Mi-am trimis copilăria la sanie
Au trecut vreo câțiva ani de atunci,
Acum copilăria mea bea șampanie
Și nu mai ascultă niciuna dintre porunci.

Mi-am lăsat copilăria în zăpada rece,
Jucându-se frenetic cu fulgii de cristal
Ș-am lăsat-o să se înece
În al vieții dur și crud ocean.

Mi-e dor de sanie și frig
De zăpadă prin papuci
De vânt ce șuiera in urechi aprig,
De cum era atunci.
Și mi-e tare dor de cozonaci,
De parfumul cojilor de portocale,
De mâinile mamei mele dragi
Și de delicioasele ei sarmale.

De brad împodobit cu mâini fragile de copil
Și să pun bomboane cu ambalajul gol
Pe atunci era atât de nobil,
Astăzi este doar rece simbol.

Mi-e dor de ceai de cuișoare
Și de Mâinile mamei sfinte
Astăzi nimic nu mai are savoare
Până și la mall găsești plăcinte.

Mi-am lăsat copilăria pe banca din fața porții
Juca cărți, cu copiii din vecini
Când m-am întors plecase în voia sorții
Și banca era îmbrățișată de mărăcini....

Nici copiii nu mai erau acolo
Și-am auzit că bunicii lor nu mai sunt
Că au trecut în lumea de dincolo
Și că părinții au și ei părul cărunt.

La poartă nu-i nimeni și ulița e pustie,
Niciun glas de copil nu mai răsună.
Parcă a fost doar vers de poezie,
Ori o melancolică minciună.

Mi-am lăsat copilăria într-un copac
Culegând în sân cireșe parfumate, ori mere dulci
Încerc durerea în zâmbet să prefac
Dar degeaba, căci îmi e dor de atunci...