VI. MARTORII

1. Fiecare poarta cu sine un neadevar menit sa-i desluseasca miscarea încâlcita a lumii sublunare. Acesta se numeste adevar si tine pâna când apare altul. Destinul sau pare a fi ciocnirea, rând pe rând, atât cu adevarurile agresive ale celorlalti, luate în parte, cât si cu adevarul depresiv al tuturor, luati laolalta.

2. În dupa-amiaza aceea era din nou foarte cald. Stateam în camera întins pe spate, meditam, când s-a ivit Vizitatoarea.
Era o femeie voinica si mare. De jos în sus, cum o priveam, parea o matahala. Purta o palariuta de pichet alb cu borul ridicat pe o parte, avea si breton, ai fi zis ca atunci se coborâse de la volanul unui stravechi Ford decapotabil. Îsi rezemase palmele de cadrul usii larg deschise si ma privea fix. N-o mai vazusem niciodata dar puteam sa jur ca era mama Mariei.
“Dumneata esti Naum?” m-a întrebat.
As fi putut sa-i spun ca nu si sa scap dar fiindca nu obisnuiam sa mint i-am spus ca da si m-am ridicat în picioare, abia încapeam între perete si sofa. “Aici nu prea e loc”, i-am explicat (ma bâlbâiam), “dar am sa scot scaunul afara...”
Am golit scaunul de câte se aflau pe el, l-am sters frumos de praf, cu mâneca, l-am scos pe coridor. Era cald si acolo, becul ardea înca, urât si galbui, ca o lumina sufocata de lumina. Am pus scaunul lânga W.C. Ea s-a asezat, demna si amenintatoare.
“Unde e Maria?” m-a întrebat. Vorbea scurt, autoritar. Îsi tinea geanta strâns, pe genunchi.
Ma ghemuisem pe jos, în spatiul de lamentatii al lui Petru. Stateam cuminte, aveam grija sa nu-l depasesc nici cu un milimetru.
“Nu stiu”, am raspuns. “A trecut pe aici o singura data si atunci nu eram acasa.”
“Sa nu minti!” m-a avertizat Vizitatoarea. Acum îi vedeam bine obrajii usor vestejiti, contururile moi ale barbiei, cuta dintre sprâncene. Se cam rastea la mine, i-as fi tras peste ochi palariuta aia de pichet. Scormonea în geanta, cauta ceva acolo...

*Pe aeroportul din Nairobi, un Boeing 747, având la bord 36l pasageri, s-a lovit de o hiena fiind nevoit sa renunte la zbor. 3. “Sa-mi spui unde e”, a continuat ea. “Nu se poate sa nu stii...”
I-am explicat ca între mine si Maria nu fusese niciodata ce îsi închipuia. E adevarat, locuisem un timp la atelier, cu logodnica mea, fiindca n-aveam casa, dar si atunci o vedeam destul de rar pe Maria, zau ca n-a fost nimic între noi, eram prieteni si atât...
Vizitatoarea m-a privit mai putin încruntata, pesemne simtea ca nu mint. Si-a scos din geanta o batista înfiorator de alba, si-a sters cu ea coltul ochiului drept. Mi-a destainuit ca Maria disparuse de vreo doua saptamâni. O cautase peste tot, pâna si la morga. Cineva (nu mi-a spus cine dar m-am gândit imediat la Ioachim) o sfatuise sa treaca pe la mine, îi daduse si adresa...
“Pune-te în situatia mea”, a încercat ea sa se justifice. “Sa-ti dispara fata, dupa ce ti-a furat si niste bani din casa...
Se temea ca Maria sa nu fi facut vreo prostie ireparabila.
“E nebuna”, spunea, “si sunt atâtia derbedei pe lume...”
I-am spus ca e adevarat, cunosc si eu câtiva dintre ei, dar unii sunt foarte simpatici. În plus, baietii si fetele obisnuiesc sa faca dragoste. Câteodata (foarte rar) se mai si iubesc. Poate ca Maria s-o fi îndragostit si atunci...
“Sa se îndragosteasca Maria? N-o cunosti... Ea e total lipsita de orice sentimente...”
Vorbeam acum ca doi prieteni. De undeva, de la nu stiu ce etaj, un Nestiut s-a amestecat în conversatia noastra, a pus patefonul sa cânte, se auzea destul de bine. Vizitatoarea a tacut. Îsi acoperise ochii cu batista. Mi se parea ca si suspina.

*Incendiul produs în urma ciocnirii violente dintre un camion care transporta pui de gaina si un alt camion care transporta sos de friptura a avut drept urmare prajirea a sute de pui raspânditi pe sosea printre buteliile de sos, ranirea mai multor persoane si blocarea circulatiei pe timp de câteva ore.

4. Am lasat-o asa, un timp. Aveam impresia ca ma îngroapa în nisip.
“Tanti”, am spus apoi, fiindca nu-i cunosteam numele mic, “aveti o musca pe ciorap”.
Ma miram singur cum de ajunsese musca aceea pâna sus, la noi.
Ea a gonit musca, apoi s-a uitat la mine. Era din nou încruntata. Îsi regreta momentul de slabiciune. Se regrupa la adapostul unei demnitati didactice. Poate o bântuia rutina catedrei. Oricum, a reînceput sa vorbeasca. Rostea numai fraze severe, îmi turtea creierul. Asteptam sa ma întrebe despre Hegel. Mi-a demonstrat verbal, cu argumente de necombatut, ca singurul sentiment real si atotputernic, pe care natura însasi îl impune ca atare scotându-l din groapa oarba a instinctelor, e dragostea materna, si asa mai departe.
O ascultam tacut. Ca s-o suport îi puneam, în gând, niste mustati mari, cazacesti. Îi statea bine cu ele.
La un moment s-a oprit sa respire.
“Tanti”, i-am spus, “dumneavoastra aveti perfecta dreptate. Cunosc si eu sentimentul acesta. Pe mine, el m-a impresionat din totdeauna desi sunt orfan de mic, tata a murit când nu împlinisem înca doi ani, asa ca n-a avut când sa ma bata. Pe mine m-a batut numai mama, care sunt convins ca avea sentimente...”
Vizitatoarea ma privea derutata. Nici vorba ca ma socotea cretin, poate ca si eram, dar, spre mirarea mea, a zâmbit.
“Termina cu tanti “, a spus. “Nu-mi place...” Vorbea încet. Îsi aplecase bustul spre mine.
În clipa aceea mi-a devenit clar ceea ce simteam dar refuzam sa cred: Vizitatoarea emana caldura cotropitoare a Mariei.
Nestiutul schimbase placa, se auzea un charleston. Îl si vedeam pe Buster dând din codita, mi se parea ca doamna Ojog (fie-i tarâna usoara) încerca sa-si lipeasca de obrazul meu fata asudata, desi exista înca un spatiu destul de mare între noi.
“Tanti”, am spus, fiindca nu puteam sa-i spun altfel , “eu mi-am dorit totdeauna o mama afectiva si supradimensionata ca dumneavoastra, dar n-am avut parte... Acum însa trebuie sa ma retrag pentru câteva minute fiindca ma trece o nevoie fizica, urgenta...”
M-am ridicat si am intrat în W.C., lasând-o sa-si rumege singura sentimentul...

*Cea mai voluminoasa femeie din lume, gospodina engleza Muriel Hopkins, în vârsta de 49 ani, a încetat din viata ca urmare a unui atac de cord. Dupa unele estimari ea cântarea peste 320 kilograme. În uitimele saptamani de viata Muriel nu mai putea umbla pentru ca picioarele nu-i mai suportau greutatea si prefera sa doarma pe un scaun special, întrucât nu se mai putea urca în pat. 5. Stateam pe capac, în întuneric. Luasem pozitia Gânditorului. N-aveam nici o nevoie fizica în afara aceleia de a ramâne singur. Zâmbeam cam strâmb, as fi plâns, ma simteam ca un biet corabier pierdut pe ocean într-o zona de acalmie plata si absoluta. Ma umilise câineasca hermeneutica a Vizitatoarei menita sa-mi arda oasele. Îmi era rusine de mine. Palavrageala mea abia izbutise s-o anihileze. Îi mai simteam caldura, mi se parea ca se lipise de lemnul usii, ma temeam sa nu-l aprinda.
Asadar Ioachim îmi memorase adresa si se tinuse de cuvânt: îmi trimisese, în carne si oase, ultima lui carte... În afara de el, de Maria, de Vizitatoare si poate de Iason, precaritatea starii mele ma împiedica sa verific a cincea rotita a mecanismului. Prin pâcla de repulsie care ma napadise simteam însa, vag, cum cineva mult mai puternic decât ei îmi ciocanea încheieturile.
În acelasi timp un gând, strain parca si sters, îmi soptea ca, poate, strabateam doar o proba...

*În drum spre o banca unde se ducea sa depuna o mare suma de bani, proprietarul unui hotel s-a oprit sa se racoreasca la un han. Dupa ce s-a asezat lânga un staul si si-a baul linistit cana de cidru, el a constatat ca o vaca îi devorase geanta cu bani.

6. Pe urma m-am gândit, nu stiu de ce, la tata. Murise de mult, aproape îl uitasem. Îmi aminteam de el numai când îi primeam mesajele. Dar despre asta n-am sa vorbesc decât atunci când am sa simt ca se cuvine.
Oricum simteam nevoia unui semn care sa-mi clatine un pic virtutile mentaIe. Si l-am auzit pe Ze Wo întrebând: “La ce bun sa tii trei ani doliu dupa parinti când un singur an ar fi de-ajuns?” Spunea trei ani, desi trecusera atâtia. (“Ce om insensibil!” gândea Maestrul.)
“Totul e o aiureala”, îmi spuneam. “Poate ca nu m-am pregatit destul...”
Dincolo de usa întrezaream Infernul. Pe unde o fi ratacind Zenobia? Sigur, lipeste litere, putin îi pasa de mine. M-a lasat dinadins aici, unde pâna si Orfeu a gresit. A uitat ca pentru asta l-au sfâsiat femeile trace...
Si m-am gândit la El, de trei ori fratele meu blând. Spuneam: nici unul dintre noi nu are dreptul sa-i dispretuiasca slabiciunea. Nici unul dintre noi. Ramâna deci, sa doarma, netulburate, pe sub salcii, fragmentele de oase si de carne ale întregului sau vesnic...
De dincolo de usa auzeam patefonul. Acelasi charleston. Si revedem aievea întâlnirea noastra. *De 19 luni în oraselul Rogerville (Franta) un câine vine zilnic la mormântul fostului sau stapân, îsi lipeste fata de marmura monumentului funerar si urla îndurerat. Faptul pare cu atât mai surprinzator cu cât în ziua înmormântarii câinele fusese închis în casa si n-a putut cunoaste locul în care i-a fost înmormântat stapânul.

7. Era în zori, pe câmp, la începutul unei toamne.
Lasam potecile sa ma conduca. Vedeam trecând, departe, ca niste clai cu aburi, tacutele femei justitiare. Carau spre vetre, în spinare, mari legaturi de vreascuri si coceni. Nedeslusirea lor ma arunca în ceata unui timp naucitor.
Mergând asa, potecile m-au dus la malul unei ape. Acolo m-am oprit. Si L-am recunoscut imediat, în ciuda lipsei Lui de stralucire.
Statea pe mal si tremura. Pierduse lira dar avea alaturi, la loc ferit de udatura, vioara si arcusul.
Mi se înfatisa ca un adolescent cam oaches, slabanog si palid. Purta o redingota larga, veche, ultrajerpelita, cu poale lungi, decolorate de soare. Folosea o trestie strâmba si o struna din fire de coada de cal împletite. Pescuia niste pesti mici, albi, pe care îi vâra în buzunarul redingotei cum ai vârî creionul sau cutia de chibrituri. Ca sa nu scape râma de pe ac o pleznea mai întâi între palme, o ametea.
M-am asezat în spatele Lui, pe o radacina. Deasupra, printre crengile salciilor, sclipea cerul.
Dupa un timp, EI m-a simtit si s-a întors spre mine. M-a întrebat daca n-as vrea sa-mi cânte. Lasase undita pe apa. I-am spus ca da, si-a luat vioara si arcusul, se acompania cu ele, cânta din gura (fonfâit).
Venira un sarpe si o pasare, statura lânga noi, ascultara si se îmblânzira.
Aveam câtiva bani, i-am dat Lui. Sarpele si pasarea se dusera. El s-a asezat lânga mine, avea chef de vorba. Mi-a spus ca îl cheama Irina.
“Se întâmpla...” (Nu m-am mirat de numele Lui femeiesc.)
Pe urma, tot vorbind de una si de alta a pomenit de luna.
“Luna, da, e rotunda”, mi-a comunicat El, “dar se distruge singura, se consuma la focul ei pâna ramâne mai nimica toata si se aprinde iar fiindca acolo, sus, bate un vânt afurisit, stinge si reaprinde orice scânteie, cât de mica...” (s-a repezit spre undita, a scos un pestisor cât unghia, l-a vârât în buzunar si s-a întors spre mine. Zâmbea, senin si linistit.) “Mai zice unii ca si pamântul e rotund. Mata ce crezi?”
“Nu stiu”, am spus, “s-ar putea, dar nu sunt prea sigur...” Deasupra noastra cerul se învapaiase.
“Am auzit ca la Bucuresti e o balena mare”, a schimbat El vorba. “Se arata în Târgul Mosilor, vine lume de peste tot s-o vada...”
“E una acolo, într-o baraca, e moarta, împaiata...”
“Ma miram si eu, fiindca balenele nu exista decât la apa adânca, în oceane...” (A început sa râda.) “Ce-ai zice sa se prinda una de acul asta prapadit, al meu?...”
Vorbind asa, mi-a spus ca e bolnav de piept si ca nevasta îi murise, tot de oftica. Mi-a povestit însuratoarea Lui. Fata avea vreo paisprezece ani, El împlinise optsprezece si s-au înteles sa vina într-o duminica noaptea, s-o fure. Fata, cuminte, le-a spus parintilor, asa ca ei s-au dus în noaptea aceea la niste vecini de unde puteau sa vada, prin gard, rapirea. La rândul Lui, Irina si-a facut rost de costum, si-a cumparat pantofi de lac si a omorât un sarpe cu a carui piele a învelit un bat, “baston de ginere”, zicea. Apoi, duminica, pe întuneric, a venit cu o caruta si cu doi veri de-ai Lui sa-si fure mireasa.
În drum spre casa, dupa ce-o furase, El si-a scos pan tofii de lac fiindca îi ardeau picioarele. Mergea pe jos, descult, lânga caruta. Mireasa sustinea ca acum, daca e nevasta Lui, trebuie neaparat sa-i cumpere o papusa.
“Ce-ti mai trebuie papusa când ai câtamai papusoiul lânga tine?” a glumit unul din verii-martori, cel care mâna caruta.
Irina s-a repezit din nou la undita, a scos un pestisor si l-a vârât în buzunarul fara fund al redingotei. Dupa aceea nu s-a mai asezat. Se întristase, brusc.
“S-a prapadit acum doua saptamâni”, a tinut El sa precizeze. “Si nici eu nu mai am mult. Ma duc dupa ea, în pamânt, sa o caut...”
Apoi si-a strâns undita, a ascuns-o în stuf, si-a luat vioara si arcusul si a plecat...

* Un nor de fluturi a blocat într-o dupa-amiaza zeci de automobile pe o sosea, în apropiere de Padova. Mii de fluturi s-au lipit de parbrizele masinilor care au trebuit sa opreasca în asteptarea ajutoarelor. Unitati de pompieri si carabinieri, trimise la fata locului, au restabilit circulatia.

8. Timpul cerut de scriitura nu coincide cu durata celor relatate aici. Ele se derulau între extreme, fie cu viteza denumita îndeobste “a gândului”, fie cu încetinitorul. În privinta aceasta fac exceptie doar fraza livresca a lui Ze Wo, poate rostita chiar de gura mea si jupuita ipostaza orfica.
Constant era doar spatiul care îmi desfiinta ideea ca as fi putut evada din el ma aflam într-o cusca fara margini, cu gratiile în afara si în mine.
În spatiul acela imens, orizontal, fara aproape si departe, cu începutul si sfârsitul în acelasi punct, s-a ivit Jeni Pop.
Pe ea o cunoscusem cu doi-trei ani în urma. Era o fata blonda, purta o rochie cenusie neobisnuit de lunga, cu franjuri la mâneci si pe poale. Vorbind, facea miscari ciudate, împingeri înainte ale bustului, zvâcniri din umeri, strângeri ale feselor. Ma acostase pe strada, vroia sa ne plimbam la brat, sa trecem împreuna prin fata unei anumite case. Mi-a povestit în câteva cuvinte drama ei.
(La paisprezece ani, pe când era în floare si splendoare, cazuse într-o pivnita. De-atunci nu mai avea picioare, purta proteze pneumatice, mi le-a descris amanuntit. Spunea ca e îndragostita de unul Nelu Gologan, îl cunosteam, sedea pe lânga mine, si ca el nu se uita la ea din cauza protezelor. Vroia s-o vada Nelu Gologan ca umbla cu baieti, spera ca asta o sa duca la ceva...)
Ne-am plimbat vreo doua ore, vorbea tot timpul de proteze, îi evitam privirea, ma uitam în sus. A fost o plimbare penibila si inutila pentru ca Nelu Gologan n-a aparut. De-atunci am mai vazut-o o singura data, trecea pe partea cealalta a strazii purtata într-un carucior rulant. Pesemne ca protezele...

* Unsprezece handicapati fizic au început ascensiunea muntelui Rainer, înalt de 4400 metri.

*Ron Minor si Ron Payette, doi canadieni în vârsta de 23 si respectiv 32 de ani au traversat Muntii stâncosi parcurgând 1100 km în 15 zile.
Acest marathon constituie o premiera mondiala, cei doi tineri fiind handicapati si efectuând trecerea muntilor în fotolii rulante.

9. Acum, de pe capac, îi urmaream miscarile: plutea prin fata mea, cu încetinitorul, purtata parca de lunga ei rochie. Reamintesc ca ne aflam la etajul opt sau noua al blocului, dar convertirea spatiului-vehicul facea sa mi se para ca totul se petrecea la nivelul solului. Între pavajul strazii deasupra careia plutea fara sa-l atinga si franju rile de pe poale întrezaream neantul.
În lunga, cenusia rochie, Jeni Pop executa dansul-plutire. Ea nu era departe, nici aproape desi se departa si se apropia. Se departa cu spatele la mine pastrându-ma aproape, în punctul fix din care o priveam.
Apoi, dupa o ultima si gratioasa pirueta, ea mi-a facut un semn, a ridicat o mâna, stânga. Simteam pe pleoape subtirea fluturare a franjurilor de la mâneca, le auzeam si fosnetul. Am închis ochii...
Când i-am deschis, era întuneric. În bezna desluseam ceva nedefinit si negru. O voce de femeie a soptit:
“Maestre, ai un foc?.. “
Apelativul m-a surprins neplacut. Mi se parea ca cineva vrea sa glumeasca pe socoteala mea. Apoi mi-am spus ca poate nu e folosit cu ironie. Si altii, care n-au nimic comun cu pohezia, se striga între ei: “Maestre”...
Începusem sa vad, lânga mine se afla caruciorul rulant al unei infirme a carei fata se pierdea în umbra.
“Maestre!” s-a simtit ea obligata sa repete pe când eu cautam chibriturile.
Am aprins un bat si l-am întins spre locul unde banuiam ca se afla tigara. Atunci am vazut-o clar pe Jeni Pop. Sedea nemiscata în carucior si ma privea. Chibritul mi-a fript degetele. I-am aruncat cutia în poala.
Ea si-a aprins tigara, a fumat-o pâna la capat. Încremenisem pe capac, vedeam vârful aprins al tigarii tot mai aproape de ochii mei.
Apoi au izbucnit din toate partile lumini de reflectoare, albastre, rosii, verzi. Caruciorul a început sa circule, facea viraje repezi, totul se petrecea cu o viteza nebuna, facea si opturi, ca la patinaj. Din când în când se repezea spre mine ca un uliu cu aripile desfacute.
“Maestre”, îmi striga Jeni Pop, “eu l-am iubit, maestre...”
O priveam cu inima strânsa, trecea prin fata mea în carucior, nu mai avea rochia cu franjuri, era învaluita în pânze transparente, roz, mov, portocalii, fâlfâitoare. Îmi arata buricul, pântecele... Salta din umeri dupa ritmul charlestonului care nu încetase o clipa. Tipa, cânta, îmi împuia urechile si ochii cu melodrama ei feroce.
Aveam o singura dorinta: sa pun capat acelui du-te-vino obsesiv. În spatele meu, la câtiva centimetri, se afla fereastra luminatorului, opaca, murdarita de praf si de funingine. M-am rasucit si am deschis-o. M-am aplecat si am privit în gol.
Din prima clipa, adâncimea a devenit orizontala. M-am tras înapoi, apoi m-am aplecat din nou peste fereastra. De data asta un reflector albastru a luminat bezna pâna la capat. Acolo am vazut, pe placa de ciment mucegaita, un trup de om, zdrobit, însângerat. Nu mai avea nici forma, nici figura. Ceva nedefinit si trist mi-a amintit de Petru...
Am vrut sa tip dar am izbutit sa ma stapânesc. Îmi venea sa vomit. Apoi lumina reflectorului s-a stins, n-am mai vazut nimic.
Când m-am întors de la fereastra Jeni Pop disparuse, cu carucior cu tot. Am tras zavorul, am iesit din W.C. Statusem pesemne mult timp acolo. Vizitatoarea plecase. Pe coridor se mai afla doar scaunul, teapan si gol, ca martor singuratic a carui marturie n-ar fi crezut-o nimeni.

*De la Centrul National de Cercetari Stiintifice din Paris au fost furate noua pisici pe ale caror cranii erau fixate dispozitive în miniatura pentru înregistrarea activitatii nervoase cerebrale.

10. Am coborât scarile în goana, n-as fi putut suporta cusca liftului. Aveam nevoie sa vorbesc cu cineva, cu oricine, despre orice, sa restabilese într-un fel arbitrara legatura comuna. M-am gândit sa caut portarul, sa intram împreuna în luminator, dar am renuntat. Cum sa ma creada ca vazusem de la etajul opt sau noua, în bezna, pâna jos?
Pe strada, primul întâlnit a fost un covrigar. Se trasese la umbra unui castan, se ascundea de arsita. Am cumparat un covrig.
Lânga noi au mai venit doi oameni, un batrân (abia îsi târa picioarele) si o femeie înca tânara. Femeia tinea în mâna o lingura de lemn noua-nouta.
A cumparat si ea un covrig, a rupt o bucatica si i-a dat-o batrânului.
“Auzi, tata”, spunea, “am un porc cu un ochi albastru si unul verde...”
“E frumos”, aprecia batrânul molfaindu-si bucatica.
“Sigur. E ca o fotografie...”
“Sa nu uiti sa-i dai lingura”, spunea tatal. (Terminase de înghitit.) “Sa-i spui ca i-am cumparat-o eu, din banii mei...”
“Mai bine da-i-o matale, eu sunt certata cu ea...”
Batrânul a luat lingura din mâna ficei sale, a aruncat-o în mijlocul strazii si a plecat bombanind. Tânara femeie ne-a facut semn, adica “e ticnit”, a lasat lingura unde cazuse si s-a dus, în directie opusa. “Auzi”, l-am întrebat pe covrigar, “nu stii cumva care e culoarea normala a ochilor, la porci?”
“Depinde”, mi-a raspuns el, scurt.
Conversatia nu se lega. Ma temeam sa nu fi vorbit anapoda. Dar covrigarul îsi numara linistit banii, cu spatele la mine, nu-mi dadea nici o atentie.
L-am lasat, am pornit pe bulevard. Amiaza trecuse de mult dar soarele ardea înca. Ma tineam dupa oameni, mergeam la pas cu ei, ma balansam cu schiopii, gâfâiam ca grasii, încercam sa intru cât de cât în realitatea lor, sa uit ce stiam despre fragilitatea ei. În starea aceea din ce în ce mai greu de suportat pentru mine aproape ca le invidiam linistitoarele certitudini.
Câtiva m-au repezit, îsi aparau limitele turburate de insistenta mea indiscretie. O doamna m-a facut magar, îsi închipuia cine stie ce, poate ca si eram magar.
Încercam sa ma explic, bâiguiam ca nimic nu e asa, ca totul e altfel, ca am nevoie de ei, de prezenta fiecaruia, de cuvintele lor oricât de tâmpite, ca sa ma conving ca existam împreuna. Unul dintre ei mi-a dat brânci, m-am lovit de un zid si am cazut. M-am gândit la Zenobia: daca ar fi cu mine...
Daca ar fi cu mine poate ar încerca sa ma ajute, în orice caz mi-ar spune: “Tu esti un copil, zau asa!... Stai linistit. Toate astea ti se întâmpla fiindca mai treci o treapta. Stiu ca e greu dar nu pot sa fac nimic. Încearca sa fii cuminte...”
Îmi venea sa urlu: “De ce ma lasi, Zenobia? Eu stiu ce poti si ce nu poti. Mai bine da-le dracului de trepte. Câte mai sunt, pâna la capat, unde o sa se aleaga praful si pulberea de noi? Cât o sa ma mai chinuiesc? Daca vrei sa stii, fac ceva pe ele de trepte si de cercuri, pe susul si pe josul lor. M-am saturat. Daca vrei sa stii, nu e greu, e îngrozitor, asa, de unul singur. Cunosc figura: cineva ma conduce, din mine. Sunt propria mea proiectie, un cretin care nu vrea sa ajunga nicaieri si la nimic... Si tu dai zor sa fiu cuminte, sa-mi strâng mai tare haturile, ca sa fiu liber...” Îmi venea sa râd: “Daca vrei sa stii, ai dreptate. Am vorbit si eu asa, ca sa ma mângâi...”

*O uriasa turma de paviani a invadat o plantatie din nordul Somaliei declansând o adevarata batalie. Maimutele au aruncat cu pietre în cei care încercau sa le bareze drumul, apoi au început lupta corp la corp.
Înversunata batalie care a durat doua zile s-a soldat cu uciderea a 363 de maimute si ranirea gava a 6 oameni. 11. Zaceam nemiscat. Se si adunasera martorii, unii sustineau ca ar trebui chemata Salvarea.
“N-are nimic”, cauta sa se apere cel care ma îmbrâncise. “E beat sau nebun. Abia l-am atins. Si-a piedut echilibrul. Nu va uitatila el? E ditamai vlajganul...”
De fapt as fi putut foarte usor sa ma ridic, sa-i salut cu toata stima si s-o întind spre casa dar era bine acolo, pe asfalt, cu ochii închisi. Jucam un joc placut: între imaginarul imaginat si imaginarul trait ma încerca nostalgia unui paradis posibil. Îl regaseam în doua ipostaze, pierdute amândoua în ceturile nu prea departate ale copilariei. (Vorbesc despre o stare si nu despre peisaje sau fapte existentiale...)
În prima, ma aflam la moara, pe Teleajen, la nenea Vitu, un var de-al tatei. La el ma trimisese mama, într-o vara, pe când aveam vreo patru ani, ca sa mai usurez bugetul si asa destul de anemic al familiei. Acolo apele veneau adesea mari si înecau toata întinderea de prunduri. Aranci, stateam în moara ca într-o arca mirosind a faina. Câteodata, noaptea, nenea Vitu pescuia cu un trident, în iaz, la lumina facliei. Când apele se retrageau soseau carutele la macinat. În urma lor se furisau iepurii, ciuguleau boabele cazute din saci. Poate mi se parea, dar eu care stiam sa opresc ploilie când deveneau plic tisitoare, îi vedeam aievea, ma si jucam cu ei...
A doua ipostaza ma transporta, cam pe la sase ani, pe strada Doamnei, la cinematograful Terra. Citeam perfect, faceam si versuri. Nimic de lauda în toate astea, poate dimpotriva.
Terra era pe jumatate ocupata de galerie. Acolo se înghesuiau durii periferiilor bucurestene, analfabeti si generosi, gata oricând sa mânuiasca sisul. Stateau pe jos, fumau, aplaudau si înjurau. Printre ei, ma visam calaretul singuratic, pierdut prin canioane. Descalecam, intram într-un saloon...
Ma cunosteau toti: eu le citeam cu glas tare titlurile filmelor, le explicam când nu întelegeau câte ceva. Ei îmi plateau biletul de intrare. În pauze, ma rasfatau, îmi cumparau bomboane, ciocolata, caramele, napolitane, visine cu rom... Ma socoteau de-al lor, într-o fraternitate ampla si senina. Ca si ei, tineam totdeauna cu fata. (Vai, ce-o iubeam, de fiecare data...)

*Charlotte Mottinger, de 33 de ani, a fost tinuta în captivitate timp de doua decenii de mama sa, în vârsta de 61 de ani. Descoperirea a fost facuta întâmplator, cu prilejul unui control de rutina asupra automobilelor. Charlotte se afla legata de banca din spate a masinii, într-o pozitie incomoda, avea rani în regiunea capului iar dezvoltarea ei psihica nu depasea treapta adolescentei.

12. Pe urma, reveria m-a plictisit. Am îmbrâncit vreo doi milosi aplecati deasupra mea, m-am ridicat în picioare si am rupt-o la fuga, martorii au ramas o clipa uluiti, apoi au început sa alerge dupa mine. Li s-au alaturat si altii. Se facuse zarva, strigau cât îi tinea gura: “Puneti mâna pe el!.. “
Din fata venea un tramvai, am sarit pe scara, martorii au ramas în urma. Îi vedeam cum pierd teren. Curând au renuntat, s-au oprit amenintând cu pumnii...
Am intrat în vagonul aproape gol. Cei câtiva pasageri, barbati, si femei în vârsta, sedeau cuminti pe scaune cu palmele pe genunchi. Daca n-as fi vazut defilarea caselor de-o parte si de alta a strazii m-as fi crezut într-o clasa de scolari îmbatrâniti subit. În vagon domnea o stranie tacere. Nu vorbea nimeni, toti îsi fereau privirile.
Din prima clipa mi-am dat seama ca acolo se petrecea ceva neobisnuit. Putinii pasageri care îndrazneau sa coboare la statii se furisau spre iesire ca spre poarta unui cimitir. Noii veniti intrau imediat în joc: se asezau cuminti pe scaunele libere si taceau. Plutea peste ei o atmosfera de respectuoasa mâhnire, o dezolare calma si istovita.
Ma oprisem la capatul din urma al vagonului si priveam. Mi-a trebuit un timp ca sa înteleg motivul ciudatei comportari a pasagerilor.
La celalalt capat al vagonului se afla un barbat de treizeci de ani, singurul care statea în picioare. Parea un purtator nefiresc de firesc al firescului, daca ma pot exprima astfel. Un campion al normalului. Brunet, cu o figura stersa, marunt si îndesat, îmbracat într-un costum destul de corect, l-ai fi putut lua drept un mester de treaba, poate un instalator chemat undeva pentru o lucrare pe care avea sa o faca asa cum trebuie.
Omul acela statea si el nemiscat, dar în profil, usor întors spre dreapta. Privea linistit pe fereastra. Ar fi trecut, desigur, neobservat daca nu si-ar fi rotit din când în când, cu extrema încetineala, capul spre ceilalti. Atunci ei lasau ochii în jos, vinovati, mâhniti si stânjeniti parca de propria lor existenta.
El nu încerca sa domine dar domina prin calma lui pasivitate. I se parea normal ca oamenii aceia sa stea cu ochii plecati si îi privea cu întelegere si compatimire.
Când si-a întors pentru a doua oara fata spre interiorul vagonului am observat un amanunt care îmi scapase la prima vedere: omul purta ochelari de sârma subtire si fara sticle. Subtila si necesara lor prezenta se justifica prin aceea ca le adaugase, acolo unde suportul se reazima pe nas, un al doilea nas, paralel cu al sau, facut dintr-o foita de argint sau staniol si lipit asa cum îsi lipesc unii, la plaja, o frunza, ca sa-si fereasca nasul jupuit de soare. Numai ca frunza lui semana a cioc de rata si se întindea, teapana, deasupra primului nas, fara sa i-l atinga.
În plus, purta la panglica palariei un mic pamatuf ornamental (cum poarta vânatorii) facut din hârtie, de ziar taiata iscusit cu foarfeca.
De câte ori omul acela întorcea capul, culoarea funerara a nasului sau de argint sclipea stins, ca o lumina de candela deasupra unui mort, stârnind în cei din preajma, odata cu mediocra satisfactie ca ei sunt normali, o intensa melancolie.
Când a dat cu ochii de mine omul mi-a zâmbit blând si m-a salutat ridicând un deget. L-am salutat si eu, tot cu un deget, si am sarit din tramvai. Ajunsesem acasa, în Piata Romana.

*La Quebec, Yvon Yva, aflat la bordul unui helicopter, a reusit sa adoarma în 30 de secunde 15 persoane instalate în incinta Centrului Municipal de Congrese, în prezenta a peste 5000 spectatori. Hipnoza colectiva a durat 50 de ore si 26 de minute.

13. Sus, era tot cald. Lumina rosiatica a soarelui razbatea piezis prin ferestrele prafuite ale coridorului. În lipsa mea cineva stinsese becul, cineva luase scaunul de unde îl lasasem. M-am gândit la Zenobia. Poate venise mai devreme decât de obicei si ma astepta...
În fata W.C.-ului m-am oprit, am intrat sa ma mai uit o data la luminator. Nimic, în afara de întunericul obisnuit. (Bombaneam: “de ce s-o fi numind luminator spatiul asta de bezna perpetua?...”)
Scaunul se afla în camera, la locul lui. Pe el am gasit un bilet de la Zenobia: “Te astept la cinema”. Atât. Nici la ce ora, nici la care cinema.
M-am spalat si m-am odihnit un pic. Apoi, când am simtit ca venise vremea, am pornit. la întâmplare. Am luat un tramvai, pe urma un autobuz, ma conducea lumina aceea... Am nimerit într-un cartier în care nu mai calcasem de mult. Am dat de un cinema de care nu mai auzisem pâna atunci. În fata intrarii ma astepta Zenobia, cu doua bilete în mâna. Mi-a spus: “La sapte începe...” Era sapte fara cinci. Am intrat. Nu ne-am mirat, nici eu, nici ea...

*Japonezul Koichi Oguri, din Tateyama, a reusit sa obtina un crin înalt de 3 metri si cu 141 de flori.

14. Acasa, i-am povestit Zenobiei cele întâmplate peste zi, trebuia sa-i povestesc. Ea m-a ascultat, tacuta. (As fi vrut sa spuna ceva.) Când am terminat, s-a dus la fereastra luminatorului sa vada. S-a reîntors curând. Parea obosita si trista.
“Linisteste-te”, mi-a spus. “Nu s-a întâmplat înca nimic...”
Apoi s-a culcat.
M-am întins lânga ea, pe sofa. Nu puteam sa adorm. Nu-mi puteam lua gândul de la Petru.
Târziu, mi s-a parut ca aud ceva ca o bufnitura sau ca un geamat înfundat. M-am ridicat si m-am dus din nou la fereastra luminatorului. O fâsie de lumina plutea în dreptul celei de-a doua ferestre de sub etajul nostru, formând o perdea ca de aburi. Dincolo de ea, bezna parea si mai neagra.
Întors în camera, m-am întins iar lânga Zenobia. Simteam cum ma învaluie linistea ei adânca si încercam eu însumi sa ma linistesc. M-am zvârcolit multa vreme, pâna am auzit tânguirea lui Petru. Atunci mi s-a ridicat o piatra de pe inima: asadar, traia... Acolo, jos, daca vazusem cu adevarat, zacea altcineva...
În amorteala care ma cuprinsese mi-am dat, totusi, seama ca lamentatiile lui au durat mai putin decât în alte nopti. “S-o fi plictisit”, mi-am spus, “sau poate ca a înteles...”
A fost ultima noapte când le-am auzit. De atunci, Petru a disparut pentru totdeauna din viata mea.

*Peter Snyman, tâmplar în vârsta de 26 ani, a parasit cusca cu serpi veninosi în care a trait timp de 50 zile la gradina zoologica din Hartebee-Spoort, în apropiere de Johannesburg.

15. Dimineata, când am coborât dupa pâine, am gasit covorasul lui Petru în fata usii noastre. De obicei si-l lua cu el. Mi-am spus ca poate ni-l lasase noua, cine stie, sau poate îl gasise Zenobia, la plecare, si-l mutase la noi ca sa-mi atraga atentia...
Jos, în fata blocului, se adunasera câtiva oameni, vorbeau despre sinuciderea unei fete. Portarul povestea pentru a nu stiu câta oara cum o gasise el, zdrobita de ciment, când se dusese sa curete luminatorul.
Ca de obicei în asemenea împrejurari se discuta aprins si se dadeau o sumedenie de amanunte. Astfel, am aflat ca sinucigasa avea saisprezece ani, ca era infirma de ambele picioare si ca locuia cu tatal ei, domnul avocat Persu, în apartamentul aflat cu doua etaje sub coridorul nostru. Un fir cu plumb, imaginar, pornit de sus, din camera pustie a Nathaliei, ar fi ajuns exact în dormitorul ei.
Martorii se întrebau îndeosebi cum de reusise tânara infirma, asa, fara picioare si fara câruciorul rulant ramas lânga pat, sa ajunga pâna la fereastra luminatorului?
“S-a târât”, încerca sa explice o femeie. “Eu stiu, ca am lucrat în casa lor. Domnisoara nu facea niciodata la closet. Facea în dormitor, la olita...”
Si descria amanuntit procedeul intim al raposatei. Cel mai ciudat în comentariile lor mi se parea faptul ca nici unul dintre ei nu rostea numele mic al sinucigasei: îi spuneau “moarta”, sau “fata lui domnu avocat”, sau “domnisoara Persu” . În ceea ce ma priveste, desi evitam sa ma gândesc la legatura mai mult sau mai putin dementiala care ar fi putut la fel de bine sa existe si sa nu existe între tânguielile nocturne ale lui Petru, viziunile mele si tragica sinucidere a unei fete necunoscute, am avut din prima clipa convingerea ca numele mic al acesteia nu putea fi decât Nathalia...

* Un trandafir presat, pe care îl daruise cu un sarut Greta Garbo, a fost vândut la licitatie...

16. Din dimineata aceea, lucrurile se linistira. Cosmarul starii intermediare se risipise brusc. Ceva neceesar în care ma lasasem implicat constient, desi fara voia mea, se împlinise.
Stiam în ce masura totul fusese favorizat si de greselile mele comportamentale, aproape neluate în seama. Stiam, e un fel de a vorbi. De fapt intuiam doar câteva biete efecte succesive si aleatorii în acelasi timp, aflate într-o zona fara directii, ale caror jalnice elemente imediate sunt de cele mai multe ori înselatoare.
De fapt, stiam ca nu vreau sa stiu asa; de fapt, presimteam o miscare subaparenta al carei punct final cuprindea si incipienta. De fapt, intuiam punctul final pretutindeni si mai ales în riguroasa zona libera de dincolo de el. De fapt, îl intuiam reversibil pâna la inexistenta, nu pot sa fiu mai clar pentru ca vorbesc mereu despre altceva.
De fapt, nu ma interesa nici sa înteleg nici sa explic Stiam fara sa stiu, printr-o logica a starilor greu de exprimat si greu de înteles pentru cei aflati în afara ei...

*La New-Delhi un avion indian s-a lovit de un vultur fiind obligat sa aterizeze.

17. Întreaga zi am petrecut-o singur. Spre seara am iesit pe strazi, printre martorii vii si morti ai uriasei noastre farse existentiale. Jucam din nou un joc cam fioros.
Amurgise, cerul se rosea spre apus, defunctii treceau pe lânga mine, degetele unora straluceau, habar n-aveau de jocul nostru.
În fata unei farmacii am intuit un zâmbet, ca o stralucire în geamul vitrinei. O silueta se instalase acolo, de partea cealalta a geamului. I-am spus cât se poate de blând:
“Buna seara, doamna Gerda...”
“Exthaohdinah! ...” a exclamat ea. “Închipuieste-ti, chiah în secunda asta ma gândeam la dumneata...”
“Dumneavoastra, doamna Gerda”, i-am spus, “ati fost totdeauna foarte sensibila si nu e de mirare ca va mai gânditi din când în când si la mine, oricâta vreme a trecut” (fredonam). “În ciuda unor controverse datorate mai ales nefericitei mele structuri psihice as îndrazni chiar sa cred ca, odinioara, tineati un pic la mine...”
“Tineam ca la un fhate”, a convenit doamna Gerda rosindu-se usor, era frumos oxigenata. “Si daca n-ai fi fost atât de...”
“Rebarbativ, acesta e cuvântul, doamna Gerda, de ce n-as recunoaste? Acum regret, desi e prea târziu “ (fredonam).
“Cum thece vhemea!” a suspinat doamna Gerda.
“Iata, ne-am matuhizat, amândoi...”
Scadea din ce în ce lumina, doamna Gerda clatina din cap, defunctii îsi continuau plimbarea, treceau pe lânga noi ca într-un vis. În farmacie s-au aprins becuri puternice, albastre, i-am propus doamnei Gerda sa vina afara, sa ne asezam pe bordura trotuarului, sa discutam discutii. Ma gândeam ca o scurta comuniune verbala i-ar face placere.
“Vai, nu!” s-a opus ea “ce-ah zice lumea, mai ales acum când sunt casatohita?...”
M-am proptit cu palmele si cu fata în vitrina, mi se turtise nasul, mi-ar fi placut sa trec dincolo, conversatia s-ar fi înnobilat. Doamna Gerda îsi proptise numai palmele în geam, de cealalta parte a vitrinei.
Defunctii sunt, în genere, oameni de treaba si farma cistul nu parea sa faca exceptie, statea pe un scaun alb, cântarea ceva, nu ne dadea nici o atentie.
“Doamna Gerda”, am spus dupa ce am contemplat-o câteva clipe, “sunt oare indiscret daca va întreb cine e fericitul?...”
“E un bahbat mai în vâhsta” mi-a raspuns ea, “un vechi phieten al familiei, dah se tine foahte bine, nu-i dai nici cincizeci de ani...”
“Atunci va felicit...”
“Oh, multumesc...”
Si asa mai departe...

*Plenie Wingos, de 82 de ani, având la activul sau un mars de-a-ndaratelea de 12800 kilometri efectuat prin anii 1931-1932, se pregateste pentru un nou mars. Echipamentul sau cuprinde, printre altele, ochelari prevazuti cu retrovizoare.

18. Pe urma doamna Gerda si-a proptit si ea fata de geam, si-a lipit gura de el, vroia sa se explice, desi n-ar fi fost cazul. M-am tras un pic înapoi.
“Eham atât de singuha”, mi-a soptit. “Muhise mama, nici nu stii cât am iubit-o... Eha o fiinta deosebita... Pacat ca n-ai cunoscut-o...” “Am cunoscut-o, doamna Gerda, cu o zi înainte de plecarea mea de pe coridorul acela. N-am avut când sa va povestesc, de-asta nu stiti...”
“Niciodata nu e phea tâhziu”, a oftat ea. “De ce nu-mi povestesti acum? N-ai idee cât o iubeam...”
Era vadit ca vroia sa ma arunce înapoi si m-am gândit o clipa sa ma opun.
“Doamna Gerda”, i-am spus, “tu nu te gândesti ca s-a facut târziu si ca ar fi momentul s-o întindem fiecare spre cotetul lui? La ora asta poate ma asteapta si pe mine cineva, ca doar oameni suntem, nu fiare...”
“Te rog!” a insistat ea.
Fara sa-si dea seama, trecuse pe jumatate prin geamul vitrinei, îsi aplecase bustul în strada, lânga mine.

*Medicul japonez Sadaio Surrride a reusit sa readuca în stare de functionare inimi congelate de soareci si de sobolani, tinute timp de doi ani la o temperatura de –195 grade C si apoi reactivizate prin impulsii electrice.

19. Simteam capcana dar îmi era egal. Am început sa-i povestesc. Vorbeam, totusi, prudent, îmi masuram cuvintele. “As avea mai întâi o rugaminte”, am spus. “Sa nu retineti nici unul din numele pe care, eventual, as putea sa le pomenesc. Stiti cum e: spui un nume, ai si capatat o uda... Altminteri, va asigur ca purtatorii lor aveau o legatura cel mult culthurala, atât cu mama ta cât si cu subsemnatul, desi erau printre putinii care mai contau...”
Doamna Gerda ma asculta atenta. Defunctii devenisera voiosi, treceau pe lânga noi, pareau ca nu ne vad. Cei tineri se îmbratisau.
“Asadar”, am continuat eu, “era într-o vineri spre seara, lasasem usa deschisa, sedeam întins pe podele în odaia mea. Ma vizitase un prieten, îmi exprimasem opinia, contrara convingerii sale, ca pohezia nu mai ritmeaza actiunea, ca e de mult înainte.” (Deveneam jalnic...) “Pe urma venise altul, vroise sa ma convinga ca pohezia trebuie facuta de toti. De fapt, în ciuda parfumului de vechi pe care îl emanau, îi iubeam pe amândoi pentru modul lor de viata si, mai ales, pentru modul lor de moarte... Apoi, nu stiu de ce, m-am pomenit cu Robespierre (l-as fi preferat pe Saint-Just dar a venit el). Îmi împuiase capul cu discursurile lui, ma saturasem, i le refaceam, n-avea decât sa turbeze...
“Iata deci cadrul general si datele momentului aceluia de care mi se fâlfâie, acum si în vecii vecilor, amin, când a sosit virând în aer, prin usa larg deschisa, primul pantof de dama si a izbit podeaua, lânga mine. Un fel de Poltergeist. În calitatea dumneavoastra de austriaca, sunt sigur ca întelegi... În plus, puteam sa jur ca pantoful ala, atât de coscovit si scâlciat, era al tau...”

20. “Al doilea pantof m-a nimerit în cap. Cei doi poeti, ca si Robespierre, s-au speriat si au întins-o. M-am ridicat de pe podea si am iesit pe coridor. Acolo nu se afla nimeni, dar usa odaii dumneavoastra era deschisa iar dinauntru se auzeau un fel de gemete, ca de agonie. Am intrat. Întinsa pe un maldar de ziare zacea batrâna dumneavoastra mama...”
“Mor!” mi-a comunicat ea, disperata.
“Lasati”, i-am spus, “ca nu se moare asa, cu una, cu doua...”
“I-am dat medicamentul (a mai avut putere sa mi-i arate, îi tremura degetul). I-am adus un pahar cu apa si am ramas lânga ea s-o vad cum se desfasoara. Stateam si ma uitam în jurul meu, prin camera. Admiram desavârsita simplitate a mobilierului, alesul gust pentru punctarea vidului. Pe cât îmi amintesc se mai aflau acolo ziare, proaspat asternute (pesemne patul dumnea voastrâ personal), un numar restrâns de rochite prinse direct în cuie pe unul din pereti, plus perechea de pantofi adusa de mine si pusa cu grija lânga o alta pereche, ca sa nu strice armonia ansamblului...”
“Si mama?” s-a interesat doamna Gerda. (Privea în gol, peste mine.)
“«Salvatorule - striga - esti Salvatorul meu!...» Îsi revenise. Va rog sa tineti seama ca se si dezgolise un pic, în spasmele agoniei. Asta i-as fi trecut-o cu vederea, dar nici asa: «Salvatorule!» Simteam ca mi se face greata... Ma uitam la ea, avea fata cioplita parca în var nestins si parul îl avea ca de argint, nu-mi mai luam ochii de pe el. Avea si paduchi...”
“Avea”, a convenit doamna Gerda, “cum sa nu aiba? Eha bolnava, nu se putea pieptana...”
Glasul îi tremura usor, între jena si duiosie. Mi se parea ca o jignisem.
“Dumneavoastra sunteti o femeie culta”, am continuat eu, “si nu se poate sa nu stiti ca pâna si în vechea Elada existau cazuri asemanatoare. Câtiva filozofi, altminteri destul de curati, au pierit chiar, ucisi de boala numita a paduchilor. Umblau pe ei, ca niste cuvinte. S-ar parea ca pâna si Platon...” “Se poate”, a oftat doamna Gerda, “dah în familia noastha...”
“Nu conteaza”, am spus. “Fiecare tinut si fiecare familie îsi are paduchii sai...”

*Mathusalem, decarul de vârsta al pestilor de acvariu din Europa, a încetat din viata, la Berlin, în vârsta de 55 de ani.

21. Începusem sa regret ca o jignisem.
“Poate am gresit, doamna Gerda”, am spus, “dar de ce ma siliti sa evoc? Stiti bine ca nu pot sa sufar asta...”
“Nu-i nimic”, mi-a raspuns ea, “pe dumneata nu ma supah niciodata, fiindca esti ca un copil”. (Parea ca ma întelesese, desi pe invers.) “Daca vhei, nu mai evocam...”
“Nu, nu”, m-am opus eu. “Chiar daca spunem altceva, noi doi vorbim despre acelasi lucru. Sa evocam, doamna Gerda!” (În glas mi se strecurase un fir de entuziasm.) “De ce sa nu evocam?” Si am continuat: “Stiti, stateam la capatâiul batrânei si ma întrebam cum naiba izbutise ea sa arunce cu atâta precizie pantofii când abia se mai putea misca?... Asta nu înteleg nici acum...”
“Câteodata mama avea putehi”, mi-a explicat doamna Gerda. (Acum parea împacata.) “Ma îmbhaca, zicea ca sunt neajutohata. Îmi thimitea phin aeh hochia sau camasa sau capotul, faha sa se miste, veneau singuhe...”
“Vai, doamna Gerda”, am spus, “pe cuvântul meu de onoare ca ma uimiti! Cum de puteti vorbi asa?...”
“Atunci sa lasam”, a propus ea (zâmbea, trebuia sa redevin atent). “Ia spune, altfel cum o mai duci?...”
“Ceac-pac”, i-am raspuns. “Uite, chiar adineauri jucam un joc în care traiam toti într-un vast cimitir si ne strigam unul pe altul, fiecare din sicriul sau...”
“Ghoapa mea se afla totdeauna lânga a dumitale, nu-i asa?” a oftat doamna Gerda. I se umezisera ochii, avea din nou acel usor tremur în glas.
Apoi si-a retras bustul dincolo de vitrina, în farmacie.
“Ah thebui sa plec”, mi-a spus, “am întâlnihe cu sotul meu, îl vad venind...”
Am întors capul si m-am uitat în lungul strazii. Abia peste câteva clipe s-a ivit de dupa colt, dinspre bulevardul Domnitei, un batrânel în redingota, mergea pâs-pâs, se sprijinea într-un baston cu maciulie de argint, încerca sa se tina drept.
“Doamna Gerda”, am spus, “pe sotul dumneavoastra îl cunosc, l-am mai întâlnit dar nu întelegeam legatura...”
“Toti ne cunoastem dah uitam legatuhile”, mi-a amintit ea. Apoi a schimbat doua-trei vorbe cu farmacistul care nu s-a clintit de pe scaunul sau alb si s-a îndreptat spre usa.
Afara, când a trecut pe lânga mine, am oprit-o.
“Iertati-ma”, am spus, “dar tin neaparat sa va întreb ceva înainte de a ne desparti: acum, în actuala dumneavoastra viata, utilizati aceeasi olita?”
Doamna Gerda a zâmbit:
“Am una noua, cu flohicele”; mi-a raspans, “cadou de nunta de la sotul meu...”
Apoi s-a dus plutind parca în semiobscuritatea galbena a lampadarelor. Când si-a întâlnit sotul, el i-a sarutat mâna, galant. Curând au disparut amândoi, brat la brat, dupa primul colt.
A fost ultima noastra întâlnire si nu prea stiu exact daca eram toti trei de fata.