Mă cheamă Lidia, am 14 ani (de fapt, în toamna asta împlinesc 15) și am avut amabilitatea să mă nasc, în sfîrșit!, într-o zi de toamnă. Mama, foarte tînără, foarte disperată și cu jurnalele de modă în față, s-a hotărît să scape de povară, lăsîndu-mă să ies la lumină, după ce luni de zile i-am deformat corpul, cum avea mai tîrziu obiceiul să-mi reproșeze, oftînd.
Mă simt vinovată de chinurile ei, bineînțeles că nu mai am frați, asta i-ar mai fi trebuit, să trăiască o viață învăluită în caftane largi sau strîngîndu-se în corsete!
După nașterea mea, s-a împotrivit strict să mai împartă dormitorul cu tatăl meu și și-a mobilat o cameră mare în aripa de nord a casei noastre, soarele fiind și el un dușman pentru pielea ei gingașă.
De repetate ori l-am surprins pe tata cum mereu încerca în vreun colț să o îmbrățișeze, dar ea de fiecare dată îl respingea indignată și îi spunea cu reproș:
- Robert, fii rezonabil, îmi șifonezi rochia și nu mai am timp să mă schimb, Adi vine în vizită!
El pleca fluierînd și adeseori l-am urmărit de la fereastră cum sărea treptele de la intrare, ca un copil scăpat de la arest. Nu cred că-l compătimeam…, din contră.
Da!...Adi. De fapt, o cheamă Adela; mama se sclifosește, și-i spune duios Adi, nici nu se potrivește așa un diminutiv la o persoană ca Adela: prea înaltă, prea osoasă, prea cu părul scurt, nu mai spun că se îmbracă de obicei în costume bărbătești sau cu fuste lungi și strîmte, de preferință gri, și arată ca o păzitoare de penitenciar. Este o prietenă nelipsită la noi în casă și de cînd mă știu ne onorează cu vizitele ei aproape zilnic.
Mama se agită toată cînd vine Adela și se poartă de parcă ar fi dat în mintea copiilor: se răsfață, se alintă și se vaită de grijile ei inexistente și de fiecare dată arată ca o păpușă din vitrină, cu ochii mari și gura țuguiată, eu o admir pe ascuns și la mine în cameră încerc să o imit în fața oglinzii. De obicei Adela stă pînă seara și pleacă cu puțin înainte să vină tata de la birou.
Cîteodată mama și ea dispar în aripa de nord, răsfoiesc amîndouă reviste și jurnale de modă sau mama îi arată ultimile ei colecții de rochii. Se întorc după aceea la ceai, iar mama este de fiecare dată îmbujorată și veselă, ca o fetiță. Dacă am noroc și Adela nu vine din cine știe ce motive, atunci mama se învîrtește toată ziua prin casă făcînd moda cu rochiile ei vaporoase, ușoară și distrată, visătoare și tristă, ba lungindu-se pe canapea în salon, ba periindu-și părul lung în fața oglinzii din hol.
- Liudia, mă strigă, stîlcindu-mi numele ( asta este tot o trăsneală de-a ei ). Draga mea, ce părere ai să-ți schimbi și tu puțin garderoba?...uite, încearcă rochia asta, mie nu-mi mai vine, de cînd am făcut cura aceea pe care mi-a dat-o Adi! - și-mi flutură pe la nas o rochie transparentă, cu volane și danteluțe. Mă trage de mînă și trebuie să-i fac plăcerea asta mai mult ca să vadă în fața oglinzii, cît de diafană arată ea, în comparație cu mine. Mărturisesc că nu mă pot lăuda cu o apariție ca din reviste și cu rochia ei pe mine arăt ca o țărancă la tirgul de vite.
Poate dacă nu mă grăbeam să mă nasc, aș fi apărut pe lume mai tîrziu, ca băiat, ceea ce s-ar fi potrivit mult mai bine staturii mele. Mama, vădit mulțumită cu înfățișarea ei, mă mîngîie distrată pe braț și se retrage să-și facă somnul de după-masă. Nu știu exact cum își desfășoară ea ziua, rar pleacă de acasă, nu suportă gălăgia și forfoteala orașului, de cele mai multe ori face comenzi și totul vine acasă, pachete de toate culorile și mărimile pe care Georgeta (fata de casă) le așează după mărime și culoare în hol, ca apoi să le tîrască în turnuri, legănîndu-le periculos pe parchetul lustruit pînă în salon. Mama se bucură ca un copil, bate din palme și vorbește cu o Adi nevăzută, arzînd de nerăbdare să probeze totul.
Dar sînt și zile cînd mama are migrenă și atunci suferim toți. Mi-aduc aminte cum într-o dimineață, neapărînd la ceai, m-am dus să o întreb dacă nu se simte bine. În dormitorul ei și așa nu prea luminos erau trase rolourile pînă la jumătate; pe marginea patului stătea Adela și o ținea de mînă. Cînd am intrat, mama s-a ridicat speriată acoperindu-și pieptul gol cu cearceaful (iar o trăznaie de-a ei, să doarmă goală vara ),și-mi zice văicărîndu-se:
- Liudia, dragă (pe mine mai să mă apuce pandaliile!), de ce nu bați la ușă, doar te-am învățat să te porți cu maniere...și se uită la Adela, dînd ochii peste cap.
- Așa este ea, seamănă foarte mult cu Robert în orice privință, mai spune mama, scuzîndu-se.
- Mami, eu mă bucur că semăn cu tata și cînd voi fi mare o să mă mărit cu el, ție oricum nu-ți mai trebuie; am vrut numai să văd cum te simțI, că n-ai venit la ceai de dimineață.
- Draga mea, spui niște prăpăstii, că iar mă doare capul!, se jelește ea, căzînd în perne și punîndu-și brațul pe frunte.
Efectul vine cum era și de așteptat, Adela, îi acoperă grijulie pieptul și o mîngîie pe obraz, dîndu-i la o parte cu un deget o șuviță de păr blond, care i se încolăcise pe buze.
- Adi, dă-i tu te rog bani să se ducă la film și să-și cumpere înghețată, mai șoptește mama, mai mai să-și dea sufletul.
Adela se uită la mine severă, dar parcă descopăr și o licărire amuzată undeva în ochii ei verzi, de pisică sălbatică.
Îmi îndeasă în mînă cîteva bancnote și mă complimentează afară, împingîndu-mă ușor, dar ferm, de umeri.
- Liudia, mai spune mama din spate, transmite-i, te rog, Georgetei să pună așternuturi curate în camera de oaspeți, Adi rămîne aici pentru cîteva zile.
Nici prin gînd nu-mi trece să-i spun Georgetei ceva și plec îmbufnată spre camera mea, aruncînd din mers banii pe o servantă din salon.
Și iar sînt singură și respinsă... Ușa la baie se deschide încet și în oglinda din perete văd fața mea încruntată, lacrimi de ciudă curgându-mi pe obrajii rotunzi. Cu un deget împing mai mult ușa, nefiind în stare să iau o hotărîre: intru sau nu?.... Știu precis care va fi următoarea reacție, aflîndu-mă în baie singură. Lamele de ras stau ascuțite și crude în sertar, vizavi de chiuvetă. Nu vreau să stau mult pe gînduri, mă mișc automat, este un ritual cunoscut, care-mi dă fiori de nerăbdare.
Îmi sumec încet mîneca bluzei și privesc nepăsătoare pielea cu cicatrice albe și lungi, ce se întind de-a lungul brațului. O dorință se urcă în mine, vreau să mă cunosc din nou prin scrîșnetul durerii. Trec ușor cu muchia ascuțită peste brațul întins,... nu simt nimic, poate ar fi fost mai bine să folosesc o foarfecă, ceva mai dur, ceva care să-mi producă imediat durere, să simt că trăiesc, să ies din lumea asta artificială; mă pedepsesc singură pentru inferioritatea mea, pentru incapabilitatea de a fi iubită așa cum sînt. Nimeni nu mă aude, nimeni nu mă ia în serios, mă trimit la înghețată, ca pe un copil mic, din cauza ei nu am nici o prietenă și niciodată nu m-a întrebat de unde vin rănile de pe brațele mele.
Ușa se deschide încet și Adela intră, duce un deget la buze și nu pare surprinsă cînd mă vede cu lama în mînă. Se apropie de mine, îmi ia brațul rănit și-mi sărută zgîrieturile cu buze fierbinți. Un fior mă cuprinde și mă înec în ochii ei verzi. Oare așa este cînd te simți iubită?...mă las moale în mîinile ei și cu mișcări feline ea mă conduce spre pat.