poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3364 .



Sunt nebun dar mă tratez
scenariu [ Teatru ]
Monolog

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [di calypso ]

2008-12-03  |     | 





Indicații scenice. Acțiunea se petrece într-o cameră sărăcăcioasă, unde este scoasă în evidență sărăcia obiectelor, punându-se accent pe interpretare. Un pat și o masă acoperită cu o față de masă ruginie, un covor lângă pat, un plan în care se văd ferestre și imaginea unei sălcii și a unui râu. Motive țărănești sunt prezente deasemeni în cameră, pentru că acțiunea se petrece într-o cameră de sat. Actorul se mișcă la fiecare replică, comunicând cu singurul interlocutor din piesă, publicul.

Anthon Personajul care deține toată acțiunea. Personaj relativ tânăr, până în 30 de ani, îmbrăcat în haine albe, ie lungă, cu picioarele goale, capul gol, privire palidă, uneori ușor înflăcărată, un personaj de statură diferită, de preferabil suplu, cu trăsături frumoase ale feței. Bărbat. Personajul alternează în diverse stări, calm, apatic, furios, revoltat, visător. Dă impresia unui om pierdut de realitate, dar atent în exprimare, confuz, uneori, dar lucid până la finalul confesiunii cu publicul.

[Anthon intră din stânga scenei, pășind calm, cu fața în sus, oprindu-se lângă pat. Își întoarce privirea spre public, senin la față]
Anthon

_Vă cunosc....ați mai fost pe la mine....nu, (pauză)...nu mă grăbesc, de ce să mă grăbesc.....sunt singur și nu mă grăbesc nicăieri...Chiar nicăieri
Știți cum se numește satul meu....ei? , (pauză)...[după câțiva pași prin fața patului se așează în poziția de șezut și privește câteva secunde publicul]
Ruși. Așa se numește satul meu. Da.... , (pauză)...și aici am cunoscut-o pe Pompilia....Așa e! Satul meu, ca și al tău....și al tău [arată cu degetul mare spre câteva persoane]...și al tău copile.....Ruși, ascundea jocul copilăriei mele, jocul celor bătrâni sau a celor care nu mai sunt printre noi.
Satul e mic, e tare mic, îngust aș putea spune...dar eu aici m-am născut... , (pauză)...aici am copilărit și aici ...am să mor....Mă doare să spun că eu nu-mi amintesc de zilele fericite, ....dar nu-mi mai amintesc... atât de mult... și gata !!?[se învârte într-un cerc imaginar și cu zâmbet larg continuă]
Eu sunt Anthon. Așa mă strigă satul , (pauză)...și am o soră...pe Nico. Nico este sora mea..... Eu sunt cel mai mic, Nico e măritată și vine la mine numai seara....cică nu o lasă bărbatul să vină...că se teme....dar vorbește tot satul de el....eu în schimb nu vorbesc cu nimeni, pentru că nu-i cunosc.....așa cum vă cunosc pe voi.....eu, sunt din ce în ce mai sigur că oamenii nu mai au timp nici de ei, dar de mine....
Ultima oară când am mers la ei, la sora-mea, că stau aici la câteva case de mine, la soacra Nicoletei, m-au dat afară....dar... de atunci nu le-am mai călcat pragul...(pauză) de mai bine de un an.... am înțeles că au și ei probleme, dar cine nu are....și cu viața personală...vor să aibă și ei un copil, doi, dar și cu banii......iar eu, care am primit moștenire de la o mătușă îndepărtată împreună cu casa asta...cică nu–i ajut când ar trebui... dar eu le-am zis...veniți să locuiți în casa mea că tot am patru camere ce le țin degeaba goale....și vedeți dumneavostră cum vin problemele...dar nu vă dau bani, le-am spus, că nu ați muncit voi....dar până la urmă le-am dat, că îmi pare rău de soră-mea, că muncește cu ziua și îmi aduce mâncare caldă....că tot îi rămâne și nu vrea ...cică...[se oprește din discurs și după vreo doi pași îngândurat se oprește ]... să o arunce.....nu îmi fac griji în ceea ce privește traiul meu ...mi-am pus la bancă toți banii moșteniți și credeți-mă că am pentru o viață modestă de om...am avut noroc, veți spune...cu mătușa asta...da...ea m-a crescut și m-a îndrăgit pe mine mai mult decât pe soră-mea, și când am plecat în armată ea a murit....lăsându-mi toată agoniseala ei de-o viață plus o sumă de bani frumușică.....da, ea a mers în Spania în tinerețe ...la cules pe căpșuni...cum fac tinerii noștri...și acolo a muncit săraca...da, sunt norocos....ce noroc frate...[se întristează profund]
-Iată.... salcia de la râu...[arată spre fereastră imaginea unei sălcii și se așează undeva în centrul scenei mai aprope de public]
-Oh, tu salcie călcată de atâtea picioare desculți. Atâtea ploi și-au lăsat brațele pe tine, atâtea anotimpuri. Gălăgioase anotimpuri. Da, îmi place de salcia asta în mod deosebit. E atât de bătrână... că și mama spune cu nostalgie cum se juca în ea când era copilă.....Când stau lângă ea, parcă aud glasurile noastre de copil......parcă îmi văd prietenii venind.... săraci și desculți, menâncați și trudiți...dar veseli cum nu am mai fost niciodată de atunci......mi-e dor de voi....[privește publicul trist făcând pauză]... mi-e dor de amintirile copilului din mine....parcă am murit odată...și m-am născut bătrân din nou....un bătrân plin de gânduri bătrâne....și când mă gândesc la viața mea de până acum mai că- mi vine să plâng de durere...
.................................................................................
Nu-mi plac oamenii....nu-mi plac! Ei spun că eu sunt nebun, că eu nu vreau să mă supun rigorilor vieții, că nu vreau să merg la oraș....și că sunt nebun..
, (pauză)...dar ei toți sunt nebuni?!... Nu pot dom*le să-mi trăiesc și viața mea așa scurtă, în viața lor. Nu pot numai să lucrez până la epuizare... într-o țară cu baroni mai bogați decât cei mai bogați europeni din țările europene puternic dezvoltate....în timp ce alții trăiesc.....unii cu alții trăiesc......[lasă capul în piept, și se ridică, devenind melancolic]
.........................................................................
Pompilia.....Pompilia da, ea e femeia pentru care am ajuns așa
, (pauză)...tot așa o cheamă și acum... că s-a măritat...cu cel mai...bun dintre săteni...cu prietenul meu...[face câțiva pași repezi, puțin înfuriat]...
-Nu-mi plac oamenii....v-am spun....nu-mi plac....sunt niște răuvoitori, niște capcane cu mult venin....dacă –i crezi incapabili...atunci vezi...bine că sunt suficient de cinici să te uimească.....mi-e greu să vorbesc despre el...chiar mi-e greu... Am plecat împreună eu și el...(râde ) fără nici un ban în buzunar la oraș...să fim și noi în rând cu lumea...unde am studiat Dreptul...dar nu am profesat niciodată....trebuie să ai tupeu...îmi zicea serios...că dacă stai ca un pămpălău nu vei reuși nicăieri...dar înainte de a ne înrola în armată el s-a întors în sat...Am împărțit viața mea, copilăria mea cu el, iar el....[furios] și-a împărțit și iubirea vieții mele, Pompilia...
-Nu vreau să ies din cameră....nu pot ieși...aici trebuie să rămân pentru că în camera aceasta...[devine liniștit având un aer mai îngăduitor] mi-am ascuns visele.....[privește publicul] aici nu mi se mai poate fura nimic...pentru că sunt sărac...și singur....[se așează din nou în centrul scenei și continuă cu tristețe], privat de bucuriile unei vieți simple la sat, furată de alții....nu port ranchiună nimănui, doar că nu mă pot resemna...așa ușor...sunt lucruri în viață care te marchează într-un fel sau altul...dar le depășești într-un final....dar eu...eu nu pot să uit cele petrecute, cele prin care trec acum....[înfuriat, cu privirea proptită spre fereastră]
-Cum dom*le, adică să minți omul, spunându-i că-l aștepți până vine din armată....că doar în armată am fost, nu la petrecere....și când în sfârșit vii, să știe tot satul că logodnica ți s-a măritat....și tu să nu știi nimic....și nimeni să nu îți spună....nici soră, nici mamă...de teamă că te înfurii și pleci din nou....
[inspiră aer de două ori] și eu, prostul de mine...m-am dus la prietenul meu cel mai bun să-i spun, vedeți voi, necăjit de ceea ce mi se îmtâmplase...și când colo...pe cine credeți că văd la ușă...pe soția lui.....[gesticulează ] adică fosta mea logodnică.....cred că am făcut urât de tot.... că ne-au oprit din bătaie vreo doi tărani, ce treceau pe drum....cum poți dom*le să mai ieși din casă după așa umilire.......[se calmează încet, după ce merge prin fața patului, îngândurat]
................................................................................................
De atunci au trecut vreo patru ani și eu am ieșit foarte rar din cameră...mă simt parcă prea bătrân să mai cer explicații, mi se pare că și așa trece timpul greu, de ce să mai fac și eu valuri....oricum nici nu am mai cerut cuiva explicații, nu mă interesează nimic din ce se întâmplă în universul lor...mi-e peste puteri să mi-i imaginez singuri.... iubindu-se...cu prima femeie din viața mea...(pauză)...și gata....[se șterge pe frunte cu ia și continuă cu oarecare tristețe în glas]
-Despre ea am atâtea amintiri, am atâtea neânsemnate amintiri făcute de ea și care mi-au fost furate.....cum poți urâ o ființă în care ți-ai pus toată dragostea, toată grija....toată viața...Pompilia, fetița cu cercei de aur, brunețică și sfioasă, de parcă ziceai că e venită din altă lume....când a venit în sat era de 16 ani....era absolut fermecătoare, o vedeam trecând prin fața casei dimineața, (pauză)... ...și m-am îndrăgostit iremediabil de această ..... , (pauză)...
Aproape că nu conștientizez că am pierdut-o.... , (pauză)...mă credeți că încă sunt nopți în care o aștept......[plânge, încet, îngenunchind spre public] o aștept ca pe dimineață, ca pe aer, ca pe razele soarelui....[se ridică neputincios și se așează la masă, unde are câteva hârtii într-o carte groasă, veche]
-Scrisori....scrisori pentru ea......nu știu de ce...dar vreau să le aibă...sunt scrisori de dragoste....sunt scrisori despre noi... sunt explicații pe care probabil ar fi vrut să mi le dea...dacă aș fi lăsat-o...
De o bună vreme, nu i-am văzut chipul....și zac în această încăpere, așteptând să mă eliberez din mine....și să pot ierta....Salcia mea....așa o dezmierdam....
Mult timp nu am putut să privesc salcia de la râu...mă temeam că am să-i văd pe ei, zâmbindu-și unul altuia, [devine furios, având un acces de nervozitate], râzând de mine......dar nu, eu nu mai cred în nimic, nu cred în dragostea lor, cred doar în singurătate...sau mai bine spus......[privește publicul, tulburat] în camera acesta care nu mă minte....
................................................................................
Nico, sora mea îmi spune că ea ar avea o fetiță.....o fetiță, credeți voi...asta?! care îmi seamănă....dar eu nu o cred...nu pot să trec peste această barieră a conștiinței..... ea a mai slăbit și el a părăsit-o.... [se îndreaptă spre fereastra unde se zărește salcia și râul și privind publicul continuă]....dar ce -mi pasă mie....ce-mi chinui eu sufletul uscat de tristețe și cu necazurile lor....și ce dacă ar putea fi fiica mea.....că ar putea fi.....fiica mea...când pe mine m-au făcut de râsul satului.....nu mai iubesc...niciodată nu o să mai iubesc....adică cum....să te lase.....[se aud râsete de copii, moment în care Anthon tresare visător]
...............................................................................................................
-Adoram să stau sub salcie, ascultând muzicalitatea acelui râu. Salcia se unduia ușor, senină in timp ce priveam intinsul șes, leneșul asfințit, blânda privire a cailor, zeii mei..... , (pauză) ei sunt zeii mei. Mai veneau și alții. Ne îngrămădeam trupurile noaptea unul în altul, povestindu-ne, până spre miezul nopții visele...eram fără griji.....Venea și prietenul meu.....prietenul meu, da...și ne furișam după copaci, urmărind fetele care se scăldau goale. Ne distram când vedeam fetele la apă.....Râul acesta îmi amintește de multe momente frumoase...râul acesta .... și când am cerut-o de soție......și era și prietenul meu de față....mă...da* ce prost am mai fost.....ce prost...[trântește un scaun ]....[se oprește brusc]
-Cum vă depășiți depresiile? Cum reușiți să rezistați ?![se plimbă prin centru scenei, și apoi se învârte într-un cer imaginar]
[tușește și râde scurt] ....Eu sunt singurul vinovat de stările astea, nu.....voi credeți că eu sunt vinovat? Dar nu pot....cum să mă vindec când tot ceea ce fac e să-mi amintesc de ei........
.........................................................
-Eu sunt Anthon.....v-am mai zis......și ce? Cui îi mai pasă de mine, cine își mai amintește oare de Anthon....mie nu-mi mai pasă de mine.... stau aici în camera asta...când viața forfotește dincolo de zidurile astea, unde femei și bărbați, bătrâni și tineri se bucură de fiecare rază de soare...când copiii zburdă printre iezi, printre flori, plini de viață....iar eu....eu.... între patru pereți, nemulțumit , singur și slugă propriilor mele amintiri și întrebări...[fredonează ceva și râde ca un copil]
Cum am învățat să cânt?! Singur.....de singurătate....mă gândesc și cânt.....Cea mai mare parte a zilei dorm iar noaptea stau întotdeauna treaz.
Eu nu fac mai nimic dar citesc...m-am obișnuit așa...trupul mi-a devenit leneș....
..................................................................................
Ar trebui să mă obișnuiesc cu gândul că am pierdut - o ...așa mă învață Nico....dar tu, am întrebat-o... cât ai rezista fără a sta cu bărbatul tău...cât ai putea să stai așa fără el....vezi, i-am spus... nu-mi cere lucruri pe care tu, nu ești capabilă să le înduri... [privește spre public și tresare uimit],
....................................................................
-S-a întunecat din nou...mâine va fi încă o zi fără viață....măcar voi nu știți ...A venit Nico.... mi-a adus mâncarea
[Bate cineva în ușă....intră o femeie îmbrăcată în fustă lungă albă, bluză de in albă și batic pe cap, îl caută pe Anthon, care privește undeva spre fereastră.. privește buimac ființa din fața lui...se încruntă ușor și își întoarce privirea. Pompilia pleacă tristă, după câteva secunde ]...(Anthon devine tăcut și privește spre public aiurea.......
-Nu s-a schimbat....nu s-a schimbat deloc...e poate puțin mai tristă...dar ce caută ea la mine? Trebuia să nu o privesc. Trebuia să –i interzic să mă privească....trebuia...ați văzut, Pompilia.... e a doua oară când vine în săptămâna asta....se înțelege cu mama....dar pe nu știu ce motiv a venit și la mine în cameră.....probabil că vrea să ne împăcăm...probabil că-i pare rău...dar sunt de neânduplecat...oricare ar fi motivele....nu vreau să mai sufăr...și atâta tot. M-au înșelat amândoi și după doi ani, ea vine să-mi dea peste cap toată viața ....din nou....nu am să iert deloc nimic.....ridică scaunul trântit pe jos si când se așează se aud din nou ciocăniri de ușă, stă rece, neatent la cine intră....intră în scenă un copil, îmbrăcat cu hăinuțe populare ]
-Bună seara tată.....[zice fetița și se urcă pe piciorul lui Anthon, Anthon vizibil emoționat, privește copila și publicul]
..........................................................
- Îmi seamănă și e mult mai mare de doi ani...înseamnă că Pompilia a rămas însărcinată înainte să plec la facultate, înseamnă că m-au înșelat amândoi...asta înseamnă...da...dar atunci ea era iubita mea....și m-a susținut să plec ...deși ea .....purta copilul meu....în seara dinaintea plecării a vrut să-mi spună ceva toată noaptea cât a durat petrecerea....și eu știu că băusem cam mult și nu am ascultat-o....a doua zi am plecat la oraș..m-am întors în sat, după ce îi scrisesem din când în când, iar apoi am cunoscut o altă femeie cu care nu am stat mult și ...urma să vin după armată și să o cer din nou...[ privește cu căldură fetița]. Probabil că a auzit de aventura mea...și ..dar chiar cu cel mai bun prieten...dar e copilul meu...nu trebuie să....mi-e atât de dragă fetița asta......
- Oh, dar ce lumină de soare....înger venit din cer...binecuvântat fii că mi-ai luminat viața.....[ia copila în brațe și iese în timp ce cortina se trage ușor].
-Vă las cu bine....eu plec....din viața mea de doi BANI....când pleci, nu uita să tragi zăvorul.....s-a rupt, BATÃ-L SÃ-L BATÃ.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!