Într-un amfiteatru din raiul timpului,
s-a organizat cenaclul poeților români,
la care vine cu plăcere și Dumnezeu,
în fiecare vineri,
pentru că miercurea este la al scriitorilor români,
iertați de păcate.
Din ce în ce mai rar se aud sus voci tinere
să le viseze scrierile, rămase tot mai însingurate
prin rafturile periferice ale educației,
unde și limba de foc a lumânării locului,
sensibilă, mai pâlpâie șubrezită de venetica,
nestingherita modernitate cvasi-psihopată,
adusă de suflul invadatorului internet păgân.
Cei plecați de aici, acolo sau dincolo,
se recunosc când îi întâlnesc în suflet și
mai au câte o lacrimă, fericită sau tristă,
care-i mai leagă instinctiv
de amintirea lor, rămasă întâmplării.
Ei murmură: este de-al meu
și suspinul lor românesc doinește.