Motoarele se opresc și terifiantul mesaj din engleză sună în carlinga: Pull Up! Pull Up! Sever e deja prins în curele de siguranță. Trage de mâner și avionul smucit se înclină cu coada în jos. Parașuta albă se așază peste avionul care s-a lăsat lin peste iarba câmpului în întuneric pe coada care s-a frânt sub greutate. Se desface din centuri și trage ranița dând să iasă repede din cauza unui fum care umple carlinga. E blocat, carlinga nu se deschide. Mai încearcă o dată. Scoate revolverul, întoarce capul și trage. Sticla are acum o gaură prin care nu poate să iasă nici fumul. Trage și celelalte gloanțe răspândit. Cu pumnul înmănușat izbește puternic și geamul se fărâmițează. Aruncă bagajul prin gaură și iese și el rostogolindu-se peste aripa avionului până jos în iarbă. În spatele lui este șoseaua spre care pornește cu ranița în spinare în timp ce încarcă revolverul mergând prin iarba mare. Vrea să ajungă cu autostopul înapoi în Mangalia. Între el și șosea este o distanță de mai bine de un kilometru. La mijloc, un elicopter de mici dimensiuni se lasă, de fapt cade obosit în câmp ca o libelulă gigantică. Sever se lasă pe genunchi în iarba umedă. Scoate binoclul și se uită din poziția ascuns la elicopterul cu un singur pasager și recunoaște pe șeful celor cinci cum coboară în costumul lui de camuflaj de nisip nepotrivit cu verdeața câmpului. Scrutează în jur, ridică arma și trage în direcția lui Sever care se aruncă pe burtă și se rostogolește la dreapta, apoi la stânga și se oprește nemișcat ascuns de bălării și de ierburi. Două gloanțe lovesc pământul lângă șoldul lui. Inamicul are vedere pe timp de noapte sau detector de căldură a corpului. Cu pistolul lui nu are nicio șansă să-l ochească de la distanță. Se retrage spre avionul care a luat foc între timp. Căldura incendiului îi maschează amprenta termică. Ridică pistolul și ochește... Stai! Aude în rusește. Simte în umăr cum e împuns cu țeava armei. Lasă pistolul! îi strigă învăluirea. Pune jos revolverul și ridică mâinile. Fugise cu prada, e adevărat, dar nu omorâse pe nimeni și fuga a fost una din disperare, caută explicație Sever. Crezuse cu adevărat că echipa celor cinci a murit pe fundul mării. Șeful se apropie, îi face semn cu arma să se îndepărteze de foc. Să mergem, continuă el pe românește stricat, ia revolverul lui Sever de jos și toți trei abandonează mijloacele de zbor și se îndreaptă spre strada pe care mașinile trec rar. Sever înainte, cei doi cu armele îndreptate spre el, înapoi. Credeai că te înbogățejti, zice celălalt de lângă șef. Apoi în rusește: Luăm noi tot acum. Zi mersi că nu te-am omorât. Am omorât noi mai mulți decât crezi. Gura! rostește încet șeful. Noi luăm prima mașină. Tu rămâi pe loc și te descurci. Nu îți lăsăm nimic. Sever are restul de bani la piept: vreo două mii de euro, sumă suficientă să găsească drumul înapoi spre casă. Am crezut că ați murit toți la cutremur. Sever pornește pe rusește spre surprinderea celor doi: Am găsit doi dintre voi pe jos fără suflare. Am decolat din cauza amenințării cutremurului. Vine apa la loc, știți? Muream sigur dacă nu decolam. Da, da! Mergi înainte, ți-am zis că nu te omorâm. Sever nu are încredere în cuvântul lor nici acum. A trebuit să-mi omor oamenii, mormăie Șeful. Aveam doar două elicoptere. S-au agățat de noi, ne-au amenințat cu arma și ... nu am avut de ales. Dar tu mai aveai un loc în avion și ai plecat, zice Șeful. Credeam că ați murit, țipă calculat Sever. Mda! Noroc cu trackerul. Ți-am ținut urma. Cei trei mai au vreo trei sute de metri până la stradă. Mașinile se aud vâjâind. Dă-mi ranița! urlă Șeful. Stai! Sever se oprește pe loc și i se smulge din spate ranița. Ce ai găsit tu acolo? Șeful desface sfoara, lărgește gura și pune bagajul în iarbă. Lumină, aici! ordonă colegului. Toți trei se opresc. Lumina albă a lanternei artă coiful coclit. Îl scoate cu ambele mâini. Suka! Vechi și bun. Ce e în el? Nu știu, răspunde sincer Sever. Șeful trece cureaua armei automate pe umăr și se uită de aproape la coif. Scoate coiful, întoarce tigva și rămâne nemișcat. Șefu! Șefu! strigă ajutorul lui. Îl prinde de umăr și rămâne nemișcat alături de acesta. Tăcerea lungă îl face pe Sever să întoarcă capul. Cei doi militari, de fapt aventurieri și hoți, stau nemișcați. Unul cu lanterna luminând fix și celălalt ține craniul vechi ridicat la nivelul feței. Coiful este la picioarele lor. Au înghețat de frică? îi trece prin cap. Trece în lateral și aprinde lanterna lui. Văzut din lateral spate, capul nu este un cap frânt de schelete ordinar. Oasele temporale ale capului sunt lucioase cu irizări verzi, și parietalul, occipitalul și tâmpla au culoare aurie la contactul cu lumina lanternei. Cei doi soldați sunt nemișcați ca niște statui de piatră îmbrăcată în haine. Hei! Mă auzi? Face semne repetate cu mâna dinaintea ochilor celor doi. Nicio mișcare. Ochii sunt una cu fruntea, cu părul, toate ca turnate în ciment după vechea lor formă. Se lasă pe vine privind pământul, trage coiful cu piciorul, îl ridică și îl pune invers peste capul de statuie cu găurile de ochi și gură spre el pentru a bloca total chipul găunos al craniului. Îl aruncă în raniță, ia revolverul înapoi și pleacă în fugă. Strada e neobișnuit de circulată. Deschiderea strâmtorilor și cutremurul îi alungă pe toți spre interiorul țării. De pe marginea drumului ridică mâna dar mașinile nu opresc. Focul abia se mai vede din câmp. În mod normal nu ar fi trebuit să se vadă deloc, dar miasma și-a pierdut din putere. Apele acoperă mlaștinile, spârcurile în putrefacție, acoperă milioanele de tunele care mustesc de gazul otrăvitor. Scoate masca și respiră. Scoate și ochelarii. Nu îl ustură ochii. Un miros abia simțit și suportabil. Aruncă masca sperând că o față descoperită va convinge vreun șofer să-l ia în mașină. Merge pe marginea șoselei, prin nisip. Mașinile trec rar fără să oprească. Scoate lanterna cu lumina roșie luminează și face semn celor care trec dinapoia lui înspre oraș. O mașină de armată înaltă, cu coviltir verde în spate oprește pentru el. Șoferul se apleacă peste scaunul gol din dreapta și îi deschide. Urcă. Unde mergi? întreabă militarul care vine dinspre Vama Veche. Tipul e tânăr, cu bereta pe umăr, tuns scurt, blond. Manevrează volanul mare și împinge pedalele de la mașina veche și pornește încet, apoi prinde viteză pe șosea. La Mangalia vreau să ajung. Turist, zice, sec Sever. Omul îi observă oboseala și văzuse revolverul. Să umbli dezarmat pe aici este o prostie, zice privind mereu șoseaua dinaintea lui. Sper că ești cuminte. Sunt așteptat. Am program fix. Duc mâncare la popota ofițerilor. Nu ai vrea să-i lași nemâncați. Sever îi spune direct: Sunt venit de pe mare. M-a prins cutremurul și am scăpat zburând. Ăla era avionul tău care ardea pe câmp? M-am prăbușit și am tras parașuta. Da. Aha! zice soldatul. Și? Ai găsit ceva comori? Vă știu pe voi. Cei care se întorc se întorc mereu cu buza umflată. Tu nu pari umflat. Nițel cam șifonat, da. Și te-ai întors pe năpasta asta. Te descurci. Mă descurc, zice Sever privind înainte și el prin parbrizul murdar. Dacă o să ai probleme, eu ... Stai liniștit. Te las la intrare, în Portului. Presupun că mergi cu trenul. Da, răspunde Sever. De acolo n-ai decât să urmezi strada și ajungi în gara nederanjat dacă ai grijă. Patrulele noastre stau cu frica apei și sunt gata să fugă. Nu mai sunt vigilenți decât pentru ei. De ceilalți ca tine și care nu au curajul tău să iasă în larg să te ferești. Mda, Știu. Mersi! Deci ai ceva, comori? Sever simte că totuși nu scapă de întrebare. Un coif amărât, face el pe obositul. Abia dacă îmi scot chiriașii din casă cu ce iau pe el. Desface ranița și îi arată soldatului care aruncă în fugă o privire înăuntru. Tss! scoate pe gură omul. Zi mersi că ești teafăr. Mai avem puțin. În cinci minute cobori. Stai fără frică. Nu te pârăsc. Sever se uită pe geam și dă din cap. Scoate din geacă ultimii bani. Îi dă pe din două în văzul soldatului care trage cu ochiul. Uite, o mie de euro. E salariu tău, cred, pe o lună. Am mult de mers până acasă. Soldatul ia banii și îi îndeasă în porthart. Dintr-un compartiment al bordului de mașină scoate o bucată de plastic și i-o întinde. E abonamentul meu pe tren. Te sui de pe partea opusă a peronului. Nu te vede nimeni. Sever ia cartonul plastifiat și îl pune în buzunar cât mașina iese de pe șosea. Soldatul oprește cu motorul la ralanti. Numai bine! îi întinde mâna. Salut! Mulțumesc! Sever coboară și așteaptă mașina să se îndepărteze. Mașina zgomotoasă merge drept și iese de pe șoseaua mare, pierzându-se în întuneric. În oraș urma miasmei este mai puternică, nu s-a risipit, încă. Fixează masca și ochelarii. Încrederea lui în oameni e mare și crede că e foarte probabil că soldatul se va întoarce și nu va fi singur. Probabil cheamă întăriri pe cont propriu fără să pomenească de partea lui deja luată. Merge printre blocurile părăsite și pline de plante sălbatice crescute prin ferestre și uși, prin planșeele crăpate. Nicio lumină împrejur. Rar câte un stâlp aprins, insuficient pentru a observa toată zona. Pe sub ferestrele este cel mai ascuns drum. Folosește rar lumina roșie a lanternei. După două ore ajunge în spatele restaurantului de peste drum de gară. Se retrage în unul din blocurile mai înalte de lângă acesta, și se pune de pază la un etaj superior. Nu plouă înăuntru, e oarecum ferit de miasmă și de vântul rece, și dacă locul va fi cotrobăit poate evita oaspeții nedoriți deplasându-se liber sus sau jos de aceștia. Poate observa cu binoclul gara. E obosit și trage sub geam o saltea dintr-o cameră alăturată și se întinde cu ranița sub cap. Arătarea din ea nu-l sperie, mai trecuse pe lângă ceva asemănător, demult. Asta poate fi comoara cea mai mare pentru mine, își zice. Nu este o coincidență. Nu poate să fie. Nu mai are nimic de mâncare, nu are nici apă. Se uită la ceas în întunericul camerei. Mai aștept două ore, se hotărăște. La două noaptea coboară și intră în gară. Oameni ai locului, militari și personalul gării dincolo de ghișee, își văd de treburile lor mai agitați acum decât erau la sosire. Mulți ar fugi din cauza apelor amenințătoare, dar care, deocamdată, nu dau semne că ar intra în oraș, prinde Sever din discuțiile celor prezenți care nu se feresc să vorbească tare. La un ghișeu deschis bate în geam. De după acesta cineva aprinde o lampă de birou. Da? Vreau să înnoiesc abonamentul, ăsta a expirat. Arată plasticul primit de la soldat. Pe ce rută? Păi tot așa, Mangalia București. Pe o lună. Ah!, dați-mi bilet, doar. Se caută în buzunare. Cred că nu am bani suficienți. Da, dați-mi bilet spre București la clasa întâi. Fac abonament la întoarcere. Mulțumesc! Ia biletul și iese din gară. Trece liniile prin subsol și se urcă într-un marfar staționat pe ultima linie. În jumătate de oră e plecarea. Garnitura formată din locomotivă și trei vagoane e trasă încet pe linia întâia. La fluierul de gară coboară și se suie la clasa a doua, ultimul vagon. Lume puțină vorbind despre calamitate. Fug spre interior, deși apa nu a ajuns în niciun oraș de margine. Trece printre ei către clasa întâi și se așază pe locul lui cu ranița între picioare. Scoate masca și ochelarii, se șterge pe față cu haina de sub geacă și adoarme privind pe geam în întunericul din mișcare. Trenul urcă până la Constanța, apoi ia direcția vest, spre capitală. Doarme toate cele cinci ore. Șeful de tren nu l-a trezit, îl văzuse în gară când plătise biletul. L-a trezit după ce coborâse toată lumea și făcea verificarea de rutină. Sever buimac i-a mulțumit și i-a arătat biletul. Nu e nevoie. Coborâți, vă rog! Ajuns pe peronul Gării de Nord, lumina zilei îi trezește oboseala. Lucru bun, miasma nu se simte. Gara este plină de călători fără măștile purtate de o viață pentru unii. Dimineața este rece și abia însorită și pare că stă să plouă. Merge la un restaurant și ia apă și cafea. Cumpără bilet la linia trei, și după o oră, urcă în tren cu destinație spre orașul lui natal, nu spre Sorești.