Vai ce plictiseală e aici… nici nu știu ce să fac… mă plimb dintr-o parte în alta și vorbesc singur ca un nebun… mă tot întreb de ce sunt singur? De ce nu mă mai acceptă prietenii? Oh! Ce mulți aveam când eram mic… poate de aceea mă și iubeau… pentru că eram cel mai mic, eram ca o marionetă pentru ei și le făceam toate poftele numai să se joace cu mine… hmm… micuț și prostuț…
Îmi aduc aminte când am fost prima dată pe Luna… acesta era cel mai frumos joc, dar și cel care isca cele mai multe certuri… toți vorbeau despre el… numai eu nu știam nimic… De ce? Din nou… pentru că eram prea mic… Dar într-o zi m-au luat cu ei… Regula: trebuia să-mi iau avânt, și să mă izbesc de Lună cu cât mai multă forța pentru a face un crater cât mai mare… Zis și făcut! Mi-am luat avânt, am mers cu cea mai mare viteză posibilă, m-am izbit de Lună… dar… nu am lasat nicio urmă… nimic… Și ce minunăție era acolooo… Ce cratere imense… câtă forță!!! Atunci mi-am dat seama ce îmi doresc… îmi doream să fiu cel mai mare, cel mai bun, cel mai puternic, sa ies în evidență prin orice este posibil, ca ceilalți să mă aplaude… să strige “Ura pentru Meteo!!!”, oh am uitat… Meteo este numele meu… nu stiu de ce, dar tot timpul am impresia că-l știe toată lumea… de fapt asta și vreau… dar Ritt, prietenul meu cel mai bun îmi spune mereu: “Ești prea încrezut!”… nu-l bag în seamă, știu că glumește… Păi ce? … E rău să vrei să fii primul? Să fii cel mai bun?? Să vrei să fii recunoscut? Să faci ceva să fii remarcat? Să fii independent?
Dar asta e problema acum… nu sunt recunoscut nici măcar ca un individ din Univers… parca aș fi un nimic… mă simt tot mai singur și mai înfundat… sunt prins intr-un intuneric macabru și nu găsesc nicio cale de scăpare… nici Ritt nu mai e langă mine… el de ce s-ar fii supărat? Oh câte amintiri îmi vin acum în minte… ce zile frumoase petreceam împreună… in afară de izbucnirile în Lună, care erau o adevarată competiție, dar nici atunci nu m-am putut face remarcat, deoarece niciodată nu am reușit să fac cel mai mare crater… nici măcar mai mare ca a lui Ritt… așa că mai bine am renunțat, gasind tot felul de scuze, decât să fiu învins… îmi aduc aminte de zilele de plimbare… când ne învârteam în jurul Soarelui să ne prăjim puțin… să ne distram de micile și inofensive comete… sau când ne fugăreau asteroizii spunând că nu meritam să ne dea naștere… de nopțile în care stăteam doar și ne uitam la sclipirea stelelor, la veșnicul lor zâmbet… știu când ne plimbam de la o planetă la alta, să vedem care e mai mare, mai frumoasă, mai colorată… Preferata lui Ritt era Saturn, deoarece spunea ca are impresia că e pazită și asta îl încanta foarte tare… a mea??? Nici nu știu… Terra m-a atras cel mai tare… e mai sofisticată… are mai multe culori, are mai multe denivelări uniforme… e interesantă… poate într-o zi o voi vedea de mai aproape… Cel mai tare mă distreaza Marte că am impresia că e așa de rușinoasă… de aceea nici nu mă apropriu de ea… mie îmi place atitudinea… oh, da… Pluto… hahaa, acolo mergeam când vroiam să ne ascundem de ceilalți… e puțin mai frig, dar merită… ce amintiri!!! Mă îmbucură toate astea, dar nu vroiam sa dispară așa dintr-odată… să fiu lăsat pustiu și să mă gândesc la ce va fi mâine… că rămân doar eu cu amintirile… Cât timp va dura această singurătate? Cât timp voi mai fi ocolit de toți? Ce pot să fac să-mi recapăt prietenii? Trebuie să-i uimesc cumva… să le atrag atenția… apoi să roiască toți în jurul meu… să-i pot coordona, să fiu deasupra lor… sa fiu Zeul lor… dar cum??? Asta este problema… Cum?
Poate dacă mă gândesc cum i-am pierdut, așa îi voi putea și recăpăta… o ce zi stupidă… mai bine renunțăm… oh!... exact atunci au avut prietenii mei chef de o ploaie de meteoriți, iar eu eram așa de plictisit… dar m-am dus… nu puteam să rămân singur…
În toată călătoria nu erau deloc grijulii cu mine… nu-i interesa de mine… parcă nu existam… nu faceau nimic să mă înveselească… nici nu erau curioși de ce sunt supărat… nici eu nu știam de ce… dar ideea conteaza… Ei se distrau de minune… aveam impresia că nu mă observă… și atunci am făcut prostia cea mare… Am început să urlu în gura mare că sunt plictisitori, că nici nu mă bagă în seamă, că nu știu să se distreze, că eu vreau mai multă aventură, mai multa energie… și atunci toți s-au oprit muți uitându-se mirați la mine… Pentru acea clipă am fost foarte mândru că am reușit în sfârșit să le atrag atenția, să mă fac ascultat de o mare de meteoriți… mă simțeam bun… dar a trecut repede acea clipa de glorie, căci imediat toți mi-au întors spatele și au zis că sunt orgolios, că numai la mine mă gândesc, că ei nu sunt destui de buni pentru mine și au zis: “eh acuma să te vedem ce o să faci fără prietenii tăi plictisitori?”… chiar și Ritt a plecat și a zis: “Þi-am spus ca nu o să câstigi nimic încercând să-i elimini pe ceilalți doar ca tu să rămâi tu deasupra!”… eu credeam că glumește, doar îmi era prieten… cum să-mi poată spune așa ceva… dar uite… acum sunt singur… aveau dreptate… și Ritt că nu caștig nimic prin toate astea și restul că nu voi rezista fără ei… nu pot să cred că spun asta… dar… Aveau dreptate!
Ei, uite așa, am ajuns să stau singur și să mă uit la stele… dar nici ele parcă nu mai au strălucirea de altă dată… Nimeni nu mă mai vrea… M-am saturat!… m-am săturat de mine, m-am săturat de voi, m-am săturat de Soarele care îmi dă căldură, m-am săturat de cometele care mă gâdilă cu coama lor, m-am săturat de Luna care mai primește câte o parte din mine, dar și asta e plictisitor pentru că o fac cu toții… m-am săturat de planetele de toate formele și culorile… oh… chiar,… planetele!!!… Pământul… uitasem de el… ar trebui să mă apropriu mai mult… să-l cunosc mai bine… poate reușesc să fac ceva să-mi recapăt fericirea…
Hmm… Oare de ce m-aș putea izbi?... Ce să aleg? Antarctica?… să topesc gheața și să fac o mareeee inundație, dar nu… oricum se topește din cauza încălzirii globale, nu are rost… aș putea alege China, cu munții Himalaya… să nu mai fie ei cei mai buni că au cele mai mari înălțimi… dar ce am eu cu munții??? Pe mine mă interesează ființele fericite, cu prieteni… să nu mai văd atâta rânjet pe fața oamenilor când eu simt că-mi ies din minți… Atunci hai să lovesc SUA… nu, nu, mai bine nu, cu ei nu am nicio treabă … sunt prea formali, serioși, nu aș strica bucuria nimănui… oricum râd doar o ora pe zi… oooh… Europa!!! … aici găsesc oameni interesanți… tot ce vrei…. Care pot fii mai potriviți??? Francezii??? Cu non-conformismul lor… cu nepăsarea zilei de mâine… nu… sunt prea iubăreți… nu are rost … atunci Spania… nuu… ei sunt mândrii de taurii lor înfuriati care le fac numai rău… mai bine rămân așa… Ungaria??? Nu… oricum se tot ceartă cu românii spunând că Transilvania e a lor… nu-i pot despărți, sunt simpatici… Austria? Viena? Mai bine nu… e prea multă cultură acolo… Atunci ce? Cehia? Praga?... ooooo…. Pragaaa… în curând vine festivalul tineretului… un million de oameni îmbrăcați în haine colorate, înflorate… fetele cu topuri din pene de papagal… oameni care dansează pe străzi după o muzică tembelă… atâta fericire vezi pe fața lor, atâta energie, seninatate… lucruri pe care eu nu le am, dar daca i-aș vedea triști… ce bine m-aș simți… să sufere toți pentru fapta mea… să depindă toți de mine… ah… deja îmi vine zâmbetul pe față numai când mă gândesc… câtă răutate poate să iasă din mine… și cât de mândru sunt de ea…
Oh cât de frumos a răsărit Pământul în dimineața aceasta… cât de colorat și de viu e… parcă mă atrage tot mai tare… câți oameni, cât suflu… trebuie să mă duc! E singurul mod prin care pot să-mi recapăt fericirea… oricum nimeni nu mă mai poate opri… habar nu au ce urmează să fac… dar apoi își vor aminti cu toții de mine… voi fi subiectul cel mai fierbinte din fiecare zi… or să fie și ei triști că mi-au întors spatele… prea târziu… eu deja radiez de fericire pentru tristețea lor… La fel și oamenii de pe Pământ… nu au nicio grijă… nu au treburi… o țin numai în festivaluri… dar de natură cine are grijă? Totul e poluat… defrișează pădurile și dacă e nevoie și dacă nu, mările și oceanele nu sunt curățate de alge, munții… prea puțin îngrijiți… numai să exploateze natura cu turism știu… nici nu o lasă să respire… doar banii îi interesează… dar dacă nu ar mai avea dintr-o dată nimic… Cum ar fi?
Oh ce grea e singurătea… chiar nu mi-am imaginat că e greu să stai singur… uneori le ziceam prietenilor să mă lase în pace, că mă descurc, că nu am nevoie de ei… acum îmi dau seama că e imposibil să trăiești înfundat în întuneric fără o mică rază de lumină… dar lucrul care mă face să înnebunesc este că ei în tot acest timp se distrează… toți se distrează parca mai bine ca altădată… ah, răilor… știu că o faceți intenționat… asta nu rămâne așa, am sa ma razbun!!! Am să-i fac pe toți să sufere și numai eu am să fiu fericit… am să fiu deasupra tuturor, am să reușesc să le închid gura, am să le demonstrez că pot să fiu independent!
Deja nu mă mai pot gândi la altceva în afară de Praga și de milioanele de oameni săltăreți care mă așteaptă… oameni care râd, cântă, dansează, mănâncă popcorn, dar niciunuia nu-i poate trece prin minte ce se va întampla în toiul veseliei lor…
Vai steluțelor… începeți să luminați mai tare… razele Soarelui mă ating pe tot corpul… parca reîncep să trăiesc numai gândindu-mă la fericirea care mă așteaptă… eh… sunt pregatit de “dans” … aștept doar să se întunece puțin să îi iau prin surprindere…
A sotit clipa… sunt gata să pornesc spre fericire… Praga?!? Soseeeeesccc… nici nu-ți închipui ce bine mă simt… prind viteză tot mai mare… simt cum îmi zboară pletele că unei comete… simt că prind forța, că prind putere, mă simt liber, fără sentimente negative… asta se numește viață… să fii mândru de lucrurile care le faci… să nu-ți pese de lucrurile pe care le lași în urmă… ăștia nu sunt prieteni… niște prieteni nu te-ar lăsa singur și înghesuit în lumea ta… dar acum gata… cuvantul cheie este ‘răzbunare’… pentru tot trecutul nefericit care mi l-au creat ceilalți, pentru tot răul care l-am simțit…
Încep să văd Pământul tot mai mare apropiindu-se de mine… se apropieee și e imens… inima îmi bate tot mai tare… simt că îmi iese din piept… încep să tremur… oare de ce? De ce sunt agitate?... am nevoie de aceasta răzbunare, nu pot da înapoi… nu mai suport toată această tensiune care îmi stă pe umeri… oh Dumnezeule, atmosferaaa!!! Ce placereeeeee!!! Câtă lumină în jurul meu, cătă lumina in sufletul meu… Incredibil! Este cu adevarat cel mai profund și mai puternic sentiment… deja parcă văd valurile de oameni de pe străzi… simt cum mă atrage Pămantul spre el… simt cum mă vrea pentru el… oh, nu… Nu! stai… cine vine după mine? nuuuuu … nu tu… nu acum… pleacă de aici… nu-mi da toate planurile peste cap… sunt mai hotârat ca niciodată, nu mă mai întorc… sunt așa de aproape… așa e cel mai bine… nu, Ritt… e cel mai bine pentru mine… pentru suferința mea…
- Meteo, e cel mai bine pentru tine? Când o să te gândești și la cei din jurul tău?
Unde ți-e inima? Nu-ți lăsa orgoliul și supărarea să-ți fure toată dragostea față de viață, nu merită să distrugi atâta omenire, doar ca sa fii tu fericit… Oare când o să înveți că există lucruri mai importante decât propria ta persoană?
- Nu Ritt, lasă-mă… ai venit prea târziu, nu ma mai poți opri… am hotărât deja ce trebuie să fac…
- Nu, nu te pot lăsa să faci o asemenea catastrofă!!!
Eram hotărât… poate mai hotărât ca niciodată… dar lacrimile au început să facă iazuri pe obrajii mei și tremuram tot mai tare… deja amețesc… ba nu… ce se întamplă? Dintr-o dată am primit o izbire puternică în piept… Ritt m-a transformat în “Luna” lui… și eram atat de aproape de Pământ… simțeam ritmul muzicii, mirosul de popcorn… tobele uriașe parcă se agitau lângă mine… Dar ce s-a întamplat cu corpul meu schilod? De ce mă simt așa amețit de parcă aș zbura în toate părțile?
Ritt a intrat întru-totul în mine pentru a salva milioane de vieți nevinovate și o minte bolnavă, care nu a vrut decât să iasă în evidență, să fie remarcată, să formeze cel mai mare crater existent… dar în loc de o asemenea calamitate… a avut loc cel mai miraculous fenomen din întregul Univers…
La coliziunea dintre mine și Ritt, pe cerul festivalului de la Praga, a avut loc o ploaie de stele colorate, stălucitoare, de toate formele posibile… un miracol… un miracol ceresc… Cerul era o explozie minunată de amestec de culori, de forme… muzica s-a oprit, oamenii au rămas înmurmuriți… era un vis... o fantezie care a ținut până la extenuarea oamenilor de atâta fericire…
Nu contează că nu-mi apare numele nicăieri, că nu știe nimeni de la ce a pornit totul… acum am înțeles cuvintele lui Ritt și sunt mândru de fapta pe care a facut-o… Niciodata nu am fost mai fericit!!! Niciodată nu am crezut că mă poate bucura fericirea celor din jur și faptul că am un prieten adevărat!