Există un tărâm unde bufnițele se cuibăresc în brațele înalte și parfumate ale eucalipților
le auzi strigătul și nu înțelegi de ce e un strigǎt liniștitor cadențat un fel de bătaie de inimă adormită
pou na vro gineka na sou miazi

Nu departe se întinde o apă cu valuri întunecate care-ți zgârie picioare cu pietre pestrițe, scoici albe ciobite, stele căzute, fără dorințe
Un loc pe care l-am numit atâția ani “spiti”
L-am descris și cântat într-o limbă moartǎ
Cu gust de miere și vin
Maria Nefeli, inima mea,
Acesta este un tărâm pustiit
oamenii nu sunt pe stradă
Niciunul
Văduva Sofia aprinde frunze de măslin intr-o cǎțuie de lut
Pare o stafie plutind dintr-o camerǎ în alta
Theodulos se uitǎ la telenovele, fumând, de pe veranda lui ascunsă în buganvilia
Afroditi terminǎ de cusut o libelulǎ pe o pernă de in și se întreabǎ ce să gătească mâine pentru cei cinci copii adolescenți
&toți ceilalți care nu mai sunt relevanți
Dar nu e nimeni pe drum.

Şi parcă o mamă deschide poarta joasă
pășește desculță în grădina cu iasomie
Se întinde lângă tine, pe bancă
Te mângâie cu mâinile ei de zână bunǎ
Și numărați împreună
stelele
oițele
visele
mǎrile și țǎrile
ce vǎ despart