Știți cu toții, de la mic la mare, cât de nerăbdători ați așteptat și așteptați vacanța la fiecare sfârșit de an. Și eu am fost tot așa și parcă nu aveam stare de loc. Făceam și prostioare în pauze. Adică, alergam prin clasă și pe culoare, trăgeam colegele de păr și de bluzițele umflate la piept, vorbeam la ore fără să fiu întrebat și am uitat să-mi fac temele de câteva ori...
Doamna învățătoare s-a cam supărat pe mine și a zis că va sta de vorbă cu părinții mei. Ei bine, eu nu am crezut-o. De ce? Pentru că este o doamnă bună și știu că mă iubește la fel ca pe ceilalți copii. Și nu m-a spus la părinți întotdeauna când am supărat-o. Cred că de data asta chiar m-a spus.
De unde știu? Păi, am luat vacanță. Am văzut eu că mama și tata se uitau lung unul la altul și nu m-au lăsat să fac tot ce vream eu, ca de obicei. Și când a venit vorba de sărbătorile de Crăciun, tata a zis că nu se știe dacă Moș Crăciun va trece pe la mine.
- De ce sa nu treacă? El trece pe la toți copiii, am zis eu nedumerit și supărat. Și le aduce daruri multe, cum se spune în colindă.
- Da, ai dreptate, a zis tata. Atâta doar că trece pe la toți copiii care au fost cuminți!
Eu am tăcut imediat. Mi-am adus aminte că nu prea am fost cuminte.
Și în noaptea aceea, în noaptea de Crăciun, după ce am împodobit bradul, m-au trimis la culcare ca într-o noapte obișnuită. Și am adormit cu lacrimi pe obraji, de supărare și de rușine.
Deodată, am văzut o lumină frumoasă care nu știu de unde venea și care m-a purtat cu ea. Și m-a dus, plutind, până departe. Și am ajuns într-un grajd, lângă o iesle în care era un copil nou născut. Dar un copil din care izvora lumina aceea frumoasă și care mă privea blând, cu ochi mari si plini de lumină. Și tot din ochii aceia pleca o melodie atât de plăcută cum eu nu am auzit niciodată. Eram mirat dar nu mă înfricoșam. Am întins mâna să-l mângâi. Și el m-a oprit ridicând din sprâncenele ce abia se vedeau și din degetul arătător al mâinii drepte. Și mi-a vorbit cu o voce blândă pe care parcă o știam de când eu m-am născut:
- Să nu fii supărat pe părinții tăi. Dar să nu-i mai superi de aici înainte. Ei te iubesc pe tine și când greșești și te ceartă, dar inima lor suferă. Vrei tu să le provoci suferință?
- Nu, nu...eu îmi iubesc părinții....am zis eu și am început să plâng.
- Nu plânge! Dacă regreți cu adevărat, eu te-am iertat și ei te vor ierta. Poftim, ia-ți patinele și mergi la ei. Să le mulțumești și să nu mai faci prostii de aici înainte.
Am luat patinele care străluceau în lumina aceea grozavă și fără să pot spune ceva, lacrimile mi-au invadat fața și nu am mai văzut nimic. Când m-am șters, mi-am dat seama că nu am mulțumit pentru dar. Și iar am plâns amarnic.
Și din plâns, m-am trezit în brațele mamei mele care mă întreba speriată ce am visat. Și am început să povestesc. Și pe măsură ce povesteam, mama se lumina la față. Și, deși se vedea că este fericită, i-au dat și ei lacrimile.
- De ce plângi, mamă?
- De fericire, dragul meu...Tu l-ai visat pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Care iubește toți copiii lumii. Și pentru că a văzut cât de sincer regreți faptele nedemne, ți-a dat un dar...
- Bine dar era în vis...
- În vis, ai dreptate, dar dorința Lui s-a împlinit aici și iată darul. Moș Crăciun ți-a adus patinele dorite de tine!
Nu-mi venea să cred. Am alergat la bradul de Crăciun, le-am văzut și le-am luat în mâini și mă uitam uimit la ele. Erau la fel ca cele din vis și străluceau în lumina becurilor din brad la fel ca acolo, iar eu auzeam aceeași melodie...
Am sărit de gâtul mamei și i-am promis că nu voi mai greși niciodată:
- Nu am să vă mai fac să suferiți niciodată, mamă!
Și iată, a trecut un an și eu nu mi-am mai supărat părinții. Domnul Iisus este mulțumit de mine și cred
că-mi va trimite alt dar la fel de frumos. Aș vrea o carte acum. O carte cu colinde...