poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2686 .



O deplină suprapunere imagine – obiect e posibilă în epoca postmodernă?
articol [ Cultura ]
de la nimic la ceva (de la nihilsm la încredințare)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2011-07-25  |     | 



Lucrurile reale nu pot fi văzute deplin de către oameni. Până și aspecte ale realității ce le sunt familiare pot să fie reduse la niște fantasme, de exemplu dacă se intervine chirugical pe creier sau dacă individul suferă un accident, e în stare letargică, are halucinații induse de anxietate etc. În paterice și "Filocalie" se pune problema într-un alt mod. Relația de asemănare între imaginile senzoriale și obiectul arătat poate fi perturbată de către fiii întunericului. Lui Dumnezeu și îngerilor din Ceruri nu li se poate întâmpla, însă oamenilor da.

Dacă mă gândesc bine, atunci când am trăit momente de levitație, acum vreo șaisprezece-optsprezece ani, noapte de noapte, zile, săptămâni la rând în timpul somnului, noaptea e percepută drept zi, iar o simplă perturbare a somnului (un glas al vreunei rude) dă un alt impuls imaginației onirice. Același lucru, fără a putea fi perceput vizual, poate fi efectul unei rugăgiuni de peste zi, al unui gând curat de ajutorare a semenului, cu intenția să transforme chiar și propria patimă într-o virtute corespondentă! Zborul de prin camere, pe fereastră, mersul pe sârmă, culmi, planarea cu mâinile întinse, aruncările în jos, reînălțările pot fi înscrise genetic și antropologic în trupuri - parcă le făcea departe de lume, în singurătate și profetul-filosof al lui Friedrich Nietzsche în "Also sprach Zarathustra". Puterea deplasării omului poate să nu cunoască margini. Doar bariere tehnologice. Călugării tibetani și acum ar putea ajunge ca gândul unde sunt trimiși, unde sunt chemați. Un stagiu al cunoașterii de tip superior poate fi atins ori se poate parcurge, atunci când nevoința, asceza e îmbunătățită, și de către pustnicii de pe Muntele Athos, ori din alte lăcașuri, acolo unde Regulile mici și mari ale monahismului, enunțate de Vasile cel Mare sunt păzite cu strășnicie.

A avea acces la o cunoaștere orientală sau europeană (creștină) de rang mai înalt presupune discernământ, foarte multă ascultare față de-un om considerat aproape desăvârșit, duhovnic. Ori, în alte părți, de-un guru curat la suflet. Șamanismul asiatic, african sau amerindian deschide și el alte porți contemplației. De multe ori intermediarul vindecării sau prevestirilor poate fi în America, Africa, în Siberii sau pustiurile arabe, afgane un om cu viață trepidantă, cu preocupări străine ascetismului creștin sau extrem oriental (indian, chinezesc, japonez, indochinez). Dar aceasta nu înseamnă că îl putem acuza că-i farsor. Distincția dintre nimic și cât de cât ceva nu se poate face mereu în această viață. Dacă trăim, înseamnă că ne bucurăm îndeajuns de-un minim dar (nu dat fatalist, determinat din afară), care ni se arată prin vreun simț. Semnul că-i dar e că ne vine gratuit, nu-l plătim. Timpul e perceput în primul rând ca dar divin, după cum spunea părintele Dumitru Stăniloae. Cei care afirmă că putem percepe și lipsa a ceva, nimicul, fără să avem altă preocupare, sunt sofiști. Întotdeauna ni se oferă în față ceva, iar în spate sunt destule... S-ar putea spune că viața e prevăzută cu alte și alte vieți, trecute, nu viitoare, care tot ale noastre sunt - excluzând amăgirea reîncarnării. O viață are omul! Și cu moartea - două. Un lucru cunoscut se poate pierde oricând din baza de procesare a evenimentelor, chiar prin lovirea unui organ trupesc și amnezie. Uitarea momentană a ceva e o dovadă că în acel creier lucrul poate dispărea. Nu posedăm nimic aici, statutul intelectual poate fi la urma urmei maya. Identitatea noastră - maya. Credința e bine să nu ne-o pierdem niciodată, pentru că ea este un proces afectiv-intelectiv, însă în primul rând volițional, pe care se bazează orice altă funcțiune psihomotorie. Cred cu multă convingere că plantele, animalele, s-ar putea ca și apa, mineralele, toate substanțele organice să posede o energie asemănătoare cu această credință, adică o raportare directă la Sursa existenței, Ființa deplin Iubitoare, Creatoare și Iertătoare a oamenilor. Dacă îmi amintesc de vocea lui Florian Pittiș de la emisiunile despre civilizație, ori încă o ascult pe aceea a Marioarei Zaharescu, pentru serialele cu animale de la Teleenciclopedie este și pentru că în aceste glasuri s-au strâns atâtea informații, imagini, sunete, momente emoționante despre derularea vieții pe pământ, atunci și acum, acolo și aici. Cunoaștere, întemeiere pe cele văzute. Dar și pe cele nevăzute, însă descoperite destul de recent.

La fel, după unele momente în care viața unui om atârnă doar de-o ață chirurgicală, noi între noi ne putem cunoaște limitele și prin lacrimi sincere. Rugăciunea comună, rânduită sub supravegherea unui intermediar, nu haotic, are un rost important. Poate reface însăși relația pierdută dintre Dumnezeul a toate Iertătorul și omul-fiu al păcatului (el pecador, cum zic spaniolii, pentru că în românește termenul de păcătos a căpătat sens peiorativ de-a lungul veacurilor). Omul este și fiu al curăției de tip cognitiv-afectiv, nu doar al păcatului, pentru că mai întâi Adam a fost imaculat (nu catar), iar apoi, prin alungarea din Rai, i s-a luat în parte firea nepătimitoare.

Călugării clarvăzători, cum au fost și Paisie Olaru, Argatu, Ilie Cleopa, Teofil Părăian, Arsenie Papacioc, s-au ridicat la un grad al perceperii obiectelor și persoanelor superior celui îngeresc, după cum aflăm în tratatul Despre preoție al sfântului Vasile cel Mare. A fi slujitor la sfântul altar, a avea acces prin epicleză la taina cea mare euharistică, a primi sub patrafirul mărturisirii hoți, ucigași, drogați, rătăciți de orice tip și a le da înapoi hainele de porumbei de la botez este un lucru pe care îl admiră la preoții catolici și ortodocși înșiși îngerii cei mai mari, arhanghelii, heruvimii și serafimii.

A lucra direct cu harul și cu sufletul uman constituie lucru dumnezeiesc, însă destul de riscant. Pregătirea intermediarului trebuie să fie deosebită, atingerea sa de lucrurile lumești fiind atenuată prin voință și agerime a minții. A avea o minte înduhovnicită presupune mult exercițiu, multă experiență, chemare. Nu întotdeauna orice om poate ajunge precum un om hirotosit cu darul duhovniciei la suprapunerea imagine – obiect, la care au ajuns Efrem Sirul, Serafim de Sarov, Siluan Athonitul, Nicodim din Creta, Ioan Iacov Hozevitul. A scruta dinspre viața exterioară înspre lăuntric un fiu duhovnicesc, un creier și un piept pecabile înseamnă mai mult decât transpunere în mintea celui suferind, ca în ședința psihanalitică. Oricând un tratament pe banca psihanalistului se poate transforma în eșec. Exact după cum și rezultatele muncii unui bioenergetician profesionist, amator ori farsor – ce-o fi el! – se pot șterge, din lucrarea lui Dumnezeu ori a… potrivnicului care afectează mintea celui momentan vindecat, mereu supus greșelii.

Suprapunerea imagine – obiect poate fi înfăptuită de fapt numai de către Divinitate. Omul care intermediază această coborâre de har și de negrăite daruri cerești poate fi și un medic, și o asistentă, și o infirmieră de la spital ori din casa celui bolnav fizic. Poate fi și prietenul adevărat pentru cel bolnav sufletește, pentru cel lipsit de cele materiale, distrus. Dacă e necesar ca Dumnezeu să vindece, atunci și vraciul realizează că minunea intermediată de el nu are de ce să-l facă să se mândrească prin ceva, nefiind el autor al suprapunerii unei stări primordiale peste alta deja alterată, ori în curs de alterare iremediabilă. Iar primirea de către cel vindecat nu poate fi decât acel tip de propulsare a tuturor facultăților de judecată.

Suprapunerea imagine – obiect se poate înfăptui în viață doar prin minune și printr-o deplină încredințare că tot ceea ce își dorește o ființă poate fi atins, dacă nu acum totuși în momentul restaurării trupești, grație mântuirii la Venirea a doua sau Parusia Domnului Hristos. Numai în El ca pământean era și Pronia, planul divin al celor trei Persoane, care acționa odată cu gândul înspre ceva precis. Numai El a avut imaginea clară a diversificării acțiunii răului prin lume: din propria viață, dar și mai apoi, până la sfârșitul veacurilor. Numai El este luminat în permanență de Duhul Sfânt (Spiritus Sanctus) și Îl ascultă pe Tatăl într-un mod neabătut. Numai El a învățat ce înseamnă durerile nefirești ale unei mame, Fecioara Preacurată Maria. N-a putut să i le curme, ba i le-a și amplificat, din dragoste pentru toată omenirea, realizând prin acceptarea crucificării Sale mântuirea obiectivă a oricărui semen, pentru că în cazul celei subiective există și libertatea de voință, lupta fiecărui om, războiul nevăzut, de ordin personal. O viață salvată de către un vraci adevărat, de către Divinitate în ultimă instanță, valorează cât sute, mii de alte vieți care ar putea fi salvate la un moment dat. Multe suflete s-au pierdut, multe se vor mai îneca, din neștiință sau din nebăgarea de seamă a suprapunerii hristice dintre imaginea inițială, planificată de Dumnezeu și obiectul degradării prezente. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului (el pecador), ci să aibă un spirit de observație cât mai viu, să raporteze corect datele culese din realitate și la nevoile spirituale, care pot fi denumite trebuințe universale, valabile în orice vreme și loc peste tot pământul. Refacerea stării pierdute la un moment dat este o suprapunere minunată dintre imagine și obiect. Orbilor din naștere le-a revenit la scăldătoarea Siloamului vederea, însă numai unul dintre ei a căpătat prin recunoștința sa față de Învățătorul Hristos și luminarea sufletului, ceilalți asemănându-se tâlharului nepocăit de pe cruce. Modul acestuia de-a vedea strâmb actul de sacrificiu al tovarășului de sacrificiu, Fiul lui Dumnezeu, se poate interpreta filosofic drept persistență a unei încredințări eronate, ori apărare a unei cauze pierdute. Cum au făcut mulți dintre posthegelieni sau pozitiviștii atei, încredințați numai de ipoteza absurdă că știința va salva până la urmă pe oameni, prin progres tehnologic și automatizarea relațiilor umane. Relativitatea cunoașterii umane ține de fragilitatea raportului dintre obiectele reale, cunoscute ori necunoscute și imaginea pe care ne-o facem vizavi de ele. Dacă pe tâlharul cârcotaș, răuvoitor nu-l impresionase existența ascetică a lui Hristos, dacă râdea prostește de farsa pe care i-o făcuseră fariseii, Ponțiu Pilat, însuși împăratul Tiberiu al Romei și clovnul rege Irod Antipa în nesimțirea lor spirituală, pe Tacitus și pe tâlharul ce se pocăiește îi putea interesa jertfa supremă, chiar sub aspectul supremului protest social apolitic față de-o societate ce-i rău întocmită până la sfârșitul veacurilor. Împărăția cerurilor nu-i din lumea aceasta, ci numai din cealaltă – învățase înainte de activitatea lui Iisus Hristos și ultimul său profet, sfântul Ioan Botezătorul. Totuși este numai pentru lumea aceasta. Cei care nu o acceptă nu doresc nici suprapunerea dintre imagine și obiect. Noi suntem obiectul eshatonului, credincioșii întregului Glob. Imaginea este cetatea eternă, pe care a descris-o Fericitul Augustin în "De civitate Dei" sau Dante în "Paradisul", ultima parte a "Divinei comédii". "Comédia" din titlul tratatului artistic despre viața de dincolo scris de Alighieri este tocmai prăpastia ce se poate căsca (în mod nevăzut, prin simbolul purgatoriului) între cei care continuă să urce și cei care nu se mai pot opri din cădere. Până la urmă contează numai și numai ceea ce au început măcar să facă, să gândească, fiind viețuitori pe pământ. Conformarea imaginii cu obiectul ține de adevăr, bunătate, frumos – pe care Dumnezeu le sădește în oameni încă din pruncie, ele trebuind cultivate. Kalokagatia reunește tot rostul omului pe pământ. A fost cultivată și de mulți filosofi greci, din perioada elenistică. Plotin a întemeiat o școală în Peninsula Italică pentru a-i învăța pe necreștini și creștini să respecte tot ce a lăsat Dumnezeu, Spiritul universului, sub soare.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!