Peroanele îmi ușurau pașii, masându-mi tălpile cu module aliniate mărunt și mersul de voie, în așteptarea trenului ce mă ducea acasă după zile de maraton, pe macadamul ce mă însoțise până la sufocare.
Părăseam Gara de Nord printre șine și grohotișuri cenușii, dar nu regretam câtuși de puțin. Mă aerasem cu smogul capitalei, clătindu-mi ochii prin vitrine și galerii, în spectacolul metropolitan al bulevardelor acolo unde și sufletul devenea mai sătul, respira mai bine, primea mai ușor, dăruia mai abitir ca altădată, fredona ușor, refăcându-se încetul cu încetul. Prin urmare, merita fiecare pas.

Acum mă strecuram în intimitatea socială a vagonului unde aveam rezervarea, însoțit de larma voluptuoasă a fiecărei îmbarcări, printre călătorii grăbiți și băieții ce vindeau cu neîntrecută dăruire, reviste și bere second hand.

În compartiment, plutea o mireasmă relaxantă de cuib, dialogurile zăceau ascunse printre geamantane reviste și chipurile pe care le vedeam împrejur, iar gesturile se descompuneau treptat spre o domestică renunțare.
Îmi plimbam privirea pe chipuri, în timp ce lumina plină a toamnei amplifica decorul ambulant al vagonului, ce devenise între timp micul nostru univers mobil.
De obicei, în aceste situații, mă surprind privind printre gene fețele liniștite și vulnerabile, ca atunci când privesc la școală o natură statică, (pentru a-i simplifica și vizualiza tonurile), sau la ședințele școlare, unde așteptarea de pe fețele colegilor mă ajuta și sporea expresia reală a șarjelor desenate cu pixul sau marcherul negru.
În fața mea, aproape de geamul vagonului,în semiprofil și într-o lumină desprinsă parcă din pânzele lui Vermeer, mi se relevă la un moment dat, unul din acele chipuri risipitoare de opriri și tăceri! Era o tânără și deosebit de atrăgătoare femeie, peste care îmi uitasem privirea în timp ce dormea. Asta, până ce o altă gară o va fi luat-o dintre noi. Îmi doream ca această ipoteză să fie cât mai departe, (poate dincolo de oprirea mea) după felul cum savura detașată prin toți porii, momentul atemporal.

Somnul ușor o făcea vulnerabilă privirilor magnetizate, pe care nu le puteai desprinde de pe chipul ce se odihnea în fața ta, decât închizând la rândul tău ochii.

Gândul mă purta atunci în ungherela memoriei, acolo unde păstrezi imagini de preț, și-mi apăru deodată în ochii minții chipul captivant al actriței Jodye Fostter din memorabila peliculă "Tăcerea mieilor". Acesta lumina ca un șist ascuns sedimentat în cernoziomul minții sau mai știu eu...al anamnezei comune și licărea ca un pandant la chipul hypnotic care avea să dispară odată cu trenul ce venea de la porțile Orientului...

Și cum o privire aruncată în tren peste un chip dormind relaxat pe o banchetă, oricât de răpitor ar fi nu poate inspira decât plăcere estetică, amintiri dezvelite sau cel mult un haiku, deodată aud revărsarea spontană pe marginea clipei, a unor silabe ce susurau sacadat: dă-ru-ie som-nu-lui pri-vi-rii me-le, chi-pul tău ne-ui-tat! În ritmul lor simțeam împlinirea celui mai mic poem ce mi-l provocase o emoție artistică și un fior omenesc- un chip de femeie ațipind- în trenul ce mergea deja, aiurea în timp.
Atunci am înțeles că harul te ține cu ochii deschiși atunci când hâtru pornește la vale! Iar pentru a fi primit cum se cuvine el aruncă înainte cu buzduganul în baierele ce țin ascunse simțurile.

Un timp îndelung și nefiresc am dorit, să trimit celebrei artiste-la care duceam compararea impactului vizual- acest haiku care îi aparținea și care fusese pierdut în trenul acestei întâmplări. Dar apăreau piedici, amânări injuste (procurasem și o adresă relativă) până când încet chipul matrice începu să se șteargă cu buretele fiecărei zile, cu figurile noi ce le vedeam undeva sau aiurea, cu fiecare nouă imprimare a imaginii, până la terminarea "… somnului privirii mele"

Nici o altă imagine nu reuși prea lesne să-i ia locul ( atuuri de rac inubliabil!).
Doar o adiere cu zgomot de șine se rostogolea uneori dinspre trenurile văzute sau auzite întâmplător: ”dăruie somnului privirii mele, chipul tău neuitat!”
Era amintirea condensată (ca un ou de bronz) a intimității sociale, din trenul ce venea de la Porțile Orientului, tren din care eu tocmai coborâsem, la peronul gării orașului meu.