poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1799 .



Macchu Picchu
proză [ ]
jurnal de calatorie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tristan ]

2004-02-17  |     | 



Atlasul era vechi, iar paginile aveau colțurile unsuroase de nenumăratele călătorii făcute cu degetele subțiri de copil. Continente și țări colorate, unde pe fluvii subțiri, albăstrui, corăbiile imaginației puteau naviga, iar jungla era plină cu lei și tigri care puteau sări peste oceanul din pagina cealaltă până la un alt continent. Lumea era atât de mică. Fotografii în culori fade redau piramidele și Sfinxul și... Machu Picchu, orașul pierdut al incașilor. La peste douăsprezece mii de kilometri de casă m-am lovit de o bucată veche din mine, împotmolită în memorie, demult, într-o vară ardelenească, în care soarele se zbenguia în mere coapte. Amintirea avea în clipa prezentă claritatea evenimentelor din copilărie. Mirosul de lipici din copertă a revenit cu atâta autenticitate încât senzația putea întoarce paginile.

Peru. Sendero Luminoso era activ, și puțini se încumetau să-și pună dorințele turistice în aplicare. Terorism urban, ostateci, urme de gloanțe pe clădiri, poliție militară, soldați încruntați și suspiciși erau factorii descurajanți. Prietenii nu înțelegeau de ce am ales să vin tocmai în primăvara acestui an. Nici eu nu știu, dar sunt aici.

Înainte de a pleca undeva, spre o destinație pe care încă nu am marcat-o cu greutatea pașilor, încerc un exercițiu intens de imaginație despre acel loc. Astfel, în momentul de confruntare a realității cu imaginea de pe placa memoriei, pot să fac comparații, sa evaluez așteptările.

Cuzco (buric in limba qetchua) era fermecător chiar și în ploaia cu care m-a întâmpinat. La 3400 metri aerul era subțire și transparent, iar inima trebuia să-și aducă, prin bătăi febrile, contribuția, la un metabolism aproape anaerobic. Cuzco avea și el, ca fiecare oraș peruan, o “Plaza de Armas”, piața centrală, unde s-au desfășurat toate marile evenimente locale ale istoriei. Femei în straie colorate împânzeau băncile din parcul situat în fața catedralei.
Am ales Hotelul “Loretto” pentru că aici unele camere încorporează în ele ziduri originale din perioada incașă. Întins în pat puteam atinge roca neagră care e legată de celelalte doar prin gravitație și un straniu finisaj de puzzle. Rar sunt două pietre asemănătoare. Degetele nu simțeau trecerea de la una la alta. Pe stradă priveam fascinat bolovanii struniți și îngemănați în ziduri, și încercam să-mi imaginez tehnica folosită la încorporarea lor, sau măcar ordinea de așezare. Imposibil de determinat. După câteva zile de peregrinări prin Cuzco și împrejurimi, am întrebat un ghid cum au fost tăiate aceste pietre. Mi-a răspuns sec, fără să-și schimbe mimica:“au fost tăiate când erau încă moi”.

Trenul local spre Machu Picchu pleca la 5.30 dimineața (mai este unul pentru turiști la o oră mai umană). Era un tren personal și fusese invadat de vreo 300 de țărani localnici, fiecare purtând în spate o întreagă gospodărie. Eram vreo 80 de călători străini, cu rucsacuri, un curcubeu uman din vreo 20 de națiuni. Ca orice personal care se respectă, trenul poposea leneș în fiecare haltă, și de fiecare dată eram asaltați de o ceată de femei îmbrăcate în rochii colorate, cu pălărioare minuscule pe cap și împovărate de greutatea unor saci imenși. Fețele bronzate de un soare nemilos erau încadrate de un păr negru, sănătos, care lumina în nuanțe ușor albăstrui, și care, probabil, n-a simțit niciodată mângâierea unor șampoane de renume. Din saci se revărsau cu rapiditate bazare pline de utilități domestice, precum sandale de plastic, perii de dinți, piepteni, oglinzi, mărgele, porumb fiert sau castroane de supă fierbinte. Eternul prezent ceai de coca nu făcea absență nemotivată și ne era oferit în pahare de plastic de unică folosință.
Încet, încet, trenul s-a cățărat pe căldarea muntoasă care înconjoară Cuzco. Datorită constrângerilor geografice traseul nu a fost construit în curbe, ci făcut din segmente liniare, fiecare bucată terminată în unghi ascuțit, mai apoi prelungită cu loc de refugiu și macaz pentru schimbarea direcției. Zig-zag-ul unui metru de tâmplar ciclopic uitat pe munte, fără pretenția de a fi măsurat ceva.

Km 88 era punctul de intrare în rezervație. Rucsacurile imense au fost azvârlite din vagoane și toți cei care voiau să facă traseul pe jos s-au coborât val-vârtej, căci trenul făcea, din lipsă de stație, doar o pauză minusculă. Urubamba puțin bosumflată de ploi se certa cu bolovanii imenși care-i stăteau încăpățânați în cale, și pe care nu-i putea rearanja într-o ordine dorită. Peste maluri, un pod suspendat pe cabluri, cu adolescența pierdută în trecut, permitea trecerea.
La intrarea în parcul național ne-am aliniat cu toții la rând să cumpărăm bilete. Pe coama dealului pe care aveam să-l urcăm în curând, un localnic ducea pe spate un dovleac îmbrobodit într-un cearceaf ca o năframă în jurul unui cap uriaș. O mărime demnă de cartea recordurilor. Priveam cu toții fascinați de viteza incredibilă cu care omul urca panta.

Pădurea de eucalipți susținea pe ramuri niște nori gestanți, deloc prietenoși. Urcam, urcam. Poteca însoțea firul unei ape, afluent al Urubambei, dar țintea parcă spre cer. Rucsacul făcuse, fără acordul meu, un pact cu gravitația, și parcă se îngreuna cu fiecare pas. Plăcerea drumeției mă eluda cu hotărâre. Cârcei frecvenți, și întrebarea ”cu ce dracu’ am umplut rucsacul?” păstrau bucuria clipei și a prezenței geografice în acest loc la o bună distanță de mine.
Urcarea până la primul pas, “Warmiwanuqa“sau “Pasul femeii moarte” în limba noastră, ( la 4198 metri nici nu mă mira faptul că a dat cineva colțul), a fost precedată de noapte și, evident, de primul popas în cort. Celelalte două zile au fost grele, dar sosirea la Machu Picchu le-a meritat.

Intrarea în Machu Picchu se face prin Intipunktu (Poarta Soarelui). Deși știam exact cam ce trebuie să văd, senzația a depășit granițele imaginației, și am stat pironit în poartă minute în șir.
Ruinele, în mare parte reconstruite în clădiri, redau atmosfera originală. Orașul, precum un anume ceas muiat din picturile lui Dali, era așezat delicat pe șaua dintre doi munți apropiați. Unul dintre ei era Huayna Picchu, muntele pe care îl știam zâmbind fotogenic din reproduceri bidimensionale captate pe hârtie sau film, și care încerca să mă convingă că eram, în sfârșit, în orașul incașilor.
Înconjurat de terase ca niște trepte imense ce coborau pe pante și se pierdeau în junglă, locul ales pentru construcția acestei urbe depășea prin frumusețe, originalitate și impact sufletesc tot ce am văzut vreodată ca monument istoric.
Structura reliefului făcea Machu Picchu practic invizibil de jos, din vale, unde Urubamba făcea un zgomot de tractor, exact cum îi sună numele. Spaniolii lui Pizzaro l-au căutat în zadar, și se pare că și localnicii, odată cu trecerea anilor, au uitat de el. Munții care ne înconjurau din toate părțile, erau toți acoperiți cu o vegetație generoasă întreținută într-o nuanță de verde viu și vajnic de neostoitele ploi ce spălau oboseala soarelui de pe frunze. Vremea era teribil de schimbătoare. Nori albicioși, deșirati de vânt, hălăduiau printre creștete muntoase și păreau ghemotoace de bumbac proaspăt smulse. Unele smocuri, înfruntând amețeala și hăul, riscau o plutire către vale în căutarea unor locuri de parcare mai ferite.
Priveam Huayna Picchu care tocmai se războia cu o ploaie mocănească și mă pregăteam mental de o escaladare de vreo două ore doar ca să vad orașul dintr-un unghi aproape vertical.
Mă bucuram în tăcere că am sosit matinal, înaintea apropierii valului de turiști. La vreun kilometru sub noi, în vale, se vedea minuscula gară unde tocmai trăsese un tren care regurgita hotărât din nenumărate orificii, puncte colorate care se agitau în mișcări browniene.

Cu fonduri de la Unesco s-au făcut multe restaurări, orașul devenind un parc silențios, curat și îngrijit. Unele case sunt din nou locuibile, și încercam să retrăiesc oarecum senzația unei vieți precedente. Soarele mai scăpa uneori din menghina norilor și adâncea pentru câteva clipe culorile, iar curcubee neimpresionate de peisaj încercau parcă să fixeze, cu scoabe arcuite, munții din jur.

Materialul de construcție a fost extras direct din stâncă, prin urmare nu au fost probleme serioase de transport. Bulversarea datorată mecanicii de îmbinare dintre pietre
m-a copleșit din nou. Există câteva care îți iau piuitul, mai toate dintre ele încorporate în pereți de temple. În cel dedicat soarelui există câteva specimene rare. Una dintre ele are 25 de muchii.
Sus, un condor plana indolent, ca un ghid plictisit de peisaj și de povestea repetată prea des. În templul condorului era o piatră de sacrificiu, lavă răcită, modificată în altar, pe care a curs, oare câte secole?, sângele fecioarelor sacrificate.

Care-o fi fost senzația lui Bigham când a cutreierat locul pentru prima oară?
El căuta orașul pierdut. A fost surprins să descopere că terasele erau parțial cultivate de o familie de țărani care locuia printre ruinele înecate de vegetație. Un copil de 11 ani i-a fost ghid prin jungla care n-avea nici un fel de veleități arhitecturale, iar Bigham s-a încununat de gloria descoperirii orașului dispărut, Machu Picchu.

În Machu Picchu toate scheletele descoperite au fost schelete feminine. Au fost bărbații toți plecați la luptă sau o fi fost “Orașul femeilor”? Gândurile mă duc la Fellini și la filmul cu același nume. Imaginația mea îl aduce pe Marcello Mastroiani pe aceste terase, unde lucrau doar femei. Din stângăcia situației imaginare s-a evaporat toată erotica mastroianiana.

Cobor Huayna Picchu. Paznicul este deja plecat, căci seara cerne întuneric și liniște peste mine și peste Machu Picchu. Răsfoiesc cartea în care fiecare drumeț care dă test la temeritate pe acest pisc trebuie să-și treacă numele atât la urcare, cât și la coborâre. Nu găsesc nici unul cu sonuri mioritice.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!