Val Butnaru

Cartea nomazilor subterani

Fragment de roman




17. Sub pământul transparent


În alte condiții, s-ar fi bucurat de noaptea de septembrie hașurată de fulgii mășcați, acum, însă, mergea grăbit, fără să se uite prin părți, de parcă astfel ar scăpa mai repede de imaginea frustrantă a sânilor pietroși și a sfârcurilor roze băgate ostentativ sub nasul lui. Derula în minte cu dezgust cele întâmplate în apartamentul Eleonorei, când simți că îl apasă o greutate invizibilă, o umbră neagră traversa silențios fundalul alb al ninsorii.
„E o pasăre, se miră Goretzky. Dar ce mare e! De unde o di apărut?”
„E o mogâldeață, își spuse Călugăru, înclinând puțin capul și privind în jos. Dar ce face el cu țeavă ceea de tun în mâini?”
Fără să-i pese de neliniștile lui Goretzky și de mârșăvia lui, neconștientizată pe deplin de jurnalist, Păun zbura lin de-asupra Capitalei fricoase și zgribulite de frig. Călugăru privi, de sus, orașul scufundat în beznă pe care-l asemănă cu o pasăre neagră imensă, cu pete albe pe creastă și pe aripi, răpusă la pământ de Centrala Termică nr.2. și de hidrocentrala de la Tzyun Ghyan, o imagine tristă care-l deprima și de care voia să scape cât mai repede. Era gata să-i spună pasării s-o ia spre casă, dar desluși, în depărtare, un vuiet de motor și în față îi apărură două fascicole puternice de lumină. Huruitul se auzea tot mai aproape și tot mai clare deveneau contururile mașinii zburătoare.
„E Raul! E chiar el, nebulul!”, își spuse dulăpiorul, culcat pe spatele Păunului, și avertiză pasărea să fie atentă, niciodată nu știi la ce pacoste trebuie să te așteptepți de la autoproclamatul stăpân al cerului.
Nici nu reși să-și ducă vorba la bun sfârșit, că simți o undă șoc. Valul curentulului de aer, mai puternic decât unul maritim pe timp de furtună, îl izbi din plin și cât pe ce să-l răstoarne din culcușul lui de pene. „Patriot”-ul trecu milimetric pe alături și i s-a părut că cerul se prăbuși fisurat de râsul satanic a lui Raul. Avu o presimțire sumbră și-i ordonă lui Păun să zboare spre casă, pasărea viră la stânga, cuprinzându-l cu aripa dreaptă. În doar câteva secunde viteza se mări vertiginos și mașina lui Raul se pierdu din vedere printre fulgii încremeniți în văzduh. Pe cerul îndurerat apăru luna tristă și lacrimile-i de argint picurau pe penele pline cu ochi ale lui Păun.
- Mai avem multe de îndurat... Mai avem, Păun, zise Călugăru și se întrebă: oare de unde și cum răsar în sufletul omului aceste presimțiri sumbre?
După câteva minute de zbor, se apropiară de pădurea Gaoligongului unde se afla peștera Cueva del Indio, locul tainic, știut numai de ei, ascuns după dealul pleșuv, iar la poalele lui, printre fagii și stejarii încovoiați de greutatea secolelor, se afla intrarea în stâncă, camuflată, de ochii vizitatorilor întâmplători, cu niște crengi de pin și molid. Păun făcu un cerc de-asupra stâncii și se pregăti să aterizeze pe mica poieniță din preajmă, dar se auziră voci de bărbați și, văzând un grup de necunoscuți, înaintând cu precauție spre destinația tainică, Călugăru îi spuse să găsească un loc mai ferit pentru a-i urmări pe intruși. Aterizând pe vârful unui copac, Păun se înclină, dându-i posibilitate să observe cât se poate mai bine grupul de vreo cincisprezece inși, îmbrăcați în haine negre și cu niște ranițe pătrate în spate, care pășeau cu atenție spre gura peșterii.
„Greu e să fii pustnic. Republica asta îți violează intimitatea chiar și în pădurea de netrecut a Gaoligongului!”
Păun fâlfâi ușor și trecu pe un alt copac, și mai aproape de inșii cu ranițele în spate care se apropiau de intrarea în peștera unde dormeau, strâns lipite una de alta, păsările lui de viață și de moarte. Cu o mișcare generată din interior, Călugăru își răsuci trunchiul fără picioare și fără mâini și-și admiră prietenele.
Chiar lângă tăciunii fumegând, dormea Ierunca bărboasă cu pieptul alb, cu care călătorea iarna prin troienele văluroase. Alături, își întinse picioarele lungi Dropia caraghioasă, însoțitoarea lui din serile albastre de primăvară la concertele din preajma izvorului secat. Lipită de gâtul ei pufos, se aciuă Rândunica aprigă, tovarășa de distracții și aventuri ștrengărești, ce nu obosea să se zgâiască la ferestrele țăranilor pudici. Ceva mai departe, sub un bolovan colțuros, se ghemui Turturica de argint cu care obișnuia să zboare prin labirinturile întunecoase ale peșterii, străbătând astfel dedesubturile pământului, placate cu dale de sticlă groasă și străvezie, iar peste toată adunarea, cuprinzând-o cu aripa sa de Boeing, ațipi Albatrosul melancolic cu care traversa mările și oceanele îndepărtate.
Intrușii s-au oprit la câțiva metri de păsările adormite și lunganul cu ochelari din centru ridică o mână în sus. Călugurul observă sclipirea razelor lunii în lentilele subțiri ale ochelarilor rotunzi.
„E Omul cu ochelari. Ce caută aici trupele guvernamentale?”, se întrebă îngrijorat și presimțirea sumbră pe care o avuse la întâlnirea cu Raul îi înjunghie încă odată inima.
Omul cu ochelari lăsă mâna jos brusc și indivizii uniră la ranițele din spate țevi flexibile, ca celea de la mașinile de spălat prin care este evacuată apa, numai că din aceste furtunuri țâșniră flăcări lungi de foc și nu apă. Iluminând poiana de lângă peșteră, jeturile subțiri se îndreptară asupra păsărilor adormite, aprinzându-le penele într-o clipă, și țipete sfâșâietoare străbătură pădurea Gaoligongului. Luate pe neașteptate și cuprinse de panică, păsările se împrăștiară care și încotro. Albatrosul încercă să-și ia zborul, aripa dreaptă, însă, era deja cuprinsă de flăcări și călătorul oceanic se prăbuși peste câteva zeci de metri în râpa cu măceși, nu departe de izvorul secat; apriga Rândunică zvâcni și ea pe lângă invadatori, dar fu răpusă de foc chiar în clipa în care părea că scăparea era atât de aproape: jetul albastru o ajunse în aer și ea căzu moartă la picioarele oamenilor în negru; Dropia și Ierunca nici nu reușiră să se dezmetecească bine, penajul arse ca o foaie de hârtie și încă mult timp s-au zvârcolit de durere sub bolovanul colțuros. Miros de carne prăjită se răspândi în toată împrejurimea.
Păun și-a înfoiat coada și a zornăit din penele pline cu ochi, dându-i de înțeles Călugărului că numai Turturica scăpase de pericol: o salvară aripile de argint, dar primejdia mai plana asupra ei. Dacă intrușii o vor observa și vor îndrepta asupra-i flăcările nimicitoare, pasărea se va topi.
- S-o salvăm pe Rita! Mai repede!
Alungindu-se ca o suliță, Păun coborî fulgerător până la gura peșterii, răsturnă trunchiul pustnicului pe spinarea Ritei și se avântă rapid în înalt, lăsându-i pe indivizi cu gurile căscate, surprinși de piruetele-i îndrăznețe. Profitând de buimăceala lor, Călugăru, lipit ca un magnet de spinarea Ritei, îi strigă să pornească și Turturica țâșni în interior. Abia atunci, invadatorii se dezmeteciră și începură să se agite, dar călătorii subterani erau deja departe și auzeau cum se stingeau treptat strigătele mânioase ale intrușilor cu ranițele în spate și cum se topeau în văzduhul ciopârțit de foc înjurăturile Omului cu ochelari la adresa lui Dumnezeu care se făcea vinovat de scăparea pustnicului.
Cu fața în sus, Călugăru zbura culcat prin tunelurile subterane, lungi și întortocheate, pavate cu dale de sticlă străvezie, prin care se vedea totul până la cer, de parcă pământul ar fi fost țesut dintr-o scamă de ceață. Pe timp de noapte, scama părea rărită de luna palidă și obosită ce aparținea unui septembrie supărat de vizita inopinată a fratelui său vitreg, pe nume decembrie. Ca un pilot care-și mai aruncă uneori privirea în înalt, prin carlinga transparentă, Călugăru privea, de jos în sus, la imaginea inversă a florei și faunei Republicii. Văzu mai întâi împletiturile noduroase ale rădăcinilor și abia apoi trunchiurile copacilor ce țâșneau, vertical spre cer, din rețeaua viguroasă, împlântată adânc în sol.
„Dacă nu ar fi fost ținuți atât de strâns de noduroasele rădăcini, copacii s-ar desprinde de pământ și ar zbura și ei, ca păsările.”
Mai târziu: copite de cai - pe care se sprijineau burți rotunde din care creșteau boturi subțiri, lungi și delicate - călcau o plasă alcătuită din firișoare gingașe și își dădu seama că erau rădăcinile plăpânde din care se ridicau spre cer, prin scoarța înghețată a pământului, ierburi și plante veștezite. O gâză roșie urca anevoie pe tulpina subțire ce creștea chiar de-asupra frunții lui. Ajunsă în vârf, gâza dădu să se desprindă, dar, amorțită de frig, căzu neputincioasă peste ochiul lui stâng. După ce-au mai trecut pe sub munți cafenii și câmpii acoperite de brumă, după ce s-au fofilat pe sub un stadion păzit de militari, înarmați cu puști cu baionete, se pomeniră zburând sub ocean, acoperiți de tone de apă, și pustnicul văzu burta neagră a unei balene, plutind alături de burta neagră a unui vas de război.
”E oceanul pe care l-am străbătut de atâtea ori, pe sus, zburând pe spatele melacolicului meu Albatros. Unde ești acum, dragul meu prieten? Vei fi scăpat de pârjolul adus de Omul cu ochelari?”
Turturica zbura tot mai departe fără să-i pese de gândurile triste ce roiau în mintea Călugărului, fără să-și dea seama că, de fapt, călătoria pe sub pământ reprezintă nu doar imaginea răsturnată a lumii, ci chiar și a timpului, care în aceste cotloane ale memoriei își pierde coerența înțeleasă și acceptată de oameni. Fireasca lui curgere cronologică era perturbată la orice cotitură a labirintului, anii se perindau haotic, într-o succesiune aleatorie și, în aceste împrejurări, Călugăru avu nevoie de o concentrare maximă a atenției pentru a înțelege și a pune cap la cap evenimentele ce se consumau sus, la suprafața pământului.
Trecură, apoi, pe sub o baltă și el urmări peștii lenoși de asupra cărora zăcea nemișcat un strat gros de apă. În oglinda zbârcită a lacului se scufunda luna bolnavă, iar norii vâscoși pluteau în derivă, acoperind, din când în când, pluta unui pescar adormit pe mal, învelit cu o plapumă groasă.
„E lacul lui F.F.”, recunoscu locul Călugăru și văzu, ceva mai departe, umbra pătrată a Porții culcată pieziș pe terenul viran.
Își spuse că ar fi bine să-i facă o vizită Nucului Bătrân ce-și fremăta brațele vânjoase de-asupra intrării în Orașul Amintirilor, slobozind suspine prelungi, neînțelese de alți copaci de prin împrejurimi, dar și din întreaga pădure a Tzyannanului și-i porunci Ritei să oprească sub portița din vale ca să iasă la suprafață. Apropiindu-se de Nucul Bătrân, pletos și aplecat, ca un moșneag gârbovit, Călugăru observă o siluetă strecurându-se pe ușa cramei lui F.F. și, în bătaia razelor lunii, o recunoscu pe Maria, chiar dacă purta o glugă pe cap.
”M-am întors cu două săptămâni în urmă, își dădu el seama. Cei trei oșteni ai lui Hanibal au urlat deja ca lupii și acum dorm cu capetele pe masă, cu cojile de nucă adânc împlântate în bărbii, în obraji și în frunți.”
Ploaia torențială conteni. Lunecând în noroiul cleios, Maria se deplasa cu greu pe străzile Orașului Amintirilior și ajunse, în sfârșit, în preajma Porții, unde bagă mâna în buzunar, scoase o brichetă lucioasă și-i deschise capacul. În liniștea din jur se auzi clinchetul acela unic care, din generație în generație, îi scotea din minți pe fumătorii rafinați. După ce o aprinse, bricheta lunecă în noroi și ea se aplecă s-o caute, dar renunță peste puțin timp, dădu a pagubă din mână și, bâjbâind gaura de sub belciugul aurit, deschise Poarta cu gămălia verde de chibrit, și dispăru dincolo.
„Cum a găsit chibritul verde? L-a furat de la F.F., e limpede! Doarme alături de Președinte și Îngeru și nici n-a simțit că i-a furat chiea tainei noastre.”
- Cam de multă vreme n-ai dat pe aici, îi întrepuse gândurile Nucul Bătrân. Nu mai treci să schimbăm o vorbă, două, și mă lași să îmbătrânesc în singurătate.
- Cu toții îmbătrânim în singurătate. Copacii tineri își creează propriile păduri.
- Eu nu eram la fel ca ei. Mai trăgeam cu urechea la ceea ce spun vârstnicii, mai ascultam de povețele lor, mai învățam din înțelepciunea altora.
- Exagerezi, ca întotdeauna! Ce povețe? Câtă înțelepciune în ceea ce ești pregătit să faci? Ai inventat o teorie prostească despre femeia care se apropie de trupul tău și te dai mare înțelept?
- Nu mă crezi și asta mă doare cel mai tare. Tocmai tu, care ești chemat să înțelegi lumea noastră, tocmai tu nu mă crezi.
- N-am spus că nu te cred. Am pus la îndoială teoria ta. Doar atât.
- Poți s-o pui la îndoială, dar să știi că se apropie ceasul și femeia va urca pe trupul meu bătrân și se va întâmpla ceea ce trebuie să se întâmple: am s-o jelesc cu Cântecul ăl Mare. Asta o știu de la bătrânii de la care am învățat aceste lucruri.
- Și de ce trebuie s-o lași să urce? De ce să n-o oprești? De ce să n-o șfichiuiești peste obraz cu nuielele degetelor tale subțiri și lungi? De ce să n-o sperii și să n-o faci să renunțe?
- Þi-am mai spus: nu depinde de mine.
- Recunoaște, femeia râvnește nucii tăi de aur?
- Legende! Nu există nuci de aur, știi și tu! Pur și simplu, femeia a inventat o poveste, ca un pretext. Ca o justificare.
- Și chiar nu se poate face nimic?
- Ba da, dar acesta e un lucru nu chiar dintre cele mai ușoare.
- Care este salvarea?
- Bărbatul trebuie s-o oprească. Are dreptul să facă orice: s-o înjure, s-o bată, s-o încuie în casă. Orice, numai să nu-i permită să urce pe trupul meu bătrân.
- Eu aș putea să ajut femeia?
- Nu. Tu nu ești bărbat.
- Dar aș putea vorbi cu bărbatul ca să-l previn despre pericol!
- Degeaba, nu te va auzi. El trebuie să simtă singur apropierea nenorocirii, trebuie să-i pese de femeie, numai atunci va veni salvarea.
- Și dacă nu pot face nimic, de ce îmi spui mie toate acestea?
- Asta e singura cale de protejare a femeii: să știe doar acela care nu poate face nimic.
- Înțeleg. Trebuie să fiu prin preajmă și să sper.
- Da, trebuie să crezi că bărbatul mai poate fi recuperat. Să nu renunți să crezi în el.
- Bine, bătrâne, așa voi face.
Își luă rămas bun și Rita se afundă din nou în tunelurile subterane, ducându-l spre locul de o atracție irezistibilă unde Cântecul ăl Mare, compus de Nucul Bătrân, devine realitate și chiar știe seama apelor învolburate sora vidră, iar fratele lup știe seama codrilor și a potecilor. Involuntar, celălalt cântec, compus de Bătrâna Turturică, îi veni în minte când trecură pe sub poarta bisericii. ”Nu te teme, frățioare, că ți-or crește aripioare...”, dar se poticni și îi ceru ajutorul.
- Aripioare de argint, și-om zbura pe sub pământ...
- Așa-i! Și-om zbura pe sub pământ, drept la maica la mormânt...
Da, la maica... Au parcurs de atâtea ori calea ceea luminoasă până la cimitirul pierdut în hățișurile tunelului subteran și au odihnit în repetate rânduri la mormintele păsărilor, oamenilor și animalelor care și-au găsit acolo refugiul cel mai sigur din lume, încât nu mai era nimic nou de aflat. Și totuși, Rita îl mai aduse și de acea dată și, trecând pe sub biserica de la intrarea în cimitir, se opri lângă o movilă acoperită cu frunze veștede, împinse cu ciocul la o parte Cartea Nomazilor și suspină văzându-și mama dormind cu capul ascuns sub aripa de argint.
- Trezește-te, mamă, l-am adus pe Călugăru.
Bătrâna Turturică deschise ochii, se ridică surprinzător de vioi și o cuprinse bucuroasă pe Rita.
- Fata mamei, ai veni să mă vezi, numai tu mă mai ții minte, ceilalți m-au uitat...
- Nu te-a uitat nimeni, mamă! Iată, și Călugăru a venit.
- Am venit, bătrâno, sigur că am venit, confirmă pustnicul.
- Cum își face datoria fata mea? Nu-i așa că-i mai bună decât mine?
- Nimeni nu se poate compara cu tine. Tu ai fost cea mai bună.
- Așa zici tu, oftă Bătrâna Turturică. Dar să nu lungim vorba. Am să vă conduc până la Mama Helena, că singuri n-o să găsiți drumul. De la ultima voastră vizită, multe s-au schimbat pe aici, și zbură urmată de Rita.
Călugăru privea în sus la capetele țevilor rotunde care se terminau în cruci, la sicriele putrezite, părăsite de locatarii veșnici, de-odată, observă o agitație stranie: oamenii, păsările și animalele se deplasau haotic, vădit speriați de ceva ce tulburase obișnuitul mers al lucurilor și o întrebă ce se întâmplă.
- Degeaba s-au speriat, prostuții de ei! răspunse Bătrâna Turturică. Ei cred că elefantul, care a nimerit întâmplător aici, ar putea să le facă vreun rău. Nu-i adevărat! Am stat de vorbă cu el. E mai blând chiar decât șopârla egipteană! Și cât de înțelegător este... Dar așa e lumea pe aici, pricepe mai greu unele lucruri...
Se calmă și se pregăti pentru clipa reîntâlnirii cu Mama. De ce Rita și Bătrâna Turturică îl tot aduceau la femeia care-l părăsise de mic copil? Ce aveau să-și mai spună dacă totul era vorbit? Știa că vor relua povestea de la capăt și că, până la urmă, în sufletele lor nu se va produce nicio schimbare. Nu, nu era supărat pe Mama, la urma urmei, de ce ar fi? Nu era vina ei. Nu era vina nimănui pentru ce i se întâmplase. Câte mame nu-și scoteau, primăvara, copii afară, pe prispa casei, să se încălzească la soare? Mai ales atunci, în teribilul an ”46? Și cine ar fi putut presupune că porcii flămânzi care râmau în grădină ar putea întoarce cursul Istoriei? I-o confirmase și Bătrâna Turturică: să fi rămas teafăr, ar fi fost predestinat să schimbe soarta oamenilor din Republică, unii dintre care, în naivitatea ce-i caracteriza, mai credeau în teoria că formau un popor, alții, de-a dreptul inconștienți, susțineau sus și tare că erau o națiune. Dar nu erau. Acel grup de oameni încă nu și-au găsit prorocul ce i-ar purta prin pustiu și le-ar vorbi despre adevăr...
Ținea minte totul și se văzu, din nou, copilul de altă dată, învățând să facă primii pași. S-a ridicat în picoare pe prispă și, înecat de un râs gâlgâitor, privea la dobitoacele caraghioase din grădină. Pe unde copăcel, pe unde în patru labe, a ajuns în mijlocul lor și a întins mânuța spre râtul unui porc, decupat, parcă, din cartea cu poze colorate. Animalul cu pete rotunde pe spunare i-a mușcat un deget, apoi încă patru și clefăi zgomotos, dând astfel de veste celorlalți porci că festinul putea să înceapă. Când, la auzul țipetelor, cei din casă au sărit buluc afară, copilul nu mai avea nici mâini, nici picioare.
- Nu mai vrei să vii pe la mine, feciorașule, spuse cu amărăciune Mama, iar Bătrâna Turturică se grăbi s-o mângâie cu aripa pe cap și o sfătui să nu plângă, fiindcă băiatul e ocupat și vine când mai scapă de treburile lui importante. E supărat, continuă cu suspine, crede că am fost iresponsabilă, părăsindu-l în orfelinatul din Voltugnia. Dar cum m-aș fi descurcat cu el în mărfar? De bine, de rău, Theodos avea măcar mâini și picioare... Rămăsesem singură cu doi copii mici, iar de la Dan - nici o vese... O pierdusem și pe Catinca...
- Nu sunt supărat, mamă, de câte ori să mai vorbim despre asta? Până la urmă, am avut zile de trăit, ați scăpat și voi cu Teo. L-ai născut și pe Leonte la canal... Totul e cât se poate de bine.
- De ce râzi de mine? Ce fel de bine poate fi? Leonte e bolnav, Tehodos a uitat totul...
- I-am instalat Poarta. V-ați întâlnit dincolo, nu-i așa?
- Ne-am întâlnit, dar nu ține minte nimic.
- Las”, că-i trece...
Tăcură. Interveni pauza la care se așteptau cu toții: subiectul era consumat, cuvintele deveniră inutile și, pretextând un drum lung și istovitor, își luă rămas bun fără s-o privească în ochi.
Călătoria deveni mai dificilă când ajunseră la marginea Capitalei. Trebuiau să ocolească alt fel de împletituri noduroase, de data asta formate din țevi și cabluri groase peste care era turnat asfaltul, iar în asfalt erau înfipți stâlpii felinarelor din a căror găuri, tăiate neglijent de sudori, atârnau alte cabluri, mai subțiri și mai inutile, deoarece se vedea, acolo, undeva și mai sus, aproape de stele, că felinarele nu luminau. O pată mare de lumină opacă limpezi perimetrul unui teren împrejmuit de ziduri înalte, acoperit cu dale de beton, pe care pășiră pantofii negri ai lui Îngeru și Călugărul văzu destul de clar totul, de parcă ar fi urmărit un meci de hochei din dedesubtul gheții străvezii. Pe portița de metal intrară o altă pereche de pantofi - unul de culoare maronie, altul de culoare verde.
- Ei, iată timpul își face de cap și iarăși a luat-o razna. Acum vom vedea ce se va întâmpla cu acești bieți oameni peste un an. Am ajuns la finalul povestirii noastre. Ce tristețe, Rita, ce tristețe...