din sângele meu alb
cu miros de butoi
și singurătatea nu o să-ți mai urle în ceafă
și în pereții găuriți de nesomn
miroase-mi pielea transparentă
ca o scoarță de copac îmbibată cu lacrimi
și limba înghesuită de tutun
iar liniștea de sub pernă
îți va escalada timpanele nefardate
vei avea senzația că trăiești
că absența mea e o insulă pustie
care îți vizitează tălpile neumblate
în nopțile fără aer când somnul pare pescuit
din groapa marianelor
m-am săturat sa te strig la linia de sosire a fricii
de parcă gura mea și buzele mele
și dinții mei atenuați de cafea
se tăvălesc între umeri
țipă tu cât poți de tare sugrumă tot ecoul
din lume în piept
iar eu mă voi întrupa din pustiu și-ți voi acoperi fruntea
cu săruturile mele ascuțite
ca un batalion de sticle goale
sub lucirea lunii
dar nu acum când aortele
îmi sunt plimbate de-un demisec înghețat
nu acum când
în spatele bisericii s-au adunat piramidă
toți ochii care nu se văd și se uită..
cu rugăciuni