toamna își scotea corpul frumos
de sub frunze,
coșmarul oricărui om
conștient că numai trecerea timpului
i-a făcut toate astea,
adevărat vă spun că nu va fi o zi fără să iubească...

eu doar priveam de departe,
lucid,
cât îmi permiteau anii puțini și lipsiți de putere.
în fiecare rugăciune
îi pomeneam vinovat că nu-mi plac
castanele coapte,
untul de arahide,
grăsimile nesaturate.

emanam un fel de răceală,
indiferența avea zona ei de confort,
nu-mi plăcea să vorbesc despre mine,
mintea ta - imaginația răului în zilele bune,
îmi punea cătușe,
viața lăsa o talpă uriașă de singurătate,
mirosea a oțet pe unde trecea,
sfărâma între degetele
de la picioare,
fiară ieșită din oceanul străbătut de ghețari,
n-am știut niciodată să fac iubirea uitată.

luna împărțea cărțile
în mâneca hainei,
numai eu puteam ascunde cărbuni
de parcă niciodată n-au fost,
frații și-au luat paharele și-au fugit,
mama ștergea o lacrimă târzie,
fiecare își apăra dreptul vieții,

tata nu voia să mă recunoască,
deși îl arătam în continuare cu degetul,
a murit convins că nu era vorba de el...