poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1294 .



Năluca
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ValBo ]

2008-12-31  |     | 






O dimineață târzie de primăvară, umedă și rece m-a întâmpinat prin împletitura perdelei.
Pe strada pustie, semn de duminică, vântul plimba de colo acolo hârtii și pungi de plastic în direcții doar de el știute.
Câte o siluetă grăbită se intersecta cu zburătăcitele gunoaie dornice de joacă.
O apariție stranie mi-a atras în atenția.
Nu pentru că nu s-ar fi potrivit cu decorul răvășit , ba dimpotrivă, aceasta desăvârșind tabloul apăsător.
Regizor desăvârșit destinul îmi propunea un moment de reflexie pe care nu aveam voie să-l ignor.

Năluca a fost o apariție unică între cei ce răscoleau movila de gunoi ce creștea zilnic , iar seara și dimineața era locul de unde urgisiții soartei își asigurau supraviețuirea.
Avea ceva distins în atitudine.
O aură tristă acoperea crusta de mizerie ce o copleșea.
De ce distins?
În baletul gesturilor ei se remarcau ticuri ale unui alt mod de comportament de care nu se dezbărase in căderea dramatică al cărei supraviețuitor era. Succesiunea lor ordonată, grijulie parcă în care sorta tot ce atingea și o sfială de arheolog o făceau remarcabilă ținându-mi prizonieră privirea.
Gingășia atingerii înnobila împăturind, așezând cu respect , într-un mod bizar de gospodină ca pe bibelouri în vitrină gunoaiele devenite ale nimănui.
Suma gesturilor sugera un dialog cu umbrele unui trecut nedefinit, care însoțind-o îi invadau clipa provocându-i traume extreme .
Privind-o, mă sâcâia ideea că ipostaza în care se afla putea deveni realitate oricând, pentru oricine… chiar și pentru mine.
Am încercat să-mi imaginez cum ar fi .
Într-o fracțiune de timp conjuncturile sociale, care clocoteau în vremea aceea, puteau rupe legăturile de siguranță în care fusesem obișnuit să exist, distrugând spiritul în care fusesem antrenat, expunându-mă schimbării rosturilor în modul cel mai brutal cu putință.
Sfaturile părinților, ale bisericii, ale școlii devenind astfel caduce, pierzându-și valoarea, să devin umbră hălăduitoare în căutarea echilibrului pierdut, acrobat pe sârma întinsă a vieții, încercând să treacă prăpastia, fără nici un fel de sprijin .
Experiența proprie devenită caducă, trecutul anulat arbitrar de entități iresponsabile și rău voitoare prin decizii șocante impuneau o nouă atitudine pentru a înțelege și a mă face înțeles.
Un spirit străin mă înghiontea încercând să înlocuiască brutal tot ceea ce era mod de viață, normalitate.
Un alt cod trebuia adoptat, pentru a descifra realitatea.
M-am îngrozit!
Acolo , în codul acela se afla ascuns și adevărul despre ce se întâmpla cu mine, cu noi toți.

Revenind la realitate am constatat privind cu atenție că, abandonați, oamenii și-au pierdut reperele, rămânând să se ancoreze în cotidian, fiind respinși cu brutalitate.
O parte s-au salvat prin reacții ce au izvorât din spiritul de conservare. Alții au rămas, ca frunzele uscate purtate de furtună, să se lovească violent unii de alții, până la dezintegrare.
Aceste opțiuni cred că stau la baza pierderii auto respectului și duc în final la dorința de a evada din propriul eu.
Intrând în conflict cu ideea de sine, devenind cel pe care nimeni nu-l dorește, cel căzut pradă acestui fel de analiză, urcă în singurătate de cățărător pe culmile disperării gustând amarul ultimei înghițituri de trăire conștientă, cochetând în același timp cu tentația saltului în gol, al eliberării de soartă în modul cel mai brutal cu putință, sau lăsându-se să alunece la vale cu ochii închiși acceptând distrugerea, oferta cinicului destin.
Greu de înțeles pentru cei ce prizonieri ai câte unei speranțe mincinoase se imaginează scăpați privind spectacolul prăbușirii aproapelui, gândind că lor le-a fost rezervată o șansă în plus.
Acesta este începutul stării ireversibile numită nebunie.

Așa am simțit eu atunci, privind scena pe fereastră, încercând să îmi explic ce se petrece cu Năluca.

Acum, la distanță de un deceniu, am sentimentul că generalizarea răcirii peste măsură a relațiilor interumane a depărtat suficient și depărtează spre irecuperabil ființele, propagând starea ca pe un virus.
Izolarea în tristețe caracterizează melanjul social în care ne târâm zilele.
Abrutizarea devine un criteriu de selecție, ce face din ființa umană un android, fără sentimente, care funcționează doar cu scopul de a-și mulțumi orgoliul devorându-și clipa.
Nebunia devine astfel o stare normală, detectabilă din momentul în care ți se dă semnalul respingerii.
Ea poate fi cuantificabilă în statistici , transformată în procente reci, din care cei interesați află despre una despre alta și extrag date pentru cinicele lor studii și comparații.
Atunci, dacă nu ai proptele interioare puternice, suport social și material incontestabil și inatacabil, nedeposedabil, tu „omul simplu” din ierarhiile sociologilor te poți considera pierdut.
Definitiv pierdut.
Prima reacție este acceptarea degradării ca pe un dat natural care te deține fără a putea schimba ceva prin proprie voință și imediat următorul, rătăcirea în ambient.
Nu mai contează dacă ceea ce faci are ca finalitate dispariția fizică.
Acceptarea fără condiții a degradării devine modul în care se derulează prezentul.
Trecutul se volatilizează anulând memoria.
Devenit propriul judecător , juriu, acuzator și apărător și în final… călău te privești cu răceală în oglinda bălților din asfalt.


În deceniul scurs (ce potrivire semantică) s-au schimbat pubelele, s-a modernizat și s-a salubrizat orașul si paradoxal, parcă s-au mai înmulțit căutătorii în gunoi.
Dar nici aceștia nu mai sunt la fel.
Proveniența lor este mult mai variată.
O parte sunt migratori cu căruțe fără coviltir, trase de cai scheletici, în care leșuri de foste automobile se deplasează pe ultimul drum.
O altă parte, cea a boschetarilor, numiți așa deoarece acolo se derulează în intimitate traiul lor zilnic, cu predilecție, făcându-și siesta sau planurile de viitor în periplul către nicăieri.
Aceștia în marea lor majoritate , foști meseriași rămași fără meserie, eșuați pe banchiza sărăciei aduși de fluviile de băutură de care au devenit dependenți, compun majoritatea.
Îmbătrâniți înainte de vreme, respinși de cei care cred că fără ei au o șansă în plus, sau pur și simplu că nu mai pot ține ritmul cu timpurile, clachează.
Pensionari fără familie și noroc, încercând să completeze minuscula pensie cu câștiguri din muncă, așa zis cinstită și care sfârșesc în stradă ademeniți de mirajul unei bunăstări iluzorii, sau de escroci care le vânează bunurile mobile și imobile.
Specializați, ei recuperează pe categorii aproape tot ce se aruncă.
O nouă formă de relație s-a creat între cei ce aruncă și cei ce adună.
Nu se incomodează ,fiecare grup ignorând pe celălalt, pe cât este posibil, iar autoritățile pe toți laolaltă.
Disensiuni apar mai mult între aparținătorii aceleiași categorii decât între grupuri.
Diviziunea muncii funcționează fără a fi deranjată de convulsii de vreun fel.
Toate se află în echilibru.
Câte o mașină de poliție oprește în dreptul lor inițiind dialoguri absurde după care fiecare își vede de treabă nestânjenit.

Pacea și armonia socială au învins. Poate nu definitiv, poate nu peste tot la fel, dar din punct de vedere politic se poate spune că este o reușită.
Europa însăși se poate declara mulțumită .
Noi semănăm din ce în ce mai mult cu modelele din coșmarurile altor timpuri. Sentimentul că lucrurile se repetă e copleșitor.


O lume profund bolnavă își caută leacul și un și-l află în tiradele demagogice.
O societate aruncată într-un haos guvernat de legi strâmbe și absurde își alienează membrii cu bună știința cu care o mamă imorală își abandonează singurele creații, copiii.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!