În casa în care m-am născut
acoperișul era mut și orb și plin
de tainice tăceri când vântul nu sufla.

Pe coama lui, ca pe-un balaur,
țigle de aur și îngeri purta
adunându-i în dolia
din poala sa.

Și părea că în burtă poartă
înțelesuri nelipsite de soartă,
dar nu avea gură să le rostească
nici să înghită nepovestite,
trosnite sunete de gând
ce se-auzeau ca din pământ
umblând în carnea sa
încet, pe nesimțite.

Așa că tata pe margini l-a îmbrăcat
cu scânduri rămase dintr-un pat
să își poată dormi liniștit
adâncul sine îngândurat.

Și lovindu-l între apus și răsărit
i-a pus deschizătură de vânt
să își poată slobozi trosnirile,
unduindu-le ca pe valuri în depărtarea
abisalei tăcerii a tăcerilor sale.

De atunci acoperișul mut
m-a împietrit cu o umbră mai mult,
deși încă simt în talpă cum calc
pe solzi săi de aur cald.

Și privesc fără să-l văd,
dar pare, ca într-un năvod,
coamele casei că în ochi
ca umbre mi se zbat.