poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3716 .



Poveste de dragoste
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2008-04-03  |     | 



Poveste de dragoste


Andrei coborâse în mica gară de munte și privea liniile de tren care se intersectau ca niște vene ale pământului în căutarea unei destinații pierdute, la fel cum se pierdea în zare și speranța lui la gândul că de mâine va fi prizonierul unui sanatoriu, de unde nu știa când va mai ieși. Norii se refugiaseră și ei pe sub crestele munților din depărtare, goniți de soarele bolnav de atâta toamnă. Își simțea trupul ca de plumb, călătoria cu trenul însemnase un chin fără sfârșit, căci tusea seacă, enervantă, care-l măcina de câteva luni, cea care îl obligase în cele din urmă să meargă la un control medical, tot ea nu-i dădea pace nici acum și îl făcea să respire din ce în ce mai greu, poate și datorită aerului rarefiat. Redactorul șef de la cotidianul la care lucra îl trimisese să facă o serie de reportaje în zona inundațiilor ce avuseseră loc în primăvară și acolo fusese prins în câteva rânduri de niște ploi reci, sâcâitoare, care nu putuseră să împiedice jurnalistul din el să fie în miezul lucrurilor, chiar cu prețul unei răceli puternice. Și-amintea și acum stropii aceia mari de ploaie, ca niște pistrui ce brăzdau pământul, pământ devenit un amestec de crengi rupte, animale moarte plutind agonizant, materiale din casele prăbușite sub torentul mâlos adus la vale de urgia apelor. Atunci, acolo, în focul evenimentelor nu simțise răceala puternică, ce-i cuprinsese trupul. Ajuns acasă, după câteva zile începu să aibă întâi o stare subfebrilă, mai ales noaptea, când frisoanele îi făceau dinții să clănțăne ca niște castaniete interpretând o partitură tragică, apoi își pierduse pofta de mâncare, apăruse senzația emetică, permanentă aproape, oboseala și, în final, apoteotic parcă, tusea asta nesuferită, care se transformase apoi îngrijorător într-o stare incipientă de hemoptizie, firicele firave de sânge expectorate odată cu tusea. Era suspect de tuberculoză, dar ăsta era un dignostic inițial, care nu-l neliniștea. Mai răcise și în studenție pe munte și nu avea de ce să-și facă probleme. Atunci se rezolvase cu câteva antibiotice. Urma ca aici la castelul din pădure, transformat în sanatoriu, să facă adevăratele teste și spera din tot sufletul să se infirme diagnosticul pentru a se întoarce cât mai repede la scris. De aceea nici nu-și luase prea multe lucruri cu el, dar geamantanul se încăpățâna să atârne ca proverbiala piatră de moară, ceea ce îl obliga să facă opriri dese și din ce în ce mai enervante.
Își destinse trupul, anchilozat de inconfortul banchetelor de tren de la clasa a II-a și închise pentru o clipă ochii. Trase adânc în piept miresmele vii care coborau dinspre pulpana pădurii și porni la drum. Studenția reprezentase pentru el un șir nesfârșit de drumeții montane, cunoștea muntele și tainele lui mai bine decât oricare altul și chiar și după ce se angajase la cotidianul central din orașul natal, mai reușise să evadeze câteodată spre chemarea înălțimilor. Traversă liniile ferate, atent la macazuri, privea cu deznădejde, doar-doar va observa silueta sanatoriului, dar pădurea avea la ora aceea timpurie de toamnă sprâncenele încă stufoase, ascunzând orice plăsmuire de privirile iscoditoare ale potențialilor turiști. De jur împrejur numai mici șantiere, orășeni cu stare care puseseră mâna pe locurile acelea mirifice, unde urmau să ridice cabane sau vile cochete, refugiu săptămânal pentru omul îmbâcsit de smog și terifiat de decibelii metropolelor. Se oprea să calculeze cât mai avea până la castel și i se părea morganatic faptul că turlele lui apăreau și dispăreau pe după crengile de brad.
Când ajunse la poarta sanatoriului era sleit de puteri. Știa de la doctorul său curant din oraș, doctorul Scarlat, că o răceală puternică și netratată la timp afectează grav plămânii și lipsa oxigenului filtrat duce la o extenuare totală. Fu ajuns din urmă de un grup de fete îmbrăcate în treninguri, roșii la față de efort, care veneau de undeva de pe o cărare ce ieșea din pădure. Își zise că sunt turiști veniți la odihnă și fără să le dea atenție privi înspre mica gară ce se profila acum la picioarele stațiunii montane, ca pentru a evalua distanța istovitoare pe care o parcursese.
- Un nou chiriaș la castel! spuse o fată cu alură de sportiv împătimit. Bine ați venit!
Andrei se uită în spatele lui să vadă cui se adresase tânara, dar realizând că numai el era prin preajmă îi răspunse vădit încurcat:
- Bine v-am găsit! După fizionomie aș fi zis că sunteți turiști sau sportivi...
- Nu, nicidecum, îi răspunse tânara, care se apropiase și îi întinsese o mână robustă, plină de viață. Eu sunt Magda, ea este Miruna, pe Sanda o veți recunoaște tot timpul după treningul ei roz, de adevărată Barbie...
- Încântat...Andrei...Andrei Lovișteanu...jurnalist...și foarte bolnav...
Bărbatul schiță un zâmbet forțat pe fața-i trasă și gălbejită, apoi se opri, încercând să respire cu nesaț aerul răscolit de mirosul tare al brazilor.
- Stați liniștit, nu mai vorbiți, știm cum este! În primele zile și noi eram ca niște babe ramolite, care oboseam după ce scoteam trei-patru vorbe din gură. Ãsta e plămânul, își cere tainul de oxigen și cum nu prea poți să i-l furnizezi în cantitatea dorită și necesară fizic te pedepsește cu oboseala asta enervantă. Stați, să vedeți cum o să fie până ajungeți la castel...
- Cum până să ajung la castel, păi i se văd de aici turnurile, nu cred că mai am mai mult de 200 de metri.
- Poate în linie dreaptă, da, ar mai fi cam 200 de metri, numai că cine a transformat castelul ăsta în sanatoriu pentru tebeciști s-a gândit ca cel ce pășește prima dată aici să fie supus unui test de anduranță și a proiectat...câte trepte sunt până sus, fetelor?
- 154 de trepte, spuse Sanda, nici mai mult, nici mai puțin...
- Și ce rost au treptele astea? întrebă Andrei, care arăta deja disperat după cum privea spre castel.
- Ca după câteva luni de tratament să observi dacă medicamentația și-a făcut efectul, să le urci în fugă, îi răspunse Miruna, uite așa cum fac eu...
Și fata începu să urce în fugă treptele, sărind chiar și câte două, râzând ca un copil prins într-un joc inocent. Andrei ridică geamantanul și începu drumul care de pe acum i se părea sisific, respirând greu, simțind cum inima amenință să iasă din colivia ei strâmtă. Se opri după patru trepte, gâfâind ca și cum ar fi terminat o cursă rapidă de atletism. Și, se gândea el, nu urcase decât câteva trepte. Șansa i-a surâs, căci fetele fuseseră prinse din urmă de un alt grup, de data aceasta de băieți, care încinseseră probabil o partidă de fotbal prin apropiere, după cum arătau, transpirați și purtând tricourile pe după umeri ca pe niște trofee de vânătoare. Unul dintre ei îi săltă geamantanul, privindu-l scurt în ochi, ca și cum ar fi vrut să-i spună: „Stai liniștit, de aici mă ocup eu, îl găsești pe platoul din fața castelului!” și cele două grupuri se topiseră într-o clipă pe treptele atât de înjositoare parcă acum pentru Andrei. Observă o siluetă care intra agale pe poarta sanatoriului și îl ajunse din urmă un domn în vârstă, care nici el nu prea ai fi zis că se simte confortabil în fața colinei pe care era condamnat să o urce, asta dacă voia să ajungă la timp, căci era ora pentru masa de prânz în sanatoriu. Andrei, a cărui poftă proverbială de foame se transformase odată cu boala într-o lipsă totală de apetit, indiferent ce arome îi mângâiau simțurile olfactive, îl salută cu un gest moale din cap pe codașul grupurilor de mai înainte, iar la îndemnul acestuia: ”Hai, domne, că pierzi masa!!”, făcu un semn a lehamite și un nod emetic i se urcă în gâtlej, făcându-l să se înconvoaie de teamă să nu expectoreze tocmai acum când mai avea câteva trepte până pe platoul ce se profila în fața castelului. Castelul impunea respect prin construcția impozantă. Clădirea din mijloc, în care se aflau camera de gardă și cabinetele medicilor, era flancată de două aripi, terminate cu turle înalte, adevărate foișoare de observație poate în trecut. Întreaga clădire era construită din piatră de munte, cenușiul contrastând evident cu verdele plin de viață al pădurii care îl înconjura ca o platoșă de miresme.

............................................................


Când intrase în camera de gardă a sanatoriului, Andrei era un deja un om epuizat și s-ar fi așteptat ca asistenta care l-a întâmpinat să îl compătimească cât de cât. Deziluzie totală! Aceasta îl privi rece, distant, ca pe un nou candidat la injecțiile făcute din patru în patru ore, altul pentru care va fi nevoită să se scoale noapte de noapte pentru a-i administra antibioticul. Depuse sfios și resemnat pe biroul femeii trimiterea de la doctorul Scarlat, și, în timp ce asistenta cerceta cu ochi vigilent recomandarea de internare, Andrei observă cu ochiul lui format de jurnalist interiorul camerei de gardă. Privi oripilat la trusele de injecții, la foarfecele de diverse dimensiuni, cu guri amenințător de strălucitoare, făcându-l să i se strângă pielea pe el, tot acel instrumentar ce se odihnea în vitrinele strălucitoare dând încăperii un aer și mai inchizitorial.
- Bun, dle Lovișteanu... până mâine, când va veni doctorul Mihălescu, directorul, singurul care vă poate consulta, mergeți în salonul 6. Vedeți că este un pat liber. Cina se servește la ora 19,00. Cine întârzie prin oraș...și știți la ce mă refer...pierde masa și mănâncă din traistă... Ne vedem mâine!
Andrei, care nu știa și nici măcar nu-l interesa acel „și știți la ce mă refer” - era prea nou ca să cunoască tabieturile vieții de sanatoriu - se trezi expediat cu nonșalanță de asistenta vădit plictisită de astfel de formalități, care nici măcar nu catadicsise să îl întrebe cum s-a îmbolnăvit, să îi ia o tensiune, să-l întrebe cum a suportat călătoria cu trenul, chinul celor 154 de trepte... Ieși din camera de gardă în mica curte ce separa cele două aripi ale castelului și, vădit încurcat, nu știa ce direcție să aleagă, dreapta sau stânga. Amândouă i se păreau la fel de lipsite de confort și de speranță, când un domn cu un cioc respectabil și îngrijit ieși pe ușa din dreapta și sesizând un bolnav nou, rătăcit prin castel, îl întrebă din ochi ce caută.
- Salonul șase...bâlgui Andrei...
- Șase este lângă cinci, deci vom fi vecini de palier...domnu’...?
- Andrei...
- Domnu’ Andrei, intri mata pe ușa asta din dreapta și o să dai de un living mare. Saloanele sunt de o parte și de alta. Păcat că n-am prins și noi un loc la saloanele de la etaj!
- Da’, ce se întâmplă acolo, de trebuie să regretăm atât faptul că nu am prins un loc acolo?
- Nimic, special, și acolo se iau hapuri nesuferite și se fac injecții la greu, numai că de acolo se vede orașul de jos, mai ales noaptea, asta te face să te simți în viață...
„Încă un visător, gândi Andrei, ca și cum într-un loc ca ăsta ai putea să visezi...la ce...?...poate la o evadare...”, dar își cenzură gândurile în clipa în care observă că interlocutorul său simțise din grimasa de pe fața sa ceea ce îi trecuse prin minte și el nu voia să supere pe nimeni într-un loc ca acesta, unde spera, încă din această primă seară, că nu va sta prea mult. Își luase patul în primire, locul îi convenea de minune, chiar și întins în pat putea privi spre natura de afară, care oricum părea indiferentă la zbaterea lui interioară. Era singur în salon, probabil că ceilalți erau plecați la masă și era fericit, fiindcă de obicei noii veniți sunt descusuți cu fel și fel de întrebări incomode de către colegii de salon.... Se întoarse cu fața la perete. Nu mai vroia să vadă nimic decât albul acela spălăcit, pe care se țintuiseră probabil până la el atâtea și atâtea perechi de alți ochi, cuprinse în menghina disperării, așa cum se afla el acum. Nu ieșise toată după-amiaza din cameră. Simțea nevoia să doarmă, să lase trupul să intre într-o letargie de care avea atâta nevoie, de când puterile fizice și psihice îi fuseseră sleite de boală. De meditat nici nu ar fi avut la ce să mediteze. Acasă nu-l aștepta nimeni, așa cum nu-l aștepta seară de seară nici o ființă dragă, când se întorcea stors de puteri de la ziar. Pentru postul pe care-l ocupa acolo nu avea de ce să-și facă încă griji, nu avea cine să i-l amenințe prin șederea la sanatoriu. Redactorul șef îi era prieten vechi, făcuseră armata împreună, iar departamentul pe care el îl coordona, nu avea vreun contracandidat care să-l pună pe gânduri.
Dimineață fu luat în primire de aceiași asistentă acră și, când intră în biroul doctorului Mihăilescu, Andrei, obișnuit să cântărească oamenii cu flerul său de jurnalist, își dădu seama că are în față un om de alt calibru decât asistenta de cu o zi înainte.
- Luați loc, d-le Lovișteanu! Trist sau mi se pare mie?
- Vesel nu văd de ce aș fi, d-le doctor, dar contează mai puțin starea mea psihică. Important este să aflu ce este cu mine, de ce m-am spulberat așa ca un om pentru care nu mai există speranța zilei de mâine și toate astea din cauza unei banale răceli!
- O să aflăm, domnul meu, o să aflăm chiar azi. Putem sta un pic de vorbă, să ne cunoaștem?
- Cu plăcere, răspunse Andrei, pe care glasul domol, sfătos aproape al doctorului, îl făcuse să se simtă mai în siguranță.
- Am înțeles că sunteți jurnalist, nu?
- Da, conduc un departament la un cotidian din orașul meu, departament care se ocupă de probleme de educație și cultură, câte au mai rămas în lumea asta bombardată de nesiguranță, disconfort intelectual și amenințări financiaro-bancare insolite.
- Scrieți numai pentru ziar... sau...
- Am atât de mult de lucru la ziar încât rareori mai pot scrie și altceva, dar câteodată mai scriu...în general proză scurtă... așa, ca să-mi fac mâna pentru meseria mea de bază...
- Mie îmi place mult poezia și îmi pare atât de rău că azi cultura nu mai înseamnă decât atât cât încercăm să dăruim sufletului nostru la ceas de seară. Am observat și la prietenii mei, tot mai mulți se întorc la clasici, fiindcă azi nu prea mai scrie nimeni literatură de calitate, mă refer la literatură serioasă. Sunt mulți tineri poeți, chiar și prozatori, buni, dar nu-i citește nimeni și e ciudată înstrăinarea asta a românului de tot ceea ce înseamnă sensibilitate și bun gust. Zac multe cărți prin vitrine, unii dintre autorii de talent poate nu și-au găsit și nu-și vor găsi niciodată editorul care să-i lanseze spre publicul larg, în toate și în toți, mă refer la noi toți, este o apatie universală. Bunicul meu, care are 95 de ani, trăitor de când se știe sub munții Oașului, îmi spune mereu: „Măi, Mihai, caii Apocalipsei iau în picioare fața pământului și noi tot nu ne venim în fire!”. Și dacă stai să te gândești, are mare dreptate. Atâtea boli netratabile, războaie civile sau interconfesionale distrugătoare, mici scenarii pentru un nou potop a lui Noe prin insulele indoneziene, topirea calotei glaciare, efectul de seră, omenirea se prăbușește și cel mai tragic lucru este că nici nu e conștientă de acest lucru. Poezia a fost și va rămâne, în opinia mea de medic desigur, un medicament pentru suflet. Vedeți d-voastră, eu sunt ardelean, am aterizat aici fiindcă așa a fost să fie la repartiție, dar eu nu pot uita de unde am plecat. În fiecare toamnă, într-o zi ca aceasta, îmi place să mă retrag pe munte, singur, și să gândesc cu voce tare. Ce poate fi mai frumos decât „niciodată toamna nu fu mai frumoasă, sufletului nostru bucuros de moarte”. Aș vrea să mă scuz pentru logoreea de care am dat dovadă, dar nu în fiecare zi pot sta de vorbă cu un om care vine dintr-un mediu atât de special, cum este scrisul. Dar, hai să nu vă mai plictisesc cu aberațiile mele și să ne vedem de oile noastre, cum zice românul. Am citit biletul de trimitere al doctorului d-voastră de familie, în care sunt specificate cauzele acestei răceli, precum și un diagnostic rezervat. Sora Ana vă va recolta câteva probe de sânge, vă va lua o mostră de spută, iar la ora 12,30 să fiți la tomograf. Acolo vom afla tot adevărul despre gravitatea bolii d-voastră.
- Vedeți, d-le doctor, eu aș vrea să plec cât mai repede acasă, mă așteaptă ziarul, am de scris o serie de lucruri care nu suportă amânare, sunt presat de un editor și mai ales de timp...
Andrei se însuflețise vorbind și starea de epuizare îl covârșise din nou, își pierduse de tot culoarea feței, nu mai avea aer, ca un scufundător cu rezerva epuizată, care privește disperat spre suprafața apei, de unde ar trebui să vină raza de lumină, acolo de unde ar începe provizia de hrană pentru plămânii goliți.
- Stați, stați, d-le Leoveanu, nu vă mai agitați, o să vedem după analize ce și cum, și vom lua împreună o decizie. Aici nu-i închisoare, este spital și fără acceptul d-voastră scris nu întreprindem nimic. Deși, nu văd cum v-ar face rău o odihnă activă, adică ați putea admira gratuit muntele și ați putea să vă continuați și scrisul...Câți n-ar vrea să fie în locul d-voastră!
- În locul meu poate, dar în pielea mea nu cred că ar vrea să fie nimeni...suferința asta...
- Vă propun ca, după ce vi se recoltează analizele, să vizitați castelul, iar la ora stabilită ne vedem la tomograf.
Andrei mulțumi în gând că măcar doctorul ăsta nu avea atitudinea beligerantă și ușor superioară a sorei Ana, și, după ce i se recoltă sânge, porni în explorarea castelului. La parter, în afară de cele 6 saloane, printre care se afla și al lui, pe un coridor la dreapta descoperi o adevărată sală de recreere. Câteva mese cu remmy, table, șah și pachete cu cărți de joc, pentru doritori, un punct cu câteva ziare și reviste locale, apoi 3 rânduri de scaune în fața unui televizor, iar în colțul acestui veritabil salon trona un pian cu coadă. Andrei tresări, căci nu se gândea să găsească tocmai aici instrumentul de tortură al copilăriei sale, instrument devenit apoi treptat cel mai fidel prieten al său. Își aminti cât suferise în copilărie pentru acest pian, care acum îi aducea o liniște de care avea atâta nevoie. Jinduise să fie și el asemenea altor colegi, care cântau la chitară vrăjind fetele din liceu, dar taică-său îi spusese pe un ton răspicat că scălămbăielile alea cu lemnul acela atârnat de gât nu fac decât mult zgomot.. Pianul reprezintă puritate, cultură, stil și el asta voia pentru fiul său. De aceea clapele albe și negre constituiseră coșmarul adolescenței sale. Asta până ce Corina, o colegă de clasă, pe care o plăcea în ascuns, îl prinsese într-o recreație de mână, îl privise într-un mod care-i topise parcă inima și de atunci pianul, clapele acelea deveniseră singurul mod în care își putea aminti de ea seara. Clapele albe ca omătul primei lor vacanțe petrecută într-o tabără de munte, cele negre, ca nopțile când visase la ea, acordurile care îi reaminteau parcă de prima atingere a buzelor lor, sfioasă ca un fluture ce abia se ivea din matca coconului...
Se așeză pe scaunul din fața lui, ridică capacul acoperit de patina timpului și încercă corzile. Pianul nu era dezacordat, cum s-ar fi așteptat, ceea ce înseamna că se mai cântase la el. În salonul pustiu primele acorduri din Plaisir d’amour răsunară dumnezeiește parcă. Andrei interpreta din ce în ce mai însuflețit, plimbându-și totodată privirea pe pereții încăperii. Ici și colo, în mărime naturală erau pictate persoane, probabil din familia boierului Drăgotescu, cel căruia îi aparținuse castelul. Înainte să vină la sanatoriu, Andrei se interesase despre locația sa viitoare și aflase doar că acest castel aparținuse unui boier român, iar mai apoi devenise sanatoriu, fără să se specifice circumstanțele. Figuri din epoci trecute, boieri cu caftan, doamne cu rochii brodate cu fir de aur, parcă te aflai într-un muzeu plăcut ochiului prin desăvârșita linie picturală, respectarea armoniei corpului omenesc, îmbinarea culorilor, semn că pictorul fusese unul foarte bine plătit, pe măsura talentului său. Zări pe peretele de nord o pictură reprezentând o tânără fată. Impactul cu privirea ei îl făcu să se oprească din cântec. Se apropie de pictura în mărime naturală, atras ca un magnet de ochii negri ai fetei, ce parcă îl chemau prin luciul pastelat al culorilor. Nu fusese niciodată un spirit romantic, dar privirea ei îl subjugase din prima clipă. Mângâie pictura și căută să descifreze ceea ce pictorul însemnase pe peretele răpus de vreme, dar nu desluși nimic clar. Se întoarse la pian și începu să cânte. Ar fi dorit ca din clipă în clipă tânăra să coboare din uleiul picturii, să se apropie de el, să se sprijine de capacul pianului, și, cu capul aplecat pe mâna dreaptă să-l asculte ca vrăjită. Iar la final, să îl cuprindă cu mâinile alea albe, feciorești pe după gât, să-l sărute pe păr și să-i șoptească cuvinte nemaiauzite de el până atunci.
Niște aplauze timide răsunară din pragul salonului și o văzu pe Sanda, sprijinită de tocul ușii masive de stejar.
- Bravo, bravo, câtă măiestrie...!
- Mulțumesc, ești amabilă, dar nu sunt cine știe ce maestru...Am vrut să cunosc cât de cât castelul...Spune-mi, ce ști de aripa din stânga, sora Ana a vrut să pară atât de misterioasă, mi-a atras atenția să nu mă aventurez pe acolo...
- Să știi că față de Liviu de la salonul 10, cânți admirabil!, încercă ea să ocolească subiectul...
- Te-am întrebat de aripa stângă...
- Prostii, prostii de ale femeii ăsteia, care se comportă de parcă ea ar fi director aici. În aripa stângă sunt bolnavii socotiți incurabili, poate e prea mult spus incurabili, mai bine zis cei grav afectați de bacilul Koch.
Andrei privi la ceas și se scuză. Trebuia să fie la tomograf. După ce termină analiza aceea sofisticată, toată după-amiaza așteptase cu sufletul la gură rezultatul și, parcă pentru a-i lua o piatră de pe inimă, doctorul Mihăilescu îl chemă la cabinetul lui în jurul orei 18,00.
- Luați loc, vă rog! Din păcate, nu am vești prea bune...dar nici foarte rele ...Ați avut o răceală puternică, nu v-ați tratat deloc, apoi boala s-a agravat, a început primul semn îngrijorător, tusea seacă, ați forțat plămânul nereușind să expectorați, căci asta este tusea la un plămân distrus, ați început să scuipați sânge și, în final, ați făcut o cavernă pulmonară la plămânul drept.
Andrei îl privea, parcă rugându-l să-i traducă acești termeni pe care nu-i mai auzise niciodată.
- O cavernă este o gaură în plămân și a d-voastră are doar 2 cm. Pentru asta este nevoie de îngrijire sub observație strictă, aici la sanatoriu...
- Durează mult tratamentul?
- În cazul d-voastră, cam 10-11 luni...
Andrei se prăbușise și mai mult pe scaun la auzul acestui verdict, dar doctorul îi zâmbi, adăugând:
- Nu fiți copil, sunteți un om în puterea vârstei, cu tratament în câteva luni caverna se închide și peste alte câteva luni se cicatrizează...Aveți un organism robust și veți învinge boala. Va trebui să vă mutăm însă în aripa stângă...
- Păi, am înțeles că acolo sunt bolnavii incurabili...!
- Hai, d-le jurnalist, sunteți un om cu carte, ce naiba...! Sora Ana, nu? I-am zis mereu femeii ăsteia să nu mai umble cu astfel de povești, dar nu-și bagă mințile în cap. Auzi, incurabili... Păi, ce, mai suntem pe vremea Mălurei, ca bola asta să fie de neânvins...
Doctorul realiză faptul că Andrei, abia sosit de o zi, nu avea de unde să știe cine era Mălura, așa că se văzu nevoit să continue.
- Mălura a fost fiica boierului Aristide și a coanei Caliopi, proprietarii acestui castel. Dar e o poveste prea lungă și neinteresantă, așa că hai să vă văd în salon și să vă începeți tratamentul. Doar ați spus că nu vreți să stați prea mult pe la noi...
Andrei plecase spre noul salon prăbușit din punct de vedere psihic. Sperase că se va vindeca foarte repede, iar acum trebuia să stea aici aproape un an. Salonul 10 din aripa din stânga se afla la etaj, dădea spre pădure, nu spre oraș, cum ar fi vrut Andrei pentru a mai vedea câte ceva din civilizația pe care o lăsase în urmă. Avea un singur coleg de salon, un om morocănos, care aproape nici nu i-a răspuns la salut când a intrat. Andrei era bucuros însă, nu va trebui să dea explicații suplimentare cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri privind istoricul bolii sale. Privea pe geam și observa cum se lăsa noaptea peste munte. Deschise fereastra și aerul serii de toamnă inundă încăperea. Nici nu-l interesase să ceară permisiunea colegului pentru a face asta. Era atât de supărat, că nu se știe cum i-ar fi replicat, dacă acesta i-ar fi atras atenția în vreun fel. Știa că trebuie să aibă un tonus bun, să respecte începând de mâine tratamentul, nu-l mai interesau lunile ce se așterneau în față, ci numai speranța să se facă bine. Cu acest gând adormi, încercând să se liniștească. Avusese un vis ciudat. Era în salonul castelului, la pian, cânta ceva romantic, când deodată culorile de pe pictura ce reprezenta fata de boier începură să foșnească, precum o apă care șerpuiește la vale, domoală, blândă și când ajunseră pe podeaua camerei din ele se întrupă silueta tinerei pe care o admirase de dimineață, când vizitase pentru prima dată castelul. Se sprijinise pe capacul pianului, exact așa cum și-a imaginat el, stând rezemată cu bărbia de mâna dreaptă, gânditoare, și cu ochii aceia ca de tăciune îl fixa, ca și cum ar fi vrut să-l hipnotizeze. El continua să cânte. Era aplecat peste vis ca peste o fântână mare, din care apa se rostogolea în cercuri lăsând să iasă la suprafață la răstimpuri imagini legate de timpuri demult trecute. Fata se apropie și-i cuprinse gâtul cu brațele amândouă, îl sărută pe păr și își apropie buzele de urechea lui stângă șoptindu-i repetat, cu o patimă în glas pe care nu o mai cunoscuse la nici o altă femeie până atunci: „Agapi mou...agapi mou...!” Andrei se răsucise spre ea, ochii lui se cufundară în fântâna ochilor ei, care-l tulburau prin profunzimea lor și o întrebă mirat: „Cum mi-ai spus?”
Fata din vis îl mângâie pe obrazul descărnat de boală și îi zise: „Uiți că mama a fost grecoaică? Te-am alintat în graiul mamei mele...agapi mou... iubitul meu...omul meu drag...” Visul se șterse de pe fața lui Andrei, tusea seacă, cea care-l trezea noapte de noapte, îl bântui cu putere, pentru ca mai apoi la scurt timp să înceapă și colegul de cameră să tușească ca o darabană, ridicându-se în capul oaselor și începând să vorbească prin somn.
Dimineața, Andrei se trezi sub imperiul acelui vis, dar la gândul că vor veni medicamentele salvatoare uită cu totul despre întâlnirea nocturnă. Trebuia să ia zilnic o serie de vitamine, iar de două ori pe săptămână, marțea și joia, câte 24 de pastile, dintre care jumătate erau antibiotice. Marțea și joia deveneau astfel clipele lui de speranță, chiar dacă ingurgitarea atâtor pastile îi făcu stomacul să se strângă precum un arici, atunci când le luă prima dată. Timp de 3 luni nu ieșise din sanatoriu, decât puțin prin curtea interioară să ia aer, nici n-ar fi putut face mai mult, fiindcă starea de slăbiciune nu-l părăsise deloc. Sărbătorile de iarnă trecură neobservate, disipându-se în tristețea și singurătatea sufletului său. Citea și scria, dar gândul nu îi era decât la gara de la poalele muntelui, de unde spera să plece mai repede acasă. În ianuarie făcuse o nouă tomografie și rezultatul fu atât de încurajator că Andrei ieși pentru prima dată în oraș, pierzându-se prin mulțimea pestriță de turiști care invadase piața și mai ales târgul cu obiecte populare, specifice zonei. Caverna se închisese și conform previziunilor doctorului Mihăilescu în 2-3 luni va fi cicatrizată, speranța de a pleca mai devreme din sanatoriu profilându-se cu certitudine. Din acea zi, dimineață de dimineață, pleca pe munte, doctorul spunându-i că acesta este cel mai bun medicament pentru el, ținând cont de gravitatea bolii din faza inițială, și rugându-l insistent să nu urmeze exemplul celorlalți bolnavi, care, fie nu luau medicamentele(cei mai tineri, inconștienți parcă, aruncându-le pe geam în curtea din spate a sanatoriului), fie după ce le luau plecau în oraș și intrau în primul bar, anihilând astfel efectul antibioticelor administrate. Într-una dintre zilele când părea că muntele născuse primele semne ale primăverii, coborâse în curtea din spatele sanatoriului, unde văzuse pe geamul salonului în mai multe dimineți la rând un bătrânel harnic și simpatic, care transporta cu căruța bidoane de lapte, probabil de la vreo stână din apropiere. În curte câțiva angajați, țărani din zonă după înfățișare, spălau butoaiele în care se odihnise peste iarnă varza murată. O căruță cu doi roibi acoperiți cu pături de sanatoriu, scoase probabil la casat, aștepta în spatele bucătăriei. Bătrânul ieși pe ușă, potrivi mai bine păturile pe spinările încinse de urcuș ale cailor, din care ieșeau aburi, și observându-l că privește cu atenție animalele i se adresă:
- Vă plac caii?
- Mult! În vacanțe abia așteptam să merg la bunici, unde puteam călări în voie...
Un câine roșcat, cu multe cicatrici pe bot și pe gât se apropie de Andrei, mirosindu-l îndelung.
- Nu vă fie teamă! E Căprioara, cel mai curajos câine din toată stațiunea. Se vede pe blana ei cum se luptă cu urșii, care noapte de noapte vin la ghena de gunoi a sanatoriului după resturi. Vă miroase, să vadă dacă sunteți de-al casei. Să vă spun un secret, toți bolnavii de aici, din cauza medicamentației, capătă un miros specific, asta o știu și eu de la doctori și să nu vă surprindă dacă ziua, după ce se aduc medicamentele, o să vedeți cum unii bolnavi aruncă rația zilnică pe geam, aici în spatele castelului. Unele medicamente sunt comestibile pentru câini, care nu se sfiesc să le mănânce. Mulți zic că și ei au luat microbul. Bunăoară ca mine, lucrez de 20 de ani aici. Aduc zilnic cu căruța mea laptele pe care-l serviți dimineața și seara și bineânțeles că și eu am fost atins de boală. Dar am tratat-o cu zeamă de varză, lapte de capră și ceaiuri din muguri de brad. Astea sunt remediile care te pun pe picioare la tuberculoză. Asta nu înseamnă că nu mai trebuie să luați medicamentele, dar eu cu astea m-am făcut bine. Iertați-mă, nici nu m-am recomandat. Eu sunt Leonte...moș Leonte..
- Andrei...
- Locuiesc la 3 km de aici. Așa că ne vom mai vedea. Așa. Lăsați-o pe Căprioara să vă cunoască mai bine.
Și cățeaua îi dădea târcoale lui Andrei, până ce bărbatul își luă inima în dinți și o mângâie timid pe cap. Încurajată se apropie mai mult și se lipi de piciorul lui.
- Vă place, aveți noroc, nu cu oricine se împrietenește Căprioara. Acum să fiți sigur că vă va însoți în orice plimbare pe munte. După ce ieșiți pe poarta din spate, numai să fluierați și ea va ști că aveți nevoie de tovarăș de drumeție. Asta dacă nu cumva nu vin și ceilalți câini din sanatoriu. Avem vreo zece. Voiați să plecați undeva?
- Da, voiam să iau un pic de aer...
- Păi, poate mă însoțiți, merg să aduc pâinea pentru prânz și cină. Mergem cu căruța...mai sporovăim...
- Mulțumesc de invitație...mi-ar prinde bine o plimbare cu cineva de-al locului...încă nu cunosc toate împrejurimile...
Se urcă în căruța bătrânului care începu să-i arate cărările de munte și să-i prezinte locurile. În mintea lui Andrei însă, de când îl văzuse pe bătrân, nu stăruia decât o singură întrebare.
- Bănuiesc, după vârsta d-voastră, că sunteți printre cei mai vechi de aici, puteți să-mi spuneți, care-i povestea acestui castel? Am auzit ceva foarte vag despre fiica boierului...întrebă Andrei.
- Eu am lucrat la boierul Drăgotescu...conu’ Aristide, Dumnezeu să-l ierte, că a fost om bun! Uite mai deunăzi am făcut 87 de ani. Eram copil când m-a adus tata aici ca să mai scutească o gură la pâinea de toate zilele, că mai aveam acasă șase frați mai mici. Aveam grijă de caii de la grajduri și mă făcusem plăcut și boierului și coanei Caliopi, soția acestuia...
- Grecoaica?..spuse Andrei ca pentru sine la amintirea cuvintelor pe care i le șoptise în vis făptura aceea minunată.
- Da. Aveau o fată. Mălura...
- Mălura? Păi, ce nume e ăsta? După câte știu mălura în termeni populari este o boală care atacă grâul și alte păioase și formează pe ele o pulbere neagră...
- Da, dar mai înseamnă și negru ca tăciunele. Și fata asta a boierului avea la naștere un păr negru, parca-i fi scos-o din vatră, iar ochii...nu mai spun de ochi, ziceai că sunt doi cărbuni...ori de câte ori vorbea cu mine, plecam privirea în pământ că nu puteam să-i suport tăișul...Mălura ajunsese la vârsta când fetele se amăgesc repede cu primul bărbat care le iese în cale. Și când acest bărbat era unul ca Grig Domițian, tot fiu de boier, din zona Munteniei, care venea prin părțile noastre în vacanță, om plimbat prin lume, atunci situația putea scăpa de sub controlul boierului bătrân. Conașul Grig cânta la pian, scria poezii, era un tânăr elegant și rafinat, așa că Mălura se îndrăgostise până peste cap de el. Însă, contrar aparențelor, acesta se dovedise a fi un vânător de fuste și de zestre, lucru care nu scăpase stăpânului meu. Așa că îi interzisese fetei să se mai vadă cu el. Disperarea Mălurei ajunsese la maxim, iar când auzise într-o vară că Grig nu va mai veni pe la noi, că se duce la Paris în vacanță, împreună cu ultima lui cucerire, fata își pierdu mințile. Plecă într-o dimineață de acasă și nimeni nu știe pe unde hălăduise. Plouase în acea zi de vară cu bulboci, ploaie torențială și rece ca la munte. Spre seară slugile boierului, împreună cu câinii, au găsit-o în refugiul pădurarilor. Ghemuită într-un colț, udă până la piele, dârdâind îngrozitor. Din acea zi fata se îmbolnăvi de o boală încă netratabilă pentru acele timpuri, de plămâni. Babele din sat spuneau că nu din cauza ploii îi cedase plămânul, ci din cauza durerii că-l pierduse pe Domițian. Spuneau ele că plămânul se poate sparge la o supărare mare și poate că aveau dreptate. Oricâți doctori au văzut-o, nimeni nu a mai putut să o salveze, iar boierul lăsase cu limbă de moarte unui nepot din partea lui Caliopi ca după ce ei doi nu vor mai fi, castelul să fie donat la stat și aici să se facă un sanatoriu pentru tuberculoși în amintirea fetei sale pe care nu a putut să o salveze. Oamenii vorbesc că...
- Ce vorbesc, întrebă Andrei cu curiozitatea nedisimulată a ziaristului, sesizând că bătrânul din fața sa ezită să continuie povestea.
- Eh, prostii din popor...știți cum e lumea noastră de la țară...cum că Mălura bântuie și azi castelul în căutarea iubitului ei, că uneori se întâmplă lucruri ciudate...
- Ce fel de lucruri?
- Ciudate...mie nu mi s-au întâmplat, dar vorbesc oamenii, chiar și bolnavii mai vechi de aici...domnu’ Marghidan...de pildă...filozoful...
- N-am avut plăcerea să-l cunosc
- Dânsul e veteran aici...e internat de zece ani...
- Cum de zece ani?
- Da, se pare că are o formă gravă, acasă la el ar da ortul popii în câteva zile. Se pare că nici rude nu prea are...așa că stă aici...are o pensie bună și, dacă i se aprobă an de an prin comisia medicală șederea, de ce n-ar sta. El știe mai multe...puteți vorbi cu el...e citit ca d-voastră...fost profesor...
Andrei nici nu sesizase când ajunseră la fabrica de pâine, iar apoi înapoi la sanatoriu. Îi mulțumise bătrânului pentru povestirile care-l puseseră pe gânduri și după masa de prânz se cufundase iar într-un somn adânc, probabil și ca efect al medicamentelor. Spre seară îl căutase pe Marghidan, presupunând că nu avea unde să fie internat decât în aceiași aripă cu el, ținând cont de gravitatea bolii. Pentru început, bătrânul fusese reticent, dar când află că Andrei este jurnalist, că a terminat Literele, începu să-și dea drumul la gură.
- Dacă te-a trimis la mine moș Leonte, atunci pot avea încredere în dumneata. Circulă tot felul de povestioare prin sanatoriu, vis-a-vis de fata boierului, care cu timpul au căpătat alte sensuri, se pare că fiecare vrea să mai adauge câte ceva acestei povești de dragoste și asta distruge farmecul ei.
Andrei se gândea despre ce farmec ar fi putut fi vorba, era doar o poveste de dragoste simplă și tristă, ca toate celelalte, încheiate prin abandonul unuia dintre combatanți, căci pentru el iubirea nu fusese niciodată decât o luptă din care numai unul iese învingător, celălalt rămânând sclav o viață întreagă.
Marghidan citise pe chipul lui gândul nerostit.
- Andrei...îmi permiți să-ți spun așa...?
- Da, cum să nu...
- Andrei, eu știu mult mai mult decât știe și vorbește lumea...Poate ți-a spus moșul că sunt veteran aici. Acum zece ani nu eram decât 5 bolnavi în tot castelul. Personalul medical era și el restrâns, așa că aveam o mai mare libertate de a cutreiera prin castel. Deși am terminat filozofia și am fost la catedră, am rămas tot un visător, ca să nu spun romantic. La auzul poveștii nefericitei Mălura am început să cutreier castelul în căutarea unor dovezi palpabile ale iubirii ei pentru acel Grig. Într-o duminică, când cu noi nu era decât o asistentă de gardă, m-am urcat și am cotrobăit prin podul castelului. Știm cu toții că de obicei în podul caselor găsești întotdeauna lucruri abandonate de proprietari, unele surprinzătoare, interesante, misterioase. Ei bine, am găsit într-un cufăr vechi, printre câteva păpuși și rochițe ale Mălurei pesemne, un jurnal scris de ea, de fapt toată zbaterea vieții și iubirii ei. Văd că îți strălucesc ochii de interes, nu? Voi, jurnaliștii sunteți întotdeauna în căutare de senzațional și, dacă nu-l găsiți, îl fabricați voi în vreun fel.
Andrei se și gândea ce propunere să-i facă lui Marghidan. Să-i cumpere sau cel puțin să-i împrumute jurnalul, astfel ar fi putut să trimită săptămânal la ziar câte un foileton, nu musai cu numele reale pe care le va întâlni în jurnal, dar credea că va fi o chestie care l-ar mai menține acolo, în prima linie, în fața ochilor și aprecierii redactorului-șef și, de ce nu, a colegilor. Spre surprinderea lui plăcută, Marghidan acceptă de cum îi făcuse propunerea.
- Cred că este o idee bună, ar cunoaște și alții povestea de dragoste a Mălurei...e o idee excelentă!
Andrei nu mai avea de ce să se gândească cu groază la lunile ce i se mai întindeau în față, ca un labirint din care nu știa cum va ieși. Avea hrana spirituală, de care era atât de înfometat zi de zi și acolo, în orașul său natal, și asta îi dădea puterea să spere că va rezista cu bine avalanșei timpului asupra sa.

............................................................


În seara când obținuse de la Marghidan jurnalul Mălurei, Andrei fu vizitat în vis din nou de fata boierului. Avea o privire rece, de data asta, mai neagră ca niciodată, aproape rea.
- Unde este jurnalul...jurnalul meu...?
Începuse să-i cotrobăie cu mișcări precipitate, răscolite de o mânie ascunsă, prin lucrurile din geamantan, prin noptiera de la capul patului, bolborosind cuvinte pe care Andrei nu le înțelegea.
- Stai, stai...îi strigase el, o să-mi împrăștii toate lucrurile peste tot și mâine vine la prima oră sora Ana, toată lumea știe doar ce tărăboi face când găsește dezordine în salon!
- Unde este jurnalul?
- De ce? Ce îți mai trebuie ție jurnalul?
- Cum adică ce îmi mai trebuie mie jurnalul? E al meu, sunt nopțile mele de nesomn, ceasurile mele de tristețe, de deziluzii sau bucurii, de neliniști...Nu vreau să fie marfă de tarabă, citită de toată lumea voastră meschină și rea...Trebuie să-mi promiți că vei citi jurnalul și atât. Ceea ce vei afla acolo trebuie să fie doar taina mea și a ta, fiindcă l-ai citit. A, uitasem, desigur, și taina boșorogului filozof! Nu vreau să te pedepsesc și pe tine cum l-am pedepsit pe Marghidan!
La auzul acestor vorbe, rostite cu o ură nedisimulată, Andrei își îndreptase ochii întrebător către tânăra fată.
- De ce crezi că zace aici de atât amar de vreme? spuse ea cu o satisfacție, care-i luminase pentru o clipă supărarea întipărită pe obraji. Îndrăzneala de a cotrobăi prin lucrurile familiei noastre, faptul că a intrat nepoftit în intimitatea și durerea mea, asta l-a costat. Niciodată nu-i vor ieși analizele alea bine. Și știi de ce? Fiindcă voi avea eu grije ca așa să se întâmple și nu altfel, și din acest castel va mai ieși doar cu picioarele înainte. Mă înțelegi?
Andrei o privea și nu știa dacă fata vorbea sau nu serios, dacă ar fi trebuit să-i ia în seamă amenințările, căci, cum ar fi putut interveni în întâmplări petrecute acum și aici, o persoană trecută ca ea în neființă, dar, gândindu-se că în vis orice lucru este posibil tăcu, pentru a nu aprinde și mai mult supărarea fetei.
- Bine, bine, îi răspunse el, îți promit că voi citi jurnalul, doar atât. Nu vreau să te mai văd cu privirea asta rea niciodată. Acolo, în pictura din salon ești atât de frumoasă, ca o dimineață de vară, aruncată peste întinderea senină a mării ...
- Văd că ești și poet, pe lângă faptul că știi să cânți atât de frumos la pian. Pictura din salon este făcută pe vremea când eram fericită...nu ca acum...de atunci, în fiecare miez de noapte aștept ca iubitul meu să apară și știu că într-o bună zi va reveni la mine...
Andrei căuta să se dezlipească de retina acelui vis, să revină în salonul cufundat în liniștea nopții, tulburat doar de vorbele bolborosite prin somn de colegul lui de suferință, dar nu putea să scape de mirajul fetei, care-l privea acum cu alți ochi, parcă mai blânzi...
Instantaneu, o fâșie de lumină puternică, cea a neonului din salon, îi sfâșie visul în două și deschizând ochii o văzu pe tanti Eufrosina, femeia de servici de pe etajul lor, care cu precizie de ceasornic elvețian deschidea ușa salonului în fiecare dimineață la ora 6,00 pentru a spăla pe jos și a aerisi camera, ordine clare și necălcate de nimeni din sanatoriu, ce țineau de un regulament nescris, impus de directorul Mihăilescu.


............................................................


Cu sufletul la gură Andrei străbătu etapele obligatorii ale fiecărei dimineți: igiena personală, masa de dimineață, vizita. Apoi, fiindcă avea timp liber până la prânz, luă jurnalul Mălurei, ieși pe portița din spatele castelui, fluieră de două ori scurt și Căprioara i se gudură la picioare. Bărbatul scoase dintr-un șervețel două sandwiciuri cu unt și șuncă pe care cățeaua le înfulecă îndată. „Cred că are pui, gândi Andrei, prea mănâncă cu poftă și se uită tot timpul la mâinile mele, doar-doar îi mai scot ceva bun din buzunar”
Porni cu câinele pe poteca ce urca din spatele sanatoriului și se auzi strigat. Erau Sanda cu prietenele ei și încă doi bolnavi care-l invitau la o tură prin oraș. Andrei îi salută cu mâna de câteva ori și își reluă drumul pieptiș pe munte. Voia să găsească un loc liniștit, unde să înceapă să citească jurnalul Mălurei și-l găsi la refugiul pădurarilor.
Fusese impresionat de la primele pagini. Fata primise o educație aleasă pentru acele vremuri, avusese doi profesori, unul de muzică și altul poliglot, filozof și alte câteva calități enumerate admirativ de ea. Răsfoii în grabă filele jurnalului, dar își zise că este o impietate să sară fragmente întregi din viața cuiva care a suferit foarte mult, așa că începu să citească de la prima pagină cu emoție dezvăluirile Mălurei. Fu șocat de iubirea pe care fata o declara lui Grig Domițian, i se părea că nu citește un jurnal al unei ființe care a trăit lângă această pădure și care, cu siguranță, a călcat aceste poteci, ci al unui personaj coborât parcă dintr-un roman de dragoste scris de unul dintre marii scriitori ai lumii. Sentimentele Mălurei erau contradictorii, ca ale oricărei femei. Ba îl idolatriza pe Grig, atunci când acesta o vizita la castel și pierdeau ore întregi împreună în fața pianului, a poeziilor lui Eminescu sau când urcau potecile din munte, ba îl ura de moarte, atunci când el, cu nonșalanța bărbatului care se simțea dorit, o părăsea în mijlocul unui bal pentru a reveni după oarecare timp la braț cu o alta, sub privirile ironice ale prietenelor sale.
Se apropiase ora mesei de prânz și medicamentele administrate, proverbiale în astfel de boală pentru recăpătarea apetenței, îl îndemnau pe Andrei să se grăbească spre sanatoriu. În acea zi nu dormise după-amiază, așa cum făcea de obicei, nici nu ieșise în oraș, refuzând(pentru a câta oară!) invitația fetelor. Preferase să citească pe balcon continuarea jurnalului, iar după masa de seară mai avea mai puțin de un sfert din el. Ajunsese la clipele de deznădejde ale Mălurei la aflarea veștii că Domițian plecase la Paris cu alta sau pentru alta. Îi scrisese lui Grig în repetate rânduri, dar nu primise nici un răspuns, apoi încercase ceea ce fetele din lumea întreagă încearcă la ceas de cumpănă în iubire: mersese la o bătrână, care cunoștea leacuri pentru toate. Acolo aflase că mai există o șansă să-l recucerească pe Domițian, dar banii Mălurei se risipiseră în vânt. Niciun descântec părea că nu-l va mai putea aduce la ea pe tânăr. Bătrâna îi promisese că va mai face o ultimă încercare și, după ce fata îi dăruise șiragul de perle, pe care boierul bătrân i le făcuse cadou când împlinise 18 ani, îi prevestise că Grig nu se va mai întoarce la ea niciodată, dar într-o bună zi, tot aici la castel, își va găsi dragostea căutată. Pagina următoare fu cea care-l cutremură cu adevărat pe Andrei. Bolnavă și tot mai deznădăjduită, Mălura constatase împreună cu doica ei, care-i păstra toate secretele, că era însărcinată. Bineânțeles cu Domițian. Boierul Aristide nu trebuia să afle nimic, căci Mălura credea cu tărie în promisiunea vrăjitoarei că într-o zi va apărea bărbatul predestinat ei. Dar răceala contractată în pădure, suferința și lipsa unui tratament au grăbit moartea fetei, înainte ca iubitul ei să apară. Ducea cu ea în mormânt taina unui copil nenăscut și o poveste de dragoste sfâșietoare.
Andrei știa că citind acest jurnal nu face mai mult decât să țeasă un vis în realitatea lui imediată, a bolnavului care încearcă să se hrănească cu vise pentru a-și menține cât de cât tonusul necesar armonizării medicamentației cu psihicul, fiindcă visătorul din el nu-l părăsise nici aici pe patul de suferință. I se părea că iubirea imposibilă a Mălurei transgresase timpul și spațiul și se repeta aidoma unui ritual de trecere primitiv, magic, în fiecare miez de noapte, ritual la care și el, piesă importantă în acest puzzle sensibil, trebuia să participe, măcar cu gândul. Intrase prea afectiv în acest joc pentru a putea da înapoi și uneori râdea în sinea lui, gândindu-se ce minte romantică mai poate să aibă, din moment ce visează cu ochii deschiși. Fusese toată viața sa un bărbat care știuse să-și cenzureze întotdeauna efuziunile lirice, sărace și rare, dar acum se prinsese în jocul Mălurei, fiindcă, de ce să nu recunoască, se îndrăgostise din prima clipă de fata ipostaziată pe peretele rece al salonului, și ar fi dat oricât să știe că o ființă ca ea l-ar fi putut iubi vreodată...
Ca în fiecare seară Andrei adormise, gândindu-se la destinul tragic al fetei. Visul însă pe care l-a avut atunci îl va urmări fantomatic, uneori amenințător în fiecare noapte, iar mai apoi și pe parcursul zilei. Se afla în salonul mare al Drăgoteștilor. Cum ajunsese el acolo, îmbrăcat în redingotă sclipitoare, cu mânuși albe, din piele de căprioară, nu-și putea explica. Salonul era scăldat într-o lumină orbitoare, când deodată observă silueta Mălurei îndreptându-se spre el, parcă plutea și cu cât se apropia îi putea observa lumina caldă din ochi, surâsul plin de fericire. În jurul lui, doamne îmbrăcate în toaletele timpului, bărbați cu redingote și cămăși scrobite, cu lornion la ochi, totul era învăluit în melosul unui menuet care vibra prin spațiul parfumat de mirosul teilor ce își împrăștiau sevele prin ferestrele deschise larg. Mălura îl privi drept în ochi, și apucându-l strâns de mână, se lipi de el. Îi simțea căldura ce se degaja prin rochia subțire de voal, tremurul imperceptibil al mâinii care îl încătușa, apoi îi auzi vocea. Era un glas deosebit de cel cu care îi vorbise atâtea nopți în vis, un glas tulburător de drag: ”...Agapi mou...omul meu drag... știam că vei veni...că într-o seară ca aceasta te voi întâlni, doar mi-ai fost hărăzit de stele...să nu mai pleci nicicând, îmi promiți?”. Andrei, cel din somn, se desprinse de mâna ei fierbinte, o privi drept în ochii negri și îi spuse:” Andrei... eu sunt Andrei, Mălura,...cel din vis...cel cu jurnalul de la Marghidan...!” Dar fata nici nu părea să audă vorbele disperate ale bărbatului din fața ei. Îl cuprinse de mijloc, trăgându-l în centrul salonului, acolo unde alte câteva perechi se roteau visător...”Nu mai spune nimic, important este că ești lângă mine și că vei fi de acum înainte toată viața. Promiți? Am știut din prima clipă, atunci când ai intrat în salonul mare și ți-ai plimbat degetele pe clapele pianului că tu ești omul meu drag, pe care-l așteptam. Mi-ai mângâiat trupul pictat, ca și cum ai fi vrut să te contopești cu culorile reci, văduvite de trecerea timpului, apoi mi-ai primit visele cu îngăduință, ba chiar cu duioșie, mi-ai citit jurnalul cu sufletul la gură și ai suferit odată cu mine, te-ai gândit cât de fericit ai fi fost ca o ființă ca mine să te iubească...Mă înșel în ceea ce-ți spun?”
Andrei ar fi vrut să-i spună că se înșeală, că trăiește un vis într-un alt vis, dar fața Mălurei radia de bucurie, alcătuirea ei de carne și sânge părea reală, fremătătoare, sub înlănțuirea brațelor bărbatului care se abandonase parcă și el clipei. Cu toate acestea el îi șopti: „Eu sunt un om în carne și oase, real, pe când tu ești doar o întruchipare a visului, o nălucă a trecutului...cum poți crede că te voi putea iubi vreodată? Mâine-poimâine voi pleca de aici, voi avea viața mea, familia mea...nu vreau să-ți faci iluzii care nu au nici un fundament real!”. Dar Mălura nu lua în seamă vorbele sale, se agățase de gâtul lui și valsul îi cotropea ființa cu fiecare mișcare.
Andrei se trezise spre dimineață transpirat, obosit, parcă ar fi venit de la alergarea pe care în fiecare dimineață o făcea prin parcul de lângă casa lui. Se pipăi pe față, apoi se duse la baie, aprinse lumina și se cercetă cu atenție. Putea să stea liniștit, era tot el, Andrei Lovișteanu, jurnalistul, bolnavul pe jumătate vindecat și asta grație seriozității cu care respectase posologia medicamentației, preferând mersul zilnic prin pădure și, de ce să nu recunoască, grație liniștii sufletești pe care i-o insuflase lectura jurnalului fetei de boier. Își aduse aminte de vis, surâse ca și cum ar fi zis: ”Auzi, ...eu... iubitul Mălurei!” Dar acest gând nu apucă să se toarcă complet pe fusul creierului, când din alcătuirea de ape a oglinzii apăru imaginea tremurândă a fetei, care-i șopti:” De azi înainte nimeni nu ne va mai despărți, omul meu drag!”. Andrei vru să-i răspundă, dar sunetele i se opriră pe vârful limbii, imaginea din oglindă se estompă brusc, deoarece în baie intră colegul de salon al lui Andrei, care-l întrebă:
- Mi s-a părut mie, m-ați strigat sau vorbeați cu cineva?
- Nici una, nici alta, cu cine să vorbesc, cu pereții?
- Eu de multe ori, mai ales când mă bărbieresc, vorbesc cu mine însumi, îmi țin adevărate lecții de morală...și am crezut...
- Eu n-am să-mi fac nici un proces de conștiință, îi răspunse el în doi peri, dând a lehamite din mână și refugiindu-se pe balcon.
Dimineața Andrei îl căutase cu privirea prin curte pe moș Leonte. Îl găsi la depozitul de alimente, făcea cu administratorul ultimele aprovizionări pentru bucătăria sanatoriului.
- O, ce surpriză, bună dimineața, domnu’ Andrei...ce faceți?
- Vă căutam, voiam să discut ceva, dar o putem lăsa pe mai târziu...
- Știți ce vă propun, într-o oră plec în oraș cu domnu’ administrator, aici de față...nu știu dacă v-ați cunoscut...
- N-am avut plăcerea...spuse Andrei și îi întinse mâna bărbatului care răspundea de hrana și de întreținerea zilnică a sanatoriului.
- Petrea...răspunse acesta, parcă mai atent la hârtiile ce le avea în față decât la Andrei.
- Îl putem lăsa pe domnu’ Petrea la primărie, unde are treabă, iar noi poate mergem să ne plimbăm un pic prin oraș. Ies foarte rar în oraș, nu-mi priește aglomerația aia enervantă, dar baba mea m-a rugat să îi cumpăr câte ceva. Ce ziceți?
Andrei acceptă și după ce scăpară de prezența adnministratorului se refugiară în barul din centrul stațiunii, plin ochi la acea oră matinală de mulți pierde vară ca și ei. Erau destui și din bolnavii din sanatoriu, care-l salutară doar pe moș Leonte.
- După câte observ, nu prea v-ați făcut prieteni prin sanatoriu!
- E mai greu să-ți faci prieteni, când stai în aripa stângă și mata ști la ce mă refer...
- Prostii, sunteți la fel de bolnavi ca și cei din dreapta...Uite, de exemplu, anul trecut am avut două decese în aripa dreaptă și nici unul în stânga.
- Ãsta nu e un criteriu de evaluare, eu văd clar cum mă ocolesc toți știind de ....
- Bine, fie ca dumneata, nu vreau să te supăr, face rău la plămâni. Ia zi, ce-ai mai făcut?
- L-am căutat pe Marghidan, și ai avut dreptate...
- Referitor la ce?
- La Mălura. I-am citit jurnalul personal...
- Ah, jurnalul... Da, asta este o treabă mai veche, mi-a părut rău că omul ăsta cultivat a găsit de cuviință să-și vâre nasul în lucruri care nu-l privesc, ba mai mult, a început să împrăștie tot felul de zvonuri prin sanatoriu, cum că Mălura bântuie castelul, că a visat-o și că l-a amenințat că va răspunde pentru impietatea de a-i citi jurnalul, că din cauza asta va sta aici la sanatoriu mult și bine...
- Asta mi-a spus-o și mie Mălura...
La auzul vorbelor lui Andrei, moș Leonte își scoase pălăria din cap, o așeză pe masă și își trecu mâna prin părul albit de vreme.
- V-a spus-o Mălura? Cum așa?
- În vis... mi-a apărut de câteva ori în vis...
- Hai, domnu’ Andrei, la naiba cu visurile astea, eu n-am crezut niciodată în așa ceva! Cum să vă apară în vis Mălura? Și mai ales cum să stea Marghidan aici datorită ei, dacă nu ar fi bolnav. Analizele vorbesc în cazul lui...
- Nu te contrazic, dar dacă ți-aș povesti ultimul meu vis...
Și Andrei începu să-i depene povestea, în timp ce sorbea dintr-o cafea, iar bătrânul trecuse deja la a doua sticlă de bere.
- Știu și eu ce să zic, poate totul se datorează faptului că v-am povestit atâtea despre Mălura, poate că Marghidan a fost și el destul de convingător în tot ceea ce v-a spus, poate este de vină jurnalul..Sau poate sunteți d-voastră un om prea sensibil...Mai degrabă cred că asta este cauza! Oricum...eu nu prea cred în astfel de povești. E o vorbă românească, mortul de la groapă nu se mai întoarce...Să mă ierte Mălura, nu vreau să-i umbresc amintirea, că a fost o ființă deosebită și cu mine s-a purtat întotdeauna cu drăgălășenie și multă milă, știind ce amărâți erau cei din familia mea...Eu zic să vă reveniți, acum că boala a dat înapoi, încercați să vă trăiți viața, am văzut cum vă privesc unele fete de pe aici...!
Afirmațiile bătrânului îl mai liniștiră pe Andrei, care se hotărâse să o rupă definitiv cu visele, să nu mai calce prin salonul de la castel, nici să se mai atingă de pian. Voia să-și facă prieteni printre bolnavi și primul lucru pe care dorea să-l facă era să nu mai refuze invitația fetelor la plimbare. Se împrietenise cu Sanda și împreună cu prietenele ei și cu încă doi-trei tineri băteau cărările muntelui sau orașul. Simțea însă mereu că cineva parcă îl urmărește la tot pasul, un abur moale i se insinua pe lângă trup, chiar și noaptea când se pregătea de culcare, dar pusese totul pe seama sensibilității sale exacerbate, ca întotdeauna. Sosise și luna Mai cu nelipsitele drumeții montane la care participa acum tot sanatoriul. Ieșiseră mugurii de brad și fiecare voia să pună la uscat o cantitate care să-i asigure ceaiul atât de binefăcător pentru plămâni. Tot atunci se întâmplase și nenorocirea cu Sanda, care călcase greșit și își luxase glezna, fiindu-i imposibil să-l mai însoțească în plimbările lui. Unul câte unul, prietenii din aripa dreaptă se însănătoșiseră și plecaseră acasă, așa că el rămăsese iar singur cu visele sale. Mai mult, când făcu a treia tomografie, rezultatul fiind foarte bun, doctorul Mihăilescu îi spusese că nu-l poate totuși externa. Analizele de sânge, pe care era obligat să i le facă din 2 în 2 săptămâni pentru a ține sub control valorile ficatului, atacat de antibioticul pe care îl lua în cantități mari marțea și joia, nu erau la parametri normali. Doctorul Mihăilescu nu se mai întâlnise cu o astfel de situație niciodată și o bănuia pe sora Ana de neglijență în manipularea și etichetarea eprubetelor cu sânge recoltat, dar Andrei simțise că trebuia să pună capăt viselor sale. Putea oare să-i spună acestui doctor, citit și cu atâta experiență, că el credea că totul se datora Mălurei, care poate îi schimbase noaptea analizele cu ale unui bolnav nou venit! L-ar fi crezut cineva? Sau că de accidentul Sandei pe munte Mălura nu era deloc străină! Își spuse că făcând astfel de afirmații unui om cu capul pe umeri, cum era directorul, el ar fi putut ușor ca din acest sanatoriu să ajungă direct la unul de boli nervoase! A doua zi doctorul Mihăilescu îi spuse că, într-adevăr, sora Ana manipulase greșit niște analize și că ale lui erau bune, așa cum se aștepta, și că peste 2 zile va putea părăsi sanatoriul. Într-o după-amiază de iulie Andrei ieși pe poarta castelului spre libertatea tânjită atâtea luni, lăsând în urmă amintiri de care se va simți legat toată viața.
Doctorul îl rugase să urmeze în continuare tratamentul și după 3 luni să vină pentru încă un set de analize. La ziar lucrurile erau neschimbate. Fuseseră angajați doi tineri, un băiat pentru pagina de sport și o fată, Laura, absolventă de relații internaționale, pentru pagina de politică externă. Când a văzut-o prima dată pe Laura, Andrei s-a îndrăgostit lulea de ea. Fusese un coup de foudre, fata răspunzându-i imediat cu aceleași sentimente. Peste o lună, o invita pentru prima dată la un restaurant, tot în acea seară intrase în dormitorul său, iar peste încă 2 luni Andrei, având în mână analizele de laborator pentru a depune actele la Starea Civilă, îl suna pe doctorul Mihăilescu pentru a-i anunța fericitul eveniment și faptul că analizele de sânge erau excelente, așa că nu mai vedea rostul unei reântoarceri la sanatoriu pentru investigații suplimentare. Peste un an se născuse Alexa, un copil isteț, pus mereu pe întrebări care mai de care mai dificile, cu cât creștea în vârstă. Andrei și Laura o protejau fiecare în felul lui. Pe de o parte fetița semăna cu maică-sa, era numai viață în ea, se juca și alerga toată ziua. Pe de altă parte, când venea seara, singurul pe care-l accepta la povestea de culcare era Andrei, care își dăduse seama că familia Lovișteanu se mai îmbogățise cu un visător, Alexa fiind topită după întâmplări ieșite din comun. Andrei îi povestise odată despre suferința lui la sanatoriu, unde ajunsese datorită neglijenței, văzând-o cum transpirată de la joacă se repezise la frigider pentru a bea ceva rece. Bineânțeles că din acea zi Andrei nu mai scăpă de insistențele copilului său și într-o sâmbătă urcă cu Laura și Alexa în tren pentru a revedea locurile unde el fusese internat. Alexa voia să vadă castelul, pe Căprioara, pădurea, totul. Când au intrat pe poteca ce dădea înspre pădure, Andrei fluieră scurt, dar Căprioara nu mai apăru. 2-3 cățelandri se ițeau pe la poarta dinspre pădure, lătrându-i timid. Suiră prin tăcerea brazilor și Alexa nu dădea deloc semne de oboseală. Mergea cu o voință de invidiat, parcă ai fi zis că vrea să ajungă la un loc numai de ea știut. Deodată, așa cum se întâmplă des la munte, se iscă un vânt pribeag și în câteva minute cerul abia întrezărit printre coroanele arborilor se umplu de nori. „Asta ne mai trebuie, gândea Andrei, o ploaie, să-mi răcească fata!” Șansa era că se aflau aproape de refugiul pădurarilor, unde și intrară. În câteva clipe din cer începu să cadă puhoiul de ape. Alexa era în culmea fericirii, căci pentru ea asta însemna o aventură nemaiântâlnită. Stătea într-un colț al refugiului și șușotea ceva cu Laura. Aceasta o mustra din când în când cu degetul arătător, încruntându-și ochii ei negri.
- Ce secrete aveți acolo? întrebă Andrei, privind pe fereastră pentru a vedea ce șanse sunt ca vremea să se îndrepte.
- Nimic...chestii de ale fetelor...îi răspunse Laura.
Dar Alexa, văzând că Andrei nu era mulțumit cu un astfel de răspuns evaziz, îi spuse pe un ton misterios:
- I-am spus că noi două am mai fost odată aici, în locul ăsta...
Andrei o privi mirat pe Laura, care la rândul ei, ridică din umeri și-l mustră din priviri, ca și cum ar fi vrut să-i spună: „Ce te miri, nu știi cât e de visătoare, ca tine...Prostii copilărești...!”
La câteva zile după ce se reântoarseră de la munte, după ce toată grădinița știa de nemaipomenitele aventuri prin care trecuseră, Alexa lăudându-se din prima clipă cu acele momente unice pentru ea din munte, Andrei o visă din nou pe Mălura. Scăpase de prezența ei nocturnă de mult, de când plecase de la sanatoriu, iar acum fata stătea pe marginea patului lor, ținându-l strâns de mână și privind în răstimpuri la Laura care dormea adânc.
- Te-am iertat...te-am iertat pentru că ai plecat și m-ai părăsit...Reântoarcerea ta după cinci ani la castel, împreună cu Laura și Alexa, a închis azi cercul poveștii mele de dragoste. Iubirea mea s-a împlinit! Am să-ți spun o parabolă și depinde de tine câtă înțelepciune vei culege din ea. Toți oamenii primesc la naștere câte o pereche de aripi. Cu ele înfruntă viața asta uneori nedreaptă și grea. Unii zboară sus, sus de tot, reușesc în carierele lor, au numai bucurii în dragoste. Altora li se frâng aripile brusc și au parte numai de decepții în dragoste sau eșecuri în ceea ce fac zi de zi. Dar la ceas de taină, întotdeauna predestinat, vântul serii spulberă pulberea de aur pe care fiecare o poartă pe aripi, pulbere care nu înseamnă altceva decât tot ceea ce este frumos și bun în noi și o duce departe, peste alte spații, în alte vremi, pe aripile altor semeni de ai noștri, care poate atunci abia se nasc în lumină. Bineânțeles că ei vor purta alte nume decât ale noastre, dar în structura lor intimă se vor regăsi multe din gesturile, sentimentele, speranțele, gândurile noastre...vor fi poate o parte din noi...”
- Ascultă, eu sunt un bun creștin și nu am crezut niciodată în metempsihoză...!
- Nici eu nu cred, ea nici nu există, m-am convins de asta aici, în locul în care mă aflu. Spuneam doar atât, că e posibil ca peste timpi și spații partea cea mai frumoasă din noi să se regăsească și în alți oameni. Nu ai observat că uneori, când întâlnim o anumită persoană, ni se pare că am mai văzut-o undeva, că am mai cunoscut-o cândva, am mai întâlnit-o într-o împrejurare care acum ne scapă, și asta fiindcă atunci când o avem în preajmă ne sunt cunoscute și atât de dragi glasul, atingerea, privirea ei... Andrei, timpul este o rană care se vindecă repede cu alifia amintirii...Să te gândești la vorbele mele! De azi nu voi mai apărea în visele tale. Fiindcă, ori de câte ori o să vreau să te ating sau să te îmbrățișez, o voi face prin mâinile Laurei, căci știu că te va atinge așa cum aș fi vrut să o fac eu. Ori de câte ori o să vreau să te sărut, o voi face cu buzele ei, fiindcă știu că te va săruta cu aceiași pasiune cu care aș fi făcut-o eu. Când voi dori să te privesc cum dormi, cum scrii, cum te joci cu Alexa, o voi face prin ochii ei, la fel de negri ca și ai mei. Te voi iubi mereu, omul meu drag, te voi iubi până la sfârșitul lumii! Fiindcă te-am iubit dintotdeauna...!
Și Mălura din vis îi cuprinse obrajii cu mâinile amândouă și îi sărută apăsat buzele arse de somn. Andrei se trezi din vis, se ridică din pat speriat și, pentru a nu o trezi pe Laura, plecă tiptil spre bucătărie. Bău pe nerăsuflate un pahar de lapte din frigider, ceea ce îi mai răcori puțin căldura care-i inundase, odată cu visul, întreg corpul. Auzi în spatele său alunecarea pașilor Laurei, o văzu în prag somnoroasă, căscând și întrebându-l șoptit:
- Ce-i cu tine, de ce nu dormi?
- Am avut un vis... e un coșmar care se repetă... o poveste întreagă...va trebui să ți-o spun într-o bună zi...
Laura se lipi de el și îi șopti la ureche: „Ce vis ciudat avui, dar visuri / Sunt ale somnului făpturi / A nopții minte le scornește / Le spun a nopții negre guri”...
- Nu râde de mine...vorbesc serios...!
- Hai, hai la culcare, destul cu poezia, că dacă se trezește Alexa, nu mai dormim nici unul până dimineață...Hai... hai... omul meu drag... știi că nu pot adormi fără să te știu lângă mine...
În mintea și în sufletul lui Andrei acest apelativ ”omul meu drag”, rostit de Laura pentru prima dată în cei 5 ani care trecuseră de la prima lor întâlnire, se contopi cu acel „agapi mou” al Mălurei din primele vise din sanatoriu, făcându-l să trăiască concomitent, cu aceiași emoție în suflet cele două clipe, trecută și prezentă, și abia acum înțelese Andrei sensul parabolei spusă de fata de boier. Laura sesiză uimirea nerostită de pe fața lui, se întoarse spre el, și punându-i degetele pecete pe buze, ca pentru a-i spune că ăsta este un secret știut numai de ei doi, se strecură în dormitor, unde se cuibări apoi la pieptul său, adormind instantaneu.
„Poate că Mălura are dreptate, gândi Andrei. Știm oare noi, oamenii, de unde venim și unde ne îndreptăm, sau cine suntem cu adevărat? Poate Mălura mai rătăcește și azi prin castelul de sub munte sau poate respiră egal și profund, ghemuită la pieptul meu în această noapte de vară. Dar eu? Eu sunt într-adevăr Andrei Lovișteau sau acel Grig Domițian, cel de odinioară? De ce i se adresase cu acel apelativ Laura, amintindu-i de primele nopți și vise din sanatoriu, ce sens avuseseră în refugiul pădurarilor vorbele Alexei, ”mami, nu-i așa că noi am mai fost odată aici?”.
Dar se gândi că nu are rost să se mai frământe pentru astfel de lucruri. Iubea, era iubit și avea un copil minunat și familia era tot ceea ce conta în viața lui. Mâine va trebui să facă față unor noi provocări, să termine editorialul pentru numărul de poimâine, să facă recenzia la un nou roman apărut în librării și să meargă cu Laura la firma de leasing perntru a împlini visul Alexei, o mașină nouă care să o poată duce mai repede la bunici în vacanță.
Noi, oamenii, ne înconjurăm prin grijile fiecărei zile cu lucruri banale, inutile, nefolositoare sufletului și uneori care nici nu ne reprezintă și uităm adesea să mai iubim și, mai ales, să visăm frumos. Aflat pe pragul dintre somn și vis, Andrei auzi în tăcerea rotundă a camerei fornăitul unui cal. Văzu la fereastră un roib, a cărui coamă neagră strălucea în lumina galben-verzuie a lunii pline ce pătrundea prin fereastra deschisă larg. Era unul din roibii lui moș Leonte, era armăsarul bunicului din vacanțele de la țară sau pur și simplu unul din caii preferați ai Mălurei, din grajdurile boierului Drăgotescu? Calul bătu din copită, ca și cum ar fi vrut să-l cheme la o călătorie tainică. Andrei îl încălecă și animalul se supuse docil, ca și cum amândoi ar mai fi făcut și altădată acest lucru. O mantie neagră se prelingea de pe umerii lui Andrei, acoperind crupa puternică a calului. Roibul începu să suie în buiestru pe razele de lună care pătrundeau pe fereastră și, cu cât urca mai sus, tot mai sus, stelele se așezau una câte una ca niște flori de gheață strălucitoare pe mantia lui învolburată acum de boarea înălțimilor. Andrei simți în suflet o pace adâncă, și surâse în somn, semn că de acum se afla pe tărâmul Lunii, în lumea viselor, unde se simțise întotdeauna liber și atât de fericit.
















.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!