În seara aceea am ieșit la plimbare, cum obișnuiam în fiecare seară. Sau noapte. Uneori până spre cinci dimineața fără să ne dăm seama când și cum a trecut. Am intrat într-un bar cu prea puțini clienți și ne-am spus că nu e prea târziu sau prea devreme pentru o cafea. Am comandat un cappuccino iar el o sută de whisky. Mi-am aprins o țigară și priveam pierdută prin ochiul mare de sticlă la viețile trecătorilor.
El vorbea. Îl aprobam de fiecare dată dar n-am reținut nimic. Nici măcar nu-l auzeam. Doar îl măsuram cu privirea. Cu câtă satisfacție savura băutura. Apoi o altă sută…În jumătate de oră a topit patru. Avea părul scurt, puțin ondulat, și niște cearcăne liliachii, două văi seci, iar în fundul lor ochii mici și căprui înjectați. Atunci s-a terminat scârba…
Da, era o seară în care ieșisem la plimbare, dar nu pentru a hoinări fără nici un gând admirând casele, sau pur și simplu schimbând impresii pe bancă în parc. Câteva ore mai devreme ne-am supraîncălzit în replici dure și reproșuri. Inutil. Ca de altfel de fiecare dată. Storși de toți nervii am ieșit să ne răcorim.
Trecuseră aproape patru ani de căsnicie. Dar ce tot îndrug? Legământul de dragoste, devotament și respect. Sigur, asta trebuie să fie. Idea de a fi o familie, de a avea copii, de a împărți bune și rele, evadarea din singurătate… Oare eu de ce am avut parte? La început alcoolul, “munca în bar”, un pat mare doar pentru nopțile mele, patru ani în care unul muncea iar celalalt dormea până târziu și mai apoi se uita la tv până aproape de dimineață. Aproape șase ani de când am descoperit că sexul nu doar că nu contează… nici măcar nu există. Nu mă întrebați și voi de copii. Aș putea să îmi fac unul, doi, din plastilină.
Mă obișnuisem cu nonexistența asta de “doamnă”. Eram doi colegi de cameră. Nu ne certam decât foarte rar, când mi se umplea paharul și mai făceam o încercare. Același rezultat. Nu se întâmpla nimic. Știam că mă iubește, în felul lui, ca și când am fi avut 80 de ani. Nu mergea la femei. Nu avea pasiuni și nici “zile de fotbal” cu prietenii. În plus gătea și mă ajuta la curățenie. Nu m-a lovit niciodată. O fire calmă în general. Ce mi-aș putea dori mai mult? Majoritatea bărbaților nu posedă aceste calități. Poate din cauza lor m-am resemnat și am ramas colegi de cameră, fiecare stapân pe câte un capăt de pat. Resemnare…. Un soi de lehamite de cuplu care îmi acaparase toată viața. Nu făceam nimic. Nu mergeam nicăieri. Mă plimbam ca maimuța aceea din pixurile de pe vremea lui Ceaușescu : serviciu - casă, casă - serviciu și tot așa. Oare asta să fie “în rândul oamenilor”?
- La ce te gândești? Pari atât de departe…
- Ah. Scuze. Semnăm un contract important mâine și derulam în minte ce am de rezolvat la prima oră. E târziu. Mai ai whisky?
- Vroiam să mai iau unul. Hai să mai stăm puțin. N-am mai ieșit de mult.
- Stai liniștit cât te simți bine. Eu mă duc acasă. Trebuie să dorm puțin.
- Nu te superi?
- Nu. Mi-am luat sacoul pe umeri, am primit pupicul ce mi l-a lipit pe obraz , ne-am salutat și am ieșit.
Ciudat. Nu simțeam greața. Nu simțeam nimic. Inspir adânc…aerul nopții. Nu e frig. Și totuși îmi țin mâinile încrucișate, lipite de corp ca o îmbrățișare. Nu știu de ce. Urcam dealul cetății și mă întrebam când au să înflorească castanii. ..
- Bună dimineața, șefa.
- Bună dimineața, domnule Pascu. Îi zâmbesc portarului și mă îndrept spre etaj.
- Nina, mesaje?
- Da doamnă. Le aveți pe birou.
- Când sosesc domnii?
- La 14.30. E totul pregătit. Mihai îi va aștepta la Rompetrol și îi va aduce direct aici.
- Ai rezervat ceva pentru prânz? Nu-i putem ține cu stomacul gol o zi întreagă.
- Da. La Astoria. La 15.00.
- Perfect. Contractele le-ai redactat?
- Da. Am lăsat necompletat prețul, durata de execuție și data.
- Bine. Alte probleme?
- Nu, doamnă.
M-am afundat în mormanul de dosare. La un moment au început să mă doară ochii, spatele, picioarele. Cred că oboseala din noaptea trecută Mi-am pus ochelarii. M-am ridicat să mă plimb puțin. Până la fereastră. Am curățat frunzele uscate, am udat florile. Era cazul să mă întorc la treabă. Inconștient am aruncat pantofii sub birou. Capul creț al Ninei în ușă.
- Mă scuzați, am bătut, dar…
- Spune, Nina… eram concentrată pe niște calcule. Nu te-am auzit.
- Au sosit domnii de la TIMM.
- Nu trebuiau să apară doar la 14.30?
- Dar e 14.30, doamnă.
- Ah. Poftește-i în sala de conferințe. Servește-i cu o cafea. Vin și eu imediat.
Eram pe punctul de-a ieși când….ah, pantofii.
Mi-a gâdilat nările mirosul plăcut al cafelei. Primarul o savura déjà, citind presa. Un domn înalt, cu ochi albaști și mustață și unul micuț și îndesat, ambii la costum, triau niște planșe. Nina, pregătea dosarele în capătul celălalt de masă. Și… domnul de lângă fereastră. Părea tare absorbit de ceva de dincolo. Înalt la rândul lui, tuns scurt, o jachetă maro de piele întoarsă, pantalon negru, iar pantofii deosebit de curați.
- Bună ziua, domnilor.
- Sărut mâinile, doamnă, spuse primarul și făcu câțiva pași spre mine. Permiteți să fac prezentările. Domnul Istrate, domnul Anton și domnul Matei de la TIMM International.
- Încântată domnilor. Dădusem mâna cu cel mic și cel cu mustață. Am zâmbit formal și am continuat. Numele meu e… se întoarse. Cât de frumos era așa în lumină. Desigur, domnul Matei. Cum de nu mi-am dat seama. Stătea cu mâinile în buzunare și mă privea. Zâmbetul lui îmi spunea că fața mea a luat o altă expresie, nepotrivită cu împrejurarea. Am tresărit. Alessia Georgescu, domnilor. Atunci i-am simțit sărutul moale pe mână. Îmi trase scaunul…
- Doamnă…
- Mulțumesc
Am servit cu toții cafeaua, am pălăvrăgit despre aglomerația de pe Valea Prahovei și alte nimicuri până când Nina ne-a anunțat că era momentul să mergem la masă. Ochii lui… ochii aceia căprui, îndreptați mereu către mine ca un proiector. Bucurie și totodată tristețe sau nostalgie. Nu a scos un cuvânt.
Nici pe toată durata mesei, decât atunci când a răsturnat paharul de apă, cu cotul, în momentul când a devenit conștient de verigheta ce nu dispăruse de pe stânga mea. Atunci s-a scuzat. A ieșit la toaletă sau afară… revenind după 15 minute.
În jur de 16.30 ne-am întors la sediu. Am studiat documentațiile și analizat oferta dumnealor. Primarului îi erau déjà simpatici. Programaseră seara o ieșire. El și-a motivat absența prin niște mailuri urgente ce trebuiau trimise neapărat. Urma ca a doua zi să vizităm șantierul și să semnăm contractele. Suficient pentru azi. 18.30. M-am despărțit de ei în parcare. Bineînțeles, mi-a deschis portiera.
- O dupămasă plăcută, doamna Georgescu.
- Mulțumesc, asemenea, domnule Matei.
Am ajuns acasă tremurând. Îmi simțeam lacrimile cum se succed, căzând în mine.
- Salut puiu’. Ce faci? Cum a fost azi?
- Salut. Obositor. Sunt fiartă. Intru la duș.
M-am ghemuit acolo, sub jetul cald. Coincidență sau… De ce a venit? Cum să reacționez. Sunt ani… Flash-uri din gară, din camera de hotel, felurile în care m-a cerut de soție. Lacrimile mele reflectate în ochii lui în momentele de…plăcere. Cele 2 bilete… dorul, mesajele. Încăpățânarea mea. Uitarea… Altă cameră de hotel... Dumnezeule, de-aș putea să dispar. Amintirea lui mă scălda plăcut, până când vocea mi-a adus aminte de cătușa inelarului.
- Puiu’, a sunat domnul Matei de la TIMM. I-am zis că ești la duș…
- Ce vrea?
- Zicea că trebuie să vă vedeți. Sunt ceva erori la măsurători. Ceva de genul.
- Mai sună?
- Nu. În jumătate de oră te așteaptă la recepție. La hotel
- Ok. Ies imediat.

N-am stat să mă mai întreb. Trebuia să știu. Disperată nu reușeam să găsesc rochița aceea drăguță roșu cu alb. Știam cât îi place să mă vadă purtând culorile… În sfârșit.
Era momentul pentru ultima gură de aer. Am împins ușa.
- Bună seara. Aveam întâlnire cu domnul Matei, aici.
- Doamna Georgescu? Întrebă recepționera. Am dat din cap. Domnul Matei vă așteaptă. Etajul IV. Apartamentul 7. Cum ieșiți din lift, la stânga.
- Mulțumesc.
Am bătut ușor. Nimic. Apăs clanța… câțiva pași. A pus repede cartea pe masă, întoarsă.
- Alessia, a șoptit.
- Ștefan. De ce m-ai chemat?
- Ești fericită?
Un moment am tăcut. M-am uitat dincolo de el și am răspuns:
- Da. Tu? Cu ce te lauzi?
- Burlac… M-am întors. Te iubesc!
- Am fost convinsă că nu m-ai iubit.
- Prostănaco! În general îmi plac femeile deștepte, dar tu acum… te auzi ce zici? Poate am fost cam dur la final. Nu am putut să-ți iert niciodată că nu ai urcat în tren. Că nu ne-am căsătorit a doua zi, că nu am fost fericiți. Că l-ai ales pe el. nu m-ai așteptat. Singurul lux ce mi-a rămas a fost acela de a zice nu. Și nu te-am mai alintat. Și nu ți-am mai spus că te iubesc. Și nu Și nu…
- Dacă aș fi știut că ești cu o altă femeie, ar fi fost mai ușor. Dar să nu mă mai iubești, a fost…
Stăteam așa, la trei metri, inerți. Doar ochii…
- Nu mai contează, am articulat. Brusc m-am întors, am dat ușa de perete și am luat-o la fugă pe scări. Nu reușeam să nimeresc contactul când a deschis portiera și m-a prins de mână.
- Ieși, te rog. Mergem sus.
- Nu. Eu merg acasă. Noapte bună, domnule Matei.
Cum m-a scos din mașină? Eram în brațele lui, moale rău, acolo lângă parc. Buzele lui mă revendicau. Mă ardea. Acolo pe gât unde le-a spus:
- Te iubesc, prostănaco! N-am încetat o clipă.
Îmi venea să-i dau toți copacii de cap. Cu ciori cu tot.
- Idiotule! Habar n-ai… ai rupt tot în mine. Pe urmă m-am dus la dracu. Ani de chinuri. Să simți nimic și tot mai nimic. Să mori câte un vârf de cuțit în fiecare zi. Și... Și acum vii cu te iubesc? Ia mâna de pe mine! Noapte bună!

A rămas în oglinda retrovizoare până am cotit la stânga la intersecție. Nu puteam merge așa acasă. Mi-am amintit: “Indiferent ce se va întâmpla între noi, în fiecare an, de ziua mea, o să vin și o să te aștept acolo, la Obelisc, la 17.30.” Nu m-am dus în nici un an. Acum nu era ziua lui, și nici 17.30. dar într-acolo mergeam. M-am așezat pe scări cu fața în palme. Dumnezeu nu mă trimitea acasă. Nu era nimeni. O vreme. Pași. Se vor îndepărta.
- Iubito!
Măinile lui calde. Pe ale mele.
- Parcă am știut de ce vin. Prea te-am așteptat toți anii ăștia aici. Măcar acum… te rog, privește-mă.
Mă uitam ca prin două diamante. Nu deslușeam mare lucru. Până când buzele lui au sorbit ploaia.
- Iartă-mă!
- Amândoi avem motive să ne cerem iertare. Îmi pare tare rău și mie.
Acolo, aproape toată noaptea, în brațele lui. Dezgropând zilele moarte de amărăciune. Acasă, la șase dimineața, cine nu trebuie sforăia de zor. Repede un duș. Îmbrăcarea.
- Bună dimineața, șefa!
- Bună dimineața, domnule Pascu!