Era una dintre acele femei care mai întâi trăgea și abia apoi întreba, o femeie de caracter tumultos ca o cataractă amazoniană. Tocurile amețitoare ale pantofilor ei din piele de anacondă străpungeau, cu stil și nerv, chiar și granitul trotuarelor de la periferie, trotuare pe care până și mafia călca tremurând și înarmată până-n dinți. Dar ea nu, ea străbătea senină și sexy trotuare de risc maxim, traversa zâmbind străzi cu indice ridicat de mortalitate la vânătoare de indivizi ce făcuseră să tremure guverne și să se închidă bănci peste noapte. Șoldurile ei, acoperite întotdeauna de rochii mai strâmte decât un ștreang învingător, rulau în mișcări de tamburi scăpați de sub control ai unei mașinării nemțești create să distrugă simțuri, anesteziind priviri cu subînțeles și dejucând tentative de asasinat abia născute din invidie, din pofte, din necesitate și frustrare. Adjectivul ei nu era “frumoasă”; calitatea ei de bază nu era echilibrul iar numele ei nu era banalul. Spectaculoasă, zăpăcitoare și fatală încă de la prima vedere, Zuza diseca existențe masculine dintr-o clipire, manipula destine printr-un simplu țuguiat de buze, recicla caractere amare din decolteu și le concretiza suspine celor din preajmă, femei sau bărbați, cu o simplă silabă, cu un pas, o mișcare de umăr gol sau cu o unduire de buclă. Zuza era zeița metropolei fără să-și propună. Olimpul ei erau mințile date peste cap ale celor ce o cunoșteau iar minunile ce dădeau corp legendei sale erau inimile vrăjite ale tuturor ființelor bipede pe o rază de cincisprezece cartiere cu mahalalele lor cu tot. Zuza era procuror-șef cu birou în stradă, aprig justițiar cu veșnice ore suplimentare în păcatul polițienesc al gloanțelor, detectiv hormonal și călău sub acoperire de lux. Nu-i rezista caz, nu exista proscris fără pedeapsă și nici fugar fără linie de sosire în ghearele ei în permanență mirosind a praf de pușcă. Închisorile gemeau de lichele și asasini datorită ei, proxeneții dați în urmărire internațională își luaseră tălpășița spre orizonturi fără capcane sexy și nemiloase, rechinii financiari se pensionaseră ori se aruncaseră de la etaj, albi de frică iar corupția părăsise birourile blocurilor de sticlă ale politicii de teama celui mai celebru ruj al legii și a celui mai letal parfum al răzbunării. Orașul devenise leagăn de îngeri, grădină de heruvimi și sanatoriu de serafimi asistați în extaz de sânziene și elfi deghizați în cetățeni obișnuiți, mândri de urbe, de procurorul-șef al ei, de șansă și de pacea locală la care nu mai speraseră. Și toate astea, spune cronicarul, construite pe altarul frumuseții feminine care într-o zi, nu cu mult timp în urmă, se hotărâse să studieze Dreptul Magna Cum Laude dar și slăbiciunea atotcuprinzătoare, nemuritoare și fără de cusur a bărbaților.