitir,
în care umbrele celor care-au murit
mă însoțesc în fiecare clipă,
ca printr-un labirint,
din care ies abia în asfințit,
cu inima-ngrozită,
de tot ce a simțit în acest timp
și iar adorm,
purtând în somn,
povara zilei care s-a sfârșit
și nu mai știu, până în zori,
dacă mai am vreo cale de ieșit,
sau voi rămâne-acolo-n veci zidit