poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2062 .



Shiana
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mariada ]

2008-11-19  |     | 



Intuiția este al șaselea simț care se desprinde de noi și circulă liber în timp și spațiu. Sentimentul acela de deja vu’ nu se datorează vreunei forme înalte de inteligență sau acumulării de experiență, ci faptului că ne aflăm în stare de rebeliune, în dezechilibru emoțional. Poate așa m-a primit orașul acesta de la capătul lumii tot așa cum m-a și alungat.
Cînd am coborît din avion în martie și mi-am umplut plămînii cu aerul curat n-am putut spune decît că am ajuns în paradis. Cînd am plecat în noiembrie, am uitat să-mi iau rămas bun de la paradis.

Anchorage este cel mai populat oraș din Alaska. Înconjurat pe o parte de munții Chugach, care se răstoarnă brusc în Pacific pe de altă parte, este un oraș de o frumusețe simplă în care nu se întîmplă nimic ieșit din comun.
Lucrul acesta nu-l împiedică să aibă un pîlc se sălbaticie în mijloc plin cu animale de tot felul. Pîlcul acela cu brazi, stufăriș, iarbă înaltă și copaci uscați e înconjurat de o potecă asfaltată doar atît de lată cît să treacă două biciclete una pe lîngă cealaltă.

Casa pe care am închiriat-o pentru cîteva luni, dădea cu spatele spre sălbăticie. Un rîuleț ne despărțea de pădure. În fiecare dimineață ieșeam tiptil din așternut să nu-mi trezesc bărbatul, îmi puneam ceva ușor pe mine și ieșeam să alerg pe poteca pustie la acea oră de cele mai multe ori.
De fiecare dată cînd mă afundam în pădure mă înfioram. Simțeam că pericolul mă paște la fiecare cotitură, însă nu-mi doream să opresc adrenalina, drogul meu de fiecare zi.

Cîte un moose își ridica din cînd în cînd coarnele dintre copaci însă niciodată nu mi-a ieșit pe potecă. Și știam că dacă îmi apare brusc și vrea să mă atace, aș putea să mă ascund după copaci pînă s-ar plictisi și m-ar lăsa în pace.

În ziua aceea, Shiana stătea în fața porții și zgîria cu un bețigaș litere în praful ce rămăsese în urma unei bălți. Își ridică timidă ochii negri și mă întrebă:

-Pot să vin în vizită la voi?

Își dădea mereu la o parte cu aceeași mînă părul lung și negru care-i acoperea fața, dar lucios și lung acesta revenea mereu exact în același loc.
Mă opream de fiecare dată să vorbesc cu ea pentru că niciodată un copil nu mă impresionase așa de mult cu atîta bun simț și maturitate la doar opt ani.
Parcă știa exact cînd să bată la ușă ca să fie invitată și știa exact cînd e momentul să plece ca să facă prezența ei una foarte plăcută.

Shiana venise cu părinții dintr-o așezare cu doar cincizeci de locuitori. De sărbători se întorceau acolo, de fiecare dată îi aștepta o nouă aventură. Shiana vorbea Yupik și am rugat-o să mă învețe și pe mine. Ea mă întreba cuvinte în limba română și apoi din engleză le traduceam în Yupik.


Aveam pe masa din bucătărie un coș plin cu fructe de fiecare dată. Shiana mă întreba de cîte ori apărea un fruct nou, ce este acela. Rînd pe rînd aveam s-o învăț pe Shiana gustul prunelor, gutuilor și mai ales cireșelor importate din cine știe ce țară exotică.

De la Shiana eu aveam să învăț mult mai mult, însă.


-Poți veni în vizită la noi după ce mă întorc eu din parc, așteaptă-mă douăzeci de minute și apoi vin și mergem să facem o cafea și să mîncăm portocale.

Shiana și-a dat părul pe spate și s-a ridicat repede și a intrat în casă, probalil ca să stea cu ochii pe ceas.

Eu m-am întins mușchii cîteva minute și apoi am început să alerg spre poteca din pădure. Era sîmbătă și orașul era încă adormit. După cîteva minute mă gîndeam că numai eu și fetița aceasta ciudată nu aveam somn. Băieții mei se întind la somn sîmbăta mult și bine și nu i-ar trezi nimic în afară de mirosul de cafea și de mîncare caldă.

Cotitura în pădure m-a primit cu aceeași răcoare pe care o numeam frică. După o vreme te obișnuiești cu frica la fel ca și cu frumusețea, urîțenia, nu le mai vezi, nu le mai simți cu intensitate. Așa că am mers mai departe.
Începuseră să cadă frunzele pe alee. Erau galbene și roșii. Unele parcă sîngerau.
Pentru o clipă m-am gîndit că ăsta e un semn, ar trebui să nu mai alerg singură. Să mă întorc...
Dar cînd ai o rutină, cînd o faci cu pasiune, cînd știi că sănătatea ta stă pe fundația aceasta, nu prea ai vrea să schimbi nimic.

Cîteva păsărele speriate s-au împrăștiat deasupra mea.

În depărtare cîteva vreascuri au trosnit…

Picioarele mele nu se aud cînd ating pămîntul...

Pîș, pîș, pîș, ca o mare felină, am învățat să alerg..

Alerg atît de repede încît în urma mea rămîne gîfîitul unui trup obosit...


E ceva greu în inima mea, e ceva puternic, mult mai puternic decît atunci cînd am căzut la patinoar și mi-am lovit capul de gheață și oasele capului s-au mișcat atît de mult, încît conținutul lor s-a strîns ca într-o menghină și ceva s-a stricat înăuntru încît n-am putut vorbi cîteva ore...

-Doamnă, cum vă numiți? Puteți să ne spuneți numele dumneavoastră? …

-Doamnă, spuneti-ne ce s-a întîmplat?...

Aș vrea să vorbesc dar nici un cuvînt nu iese din gura mea.
Ceva cald imi curge din gura si dau să mă șterg dar mîinile mele nu se pot mișca și mi se face rușine că oi sta așa și-i atîta lume în jurul meu se uită toți la mine...

Un bărbat îmi tamponează marginea buzelor cu ceva cald și simt cum mi se scurge în gură un lichid sărat.
Tamponul lui e plin de sînge și aș vrea să știu și eu cum din alergat sunt acuma culcată în iarbă, nu-mi simt trupul și cîțiva bărbați îmbrăcați în uniforme se învîrtesc în jurul meu și unii vorbesc la stații și iată cum au început să facă și fotografii...

Shiana mă ține de mînă.

N-am ținut-o niciodată de mînă. Mînuța ei e caldă. Văd că m-au pus pe o targă și Shiana nu se dezlipește de targă.

-Lasati fetița sa urce lînga mama ei...
-Mama ta va fi bine, fetițo, uite stai aici pe scaunul acesta.

Shiana tace. Nu le spune ca nu sunt mama ei.

Mi-au pus cîteva aparate, sunt plină de fire.

Nu mă doare nimic.

“-Doamnă, cum vă numiți?
-Puteți să ne spuneți numele dumneavoastră?
-Doamnă ati văzut ce s-a întîmplat?
-Cîți ani aveți?
-Unde vă doare?”

Nu pot spune nimic. Nu mă doare nimic.

Drumul spre spital e lung. Shiana își șterge nasul cu mîneca. Sîngerează și ea. Îi curge sînge din nas.

Nu pune nimeni fetița asta sa stea culcata? Uite cit sînge pierde...

Suntem într-o mașina de pompieri. E o mașină roșie și mare. Înăuntru e ca un mic salon de spital.

M-au pus pe un pat îngust. E curat, foarte curat. Miroase a clor. Nu-mi place mirosul de clor. Cînd ceva e curat înseamnă că nu are miros. Curațenia nu are miros. Nici gust. Nici culoare... Așa... Așa ca apa...

-Apa...
-Apa...
-Apa...

Atît vreau. Apă. Nimeni nu se grăbește să-mi dea apă. Mă tot conectează la fire și nu-mi dă nimeni apă.

Aș putea să beau apa din rîu. Dar rîul a rămas departe.

Miroase a animal cald. Cald si puternic...

“Raportez... Persoană de gen feminin, vîrsta aproximativ treizeci și cinci, patruzeci...
Zgîrieturi multiple, posibil fracturi, pierde mult sînge, pregătiți sala de operație...”


Trebuie să le spun ca am o grupă de sînge rară. Ca nu vreau transfuzii, trebuie sa le spun ca nu voi pierde atîta cît să nu mai pot trăi...

-Nu mă doare nimic...

-Bravo... Cum vă numiți, doamnă?

Îmi pronunț numele dar el nu înțelege.

-Aveți pe cineva apropiat să anunțăm de urgență?

-Soțul meu...

Tace și nici nu schițează vreun gest, nici nu mă întreabă numărul… O să i-l spun chiar și așa..

-907…

-Aveți o fetiță extraordinară, doamnă, a sunat la 911 și cînd am ajuns am găsit-o lîngă dumneavoastră, vă acoperea rănile să nu mai pierdeți sînge. E o mică eroină…

I-am strîns mînuța și am șoptit:

-Micuța mea eroină…

Apoi nu mai știu.

Cînd m-am trezit erau toți ai mei dragi în jurul meu. Rănile erau strînse cu ață și pielea mi-era întinsă și mă durea. Toți mă voiau acasă și am ieșit din spital după două zile ca după un an.

Shiana mă aștepta la poartă:

-Hai să mîncăm portocale, Shiana...

Aveam să aflu că mă așteptase cele douăzeci de minute așa cum i-am spus.. Apoi că a venit după mine.

Și așa m-a găsit; zăceam pe alee, amestecată cu sînge și frunze, mototolită bine de arătarea care poate m-a confundat cu un pește. Shiana spunea că îl văzuse. Că era mare, negru și cu blana maro, că era urît și rău.

-Shiana, Shiana, Shiana, poiana, poiana, poiana(*)… am strîns-o în brațe pe fetița care mi-a salvat viața și mai mult n-am știut să-i mulțumesc. Nici nu avea nevoie, era așa de fericită să ne vizităm ca “mamă și fiică” și să rîdem cum am păcălit noi oamenii de la urgențe.

Contractul nostru s-a terminat în noiembrie și a trebuit să plecăm. Se făcuse frig în Alaska. Iarna începuse brusc.
Ningea de o lună, aleea pe care alergasem toată vara era înzăpezită și oricum după ziua aceea n-am mai putut merge acolo.
Într-o zi o să mă întorc în Alaska. În ziua aceea nu-mi va mai fi frică.

Oriunde m-aș duce în lume voi lua cu mine simplitatea oamenilor de acolo, frumusețea lor pămîntească. Și caldă.
Acum cînd scriu despre această poveste, Shiana poate doarme. Poate are alături jucăriile de pluș pe care i le-am dat și poate că din cînd în cînd se gîndește la vara aceea cu ursul. Sau poate că Shiana a uitat.
Poate că o poveste cu urs se întîmplă acolo în fiecare zi.
*-"poiana"= "multumesc" in yupik

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!