O, plâns celest uitat de muritoarea
Deșarta bucurie omenească,
Îngăduita-i dălți-mi să-ți cioplească,
Precum în marmori, lacrimelor sarea

Și dalta-mi, iată-și săvârși lucrarea
În mistuire naltă, nelumească-
De-acum, râvnind tot alta să pornească
Simți-va, pururi, lacrimei dogoarea!...

Dar, nu-s în stare nici artist, nici daltă
Să-nchidă-ntreagă-a cerului durere
(Oricâtă rânvnă-ar cheltui și haruri!)

Și s-o aprindă-n marmură – Nici altă
Tristețea – ce-i a humei – s-o transfere
În lacrima celestelor cleștaruri!