În acea noapte de pustiu înghețat a iernii lui '88 am fost fericit prima oară cu adevărat sau cel puțin așa mi se păruse atunci. Soldat fiind, făceam de gardă la un depozit de muniții de lângă Tecuci, în pădure și mă întrebam dacă își va mai aminti vreodată cineva de mine să mă scoată de acolo. Gerul îmi părea cosmic, acel zero absolut de care citisem că îmbracă universul și în care cauciucurile devin casante. Plantat în post după miezul nopții, m-am pomenit singur cu pădurea paralizată de ger, cu zăpada făcută solzi și cu cocoașa enormă din luminiș sub care se ascundea depozitul de grenade, gloanțe și alte nenorociri. Nu m-am mișcat din loc minute bune, fascinat. Totul părea un decor american de film, perfect și parcă prea plin de clișee, ca într-un film ieftin dar cu buget mare. Luna nu lipsea, imensă și dodoloață, albind scena și mai mult și făcând solzii zăpezii să pară bănuți de argint. Eram singur pe lume. În sufletul meu, încântarea îi luase locul tristeții de a păzi tâmpenii militare ale unui regim absurd și de a pierde timp prețios din viață stând ridicol cu mitraliera în mână luni de zile, printre necunoscuți și pentru o cauză și ea necunoscută. Gândeam în versuri minunate, vedeam culori neașteptate și auzeam simfonii nescrise încă, stare care mi-a muiat picioarele și m-a lungit în zăpadă, privind luna cum stătea ea așa splendidă printre copacii orfani de frunziș și vopsind totul cu lapte ceresc. Am adormit. Visam realități paralele, toate frumoase, toate la o atingere de mitralieră, toate îmbrăcate în mantaua mea de soldat incompetent ce tocmai părăsise starea de război pe timp de pace pentru a călători în cea de beatitudine dată de natură. Probabil voi fi dormit o oră sau două secunde, nu voi ști nicicând. M-au trezit mângâieri reci de fulgi proaspeți veniți de nicăieri direct pe chipul meu pe jumătate înghețat. Mă feream clipind de parcă aripi de înger îmi gâdilau fericirea. Din când mă întorc acolo și tresar. Simt rece pe obraji și pe frunte chiar dacă e miez de vară sau dorm lângă o sobă. Uneori vreau să nu mă mai întorc niciodată dar îmi amintesc de mitralieră și asta mi se pare din ce în ce mai mult o nucă în perete.