Toamna,


Copac bătrân cu ramuri multe,
Încet , încet ai scuturat,
Podoaba ta de frunze triste
Că prea devreme au plecat !

Trecând pe-acolo-ntr-o plimbare,
Ușor pe ele am călcat ,
Și am simțit eu o durere,
De care nimeni n-o-ntrebat!

Pe bancă-n față am șezut,
Cuminte să- ți ascult,
Povestea ta de necrezut,
Cu lume de demult !

ÃŽn timp mereu s-au perindat,
Perechi de îndrăgostiți,
Dar numai una a lăudat,
Pe Domnul între sfinți!

Și an de an tu i-ai văzut,
Venind plini de dorinți,
Iar când deodat’ au dispărut
Tu nu știi un’s-anunți !

Și chiar scrisori tu ai trimis,
La frații tăi mai mari,
De i-au zărit prin cetiniș,
Urcând ferice în cântări !

Cum nici răspuns nu ai primit,
Cu grijă mare stai ,
Ca ei să nu fi pătimit ,
Pe nu știu care plai !

Dar anii sunt poate vreo sută,
Și-atunci pe dată am înțeles,
Că și-au făcut în cer căsuță,
Când o fost vremea de cules!

Iar de-au plecat făr’rămas bun,
Ei chiar deloc nu te-au uitat,
Te-așteaptă sus la Cel Străbun,
Pentru o odă de cântat!