Toată povestea începe încă din copilărie când ai mei, ma ales bunica şi una din mătuşi au insistat să merg la biserică în ficare duminică, la toată slujba, ba chiar şi la ore de catehism, contrar chemării mele ca să zic aşa... la început a fost destul de amuzant, apoi în timp ce alți copii erau pe maidan şi băteau mingea sau testau legile gravitației cu vreo mâță la etajul 10 al blocului.. eu ascultam lălăielile popilor care cu ochii închişi trăiau fiecare verset tradus de câte 7 ori la rând față de varianta originală în iudaică sau în ce a fost scrisă, fiecare traducător adăugând un sens propriu variantei din care traducea...bineînțeles că eram verificat prin sondaj de mătuşa mea (şi dacă mergeam la biserică şi ce pildă a fost în duminica respectivă), care la cât de bisericoasă era mai bine se făcea călugăriță..ca noroc că eu mergeam la catolici la slujbă, că altfel la ordodocşi te apucă pandaliile... un „amin” mediu ca importanță pe la jumatea slujbei durează 15sec, cu insistare pe vocale şi triluri pe partea de final aaaaaaaaammmmmiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiinnnnnnnnnnnnnnnnnn.... la sfârşit i se mai ataşează un fel de final în care fiecare babă rage pe multiple game cu speranța că pioşenia ei va fi bine primită când va muri călcată de tramvai şi îşi va lua locul la dreapta lui scaraoski.. ajunsesem la un moment dat pe la 12 14 ani după 4 ani de creație biblică din asta să ştiu pe derost toată slujba, ba chiar ştiam toate interpretările la pildele din scriptură.. îl puteam corecta pe popă şi dacă moțăiam ca şi cabalina în picioare la slujbă..puteam avea propria interpretare a oricărei povestioare adică pilde.. ca să dau un exemplu: pilda cu leprosul vindecat... gestul lui isus semnifică de fapt purificarea spirituală, absolvirea de păcatul strămoşesc, un botez întru cristos şi începerea unei noi vieți neumbrită de patimile cele rele etc... damn, i-m good (asta cu patimile mi-a venit de la paraziții)..



Asta a fost un fel de introducere la ce urma de fapt să povestesc

Ieri am fost la un parastas în biserica ortodoxă din cartierul mănăştur, evident că am prins şi o parte din slujba de seară. Un spațiu imens plin de covoare, câteva babe împrăştiate pe jos, care de care mai contorsionate, de parcă credința se măsoară în meşe despletite care mătură covorul la fiecare slujbă... la bătrânețe, cu cât devii mai senil cu atât ție mai frică de moarte, te scapi pe tine din varii motive dar cel mai tare te sperie că mori şi ajungi la băi cu catran cu tovarăşii cu care ai păcătuit toată viața...aşa că te îndrepți către biserică, spre viața de apoi, unde nu există întristare respectiv facturi de încălzire sau cozi la medicamente ....

de la privirile animalice aruncate de pe scara tramvaiului spre orice non-septuagenar care îndrăzneşte să nu cedeze locul... la figura smerită cu ochii dați peste cap, murmurând versete încâlcite, căzută la picioarele preotului în biserică ..e o cale atât de mică.. atâta ipocrizie îmi face greață.. simt că nu mai pot sta în biserică, toate orele de religie îmi dispar din minte.. văd doar prefăcătorie, biserici de proporții biblice ridicate de preoți hapsâni pe spinarea enoriaşilor... ficare leu din contribuția anuală obligatorie care mai picură nişte benzină peste injectoarele obosite ale loganului feței bisericeşti... toți cântăreții evlavioşi care la rostirea - Ne rugăm şi pentru cei ce cântă şi se ostenesc în sfânta biserică! – se aruncă la podea, cu capul înainte şi degetele răşchirate, icnind un amin grav din toată simțirea... şi hop! Au mai urcat o scară către cel de-al nouălea cer... urmează babele care îşi primesc doza zilnică de extasy (pâinea sfințită) şi mai îşi târăsc zilele până la slujba următoare....
nu contest că sunt şi destui oameni manifestă credință adevărată dar cu aşa nişte exemplare ale rasei umane enumerate mai sus simt că devin pe zi ce trece un ateu tot mai convins