|
Biografie Demostene Andronescu
Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, judeÈ›ul Vrancea, deci într-o zonă ce constituie un fel de È›inut de cumpănă între Moldova È™i Muntenia, Demostene Andronescu are parcă È™i ceva din blîndeÈ›ea molcomă a moldoveanului, dar È™i ceva din încăpățînarea iscoditoare a munteanului: e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetul) È™i de activism neastîmpărat (din care se nutreÈ™te luptătorul). Cuminte È™i necuminte totdeodată, pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate È™i visare, dintre real È™i ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristeÈ›e mai senină, de dor românesc – umbra lui Don Quijote. Omul însuÈ™i are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, un amestec îndărătnic È™i indefinit de „visătorie” È™i „nebunie”, în sensul nobil (È™i adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare de altfel, în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generaÈ›ii: aceea a tînărului naÈ›ionalism creÈ™tin românesc din vremea ultimului război mondial. De aici, È™i mai ales din marea pepinieră umană a „Frățiilor de Cruce”, s-au ivit, în vălmășagul timpurilor postbelice, majoritatea covîrÈ™itoare a eroilor È™i martirilor rezistenÈ›ei anticomuniste – singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru naÈ›ional. Despre această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, de fapt, în generoasa dedicaÈ›ie a singurului său volum de pînă acum: „GeneraÈ›iei mele de Don QuijoÈ›i striviÈ›i de prea marele lor vis”.
Tînărul Demostene Andronescu – o vreme copil de trupă, apoi „frățior de cruce” – își face studiile medii È™i superioare la BucureÈ™ti; în 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i se va permite să-È™i susÈ›ină licenÈ›a decît în 1969, iar o slujbă potrivită cu pregătirea sa nu va obÈ›ine decît în 1972, după ce ani de-a rîndul fusese nevoit să presteze muncă necalificată.
ÃŽntre 1952 È™i 1964, cu o întrerupere de doar cîteva luni, este deÈ›inut politic, trecînd pe la Jilava, Gherla È™i Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de deÈ›inuÈ›i politici È™i despre care a scris remarcabilele pagini memorialistice adunate în volumul de față). După închisoare se căsătoreÈ™te (soÈ›ia, „Zaza”, l-a lăsat văduv în 1996) È™i devine tatăl unei fete, Mălina Ștefana, astăzi reputată jurnalistă È™i traducătoare. Securitatea continuă să-l hărÈ›uiască mulÈ›i ani după eliberare, iar versurile sale zac prin „sertare”, în aÈ™teptarea unor vremuri mai bune.
L-am cunoscut în 1982, într-un sat ardelenesc pierdut printre dealuri împădurite, unde fusesem invitaÈ›i peste vară de un prieten comun (profesorul È™i scriitorul Marcel PetriÈ™or, È™i el fost deÈ›inut politic). Albise încă de pe atunci, dar era fiziceÈ™te zvelt, iar sufleteÈ™te de o admirabilă prospeÈ›ime. Statura dreaptă È™i înfățiÈ™area mai degrabă uscată îl făceau să pară mai înalt decît era. Avea o figură senină, de o stranie candoare, È™i un verb cald, învăluitor. ÃŽntr-o seară, în jurul unui foc la care frigeam cucuruz, a venit vorba despre închisori È™i despre figurile ilustre de acolo. Avea o memorie uimitoare (cum numai la foÈ™tii deÈ›inuÈ›i politici am întîlnit) È™i ne-a recitat ceasuri întregi, la rugăminÈ›ile noastre mereu reînnoite, versuri din închisori, ba chiar poeme întregi. Atunci am auzit pentru prima oară multe dintre creaÈ›iile de temniță ale lui Nichifor Crainic È™i mai ales ale lui Radu Gyr. Numai într-un tîrziu, la insistenÈ›ele gazdei, s-a înduplecat să ne recite, cu oarecare sfială, È™i din versurile proprii. Atunci am înregistrat, printre altele, cea mai frumoasă cugetare lirică asupra „nebuniei” eroice È™i mărturisitoare, în misticul sens paulinic:
Nebun, da, sînt nebun! Dar, lume, dacă
n-ar fi nebuni ai fi de tot săracă.
Căci cei cuminți n-ar face rod nici unii
de n-ar muri în locul lor nebunii.
Impresia cea mai puternică asupra tuturor celor de față îmi amintesc că a făcut-o, de altfel, tocmai poezia înrudită tematic „Unde-s nebunii?”, pe care o consider È™i astăzi una dintre bucățile sale cele mai reprezentative È™i… mai actuale:
Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminți,
—————————————–
Scîncesc cuminții-n chingile durerii
Și, sîngerînd din răni adînci blîndețe,
Lîngă neveste mor de bătrînețe,
Necutezînd să tragă spada vrerii.
—————————————–
O, Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoții?
E lumea plină de-alde Sancho Panza…
Aveam să-l revăd abia pe 22 decembrie 1989, cînd, purtat de un nou elan donquijotesc, se suise pe clădirea fostului Comitet Central, cu tinerii „revoluÈ›ionari” (mai tîrziu aveam să aflu că pătrunsese È™i înăuntru, fiind martor la confuzia È™i panica din acele ceasuri a foÈ™tilor potentaÈ›i comuniÈ™ti È™i capi ai Securității).
Au urmat două decenii în care ne-am străduit alături (donquijoteÈ™te?) în redacÈ›ia Punctelor cardinale, după ce eÈ™uasem (tot împreună) cu publicaÈ›ia Veghea (a ulterior spulberatei Uniuni Democrat-CreÈ™tine – singurul partid politic din care – È™i el, È™i eu – am făcut parte vreodată, preÈ› de cîteva luni). ÃŽn anii aceÈ™tia din urmă au ieÈ™it la lumină multe dintre scrierile sale (poeme, amintiri, articole, recenzii), dar ele – cu excepÈ›ia poeziilor publicate în volumul Peisaj lăuntric (versuri), Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995 – s-au cam risipit prin diferite periodice de dreapta fără largă audiență. ÃŽn cele din urmă l-am convins să le adune È™i să le definitiveze, iar primul volum, care include memorialistica È™i lirica, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii È™i versuri din închisoare, a apărut la Editura Christiana din BucureÈ™ti in 2009. ÃŽn anul 2011, tot la Editura Christiana, a apărut volumul de articole È™i recenzii din perioada postcomunistă (majoritatea apărute iniÈ›ial tot în Puncte cardinale) De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii.
Răzvan Codrescu
|
Texte Recomandate
