Am plecat în grabă, la intrarea pe balcon am observat o foarfecă mare de tăiat sârmă agăţată într-un cui gros bătut într-o crăpătură din stâncă, foarfecă pe care nu o observasem la venire, şansa să verific câteva ipoteze m-a făcut să alerg către casa lui Ştefan, uşa era descuiată, am trecut prin bucătărie în viteză, am împins cu forţă patul către geam, am rulat uşa articulată a beciului, am coborât câteva trepte pe scara de lemn, am rotit şi întrerupătorul de pe piciorul patului, aprinzând lumina şi coborând nerăbdător în locaşul care văzuse, potrivit spuselor sinucigaşului, minunata comoară.
În beci era curat, o curăţenie totală, niciun butoi, legumă, sau damigiană, nimic din cele care se păstrează, îndeobşte în pivniţe. Un beci uscat, curat şi gol. Am ciocănit la repezeală pereţii, cu pumnul strâns, apoi cu inelarul mânii drepte, niciun sunet gol, care să stârnească întrebări.
Mă lămurisem într-o oarecare măsură, cufărul nu era acolo, am ieşit din subsol, am stins lumina, lăsând şi uşa rabatabilă, peste care am tras, la loc, patul. În ultimul moment, înainte de a ieşi din cameră, am deschis uşa şifonierului, deprins cu folosirea acestui spaţiu drept ascunzătoare, din experienţă personală. Am scos în mare grabă cufărul gol de sub cele câteva haine, l-am dus la fel de repede şi l-am ascuns în portbagajul maşinii, pentru a nu mai stârni întrebări în rândul celor care, cândva, vor vrea să cerceteze misterioasa dispariţie a călugărului din căsuţa de sub cetatea domnitorului Petru Rareş. Am căutat la repezeală prin mobilierul din bucătărie, apoi în dosul casei, negăsind rucsacul, un rucsac mare în stare să susţină douăzeci şi două de kilograme.
Era deja înserat de-a binelea când a ajuns Iuliana, cărase cu ea foarfeca aceea mare şi grea, probabil voia să şteargă urmele, stăteam pe pragul casei, m-am ferit din calea ei, a intrat în bucătărie, a trecut dincolo, a aruncat o privire, revenind în curte şi încuind uşa, apoi, cu un aer sfârşit, de capăt de lume, mi-a spus:
- Putem să mergem, dacă vrei...
Am întors maşina mergând foarte încet, am intrat în drumul asfaltat, după o sută de metri, mi-am întors privirea spre dreapta, eram în ultimul loc din care se mai vedea casa pustnicului, locul din care, cu mult timp în urmă am văzut pentru prima dată la un loc, cerbul, caprele şi îmblânzitorul lor. Am oprit ieşind din maşină, doar eu am ieşit, cerbul intrase in bătătura casei adulmecând aerul cu nări fremătânde, au apărut şi caprele un pic mai târziu, se uitau către uşa casei, ştiau sau doar simţeau ceva, am imitat un fluierat de pasăre, instantaneu toate patru fiinţele s-au întors către mine fără să fugă, nu ştiu dacă mă vedea, dar cerbul se uita exact către mine, aş fi vrut să merg către el, mi-aş fi dorit să-i pot atinge coarnele, ştiam că la primul pas ar fi fugit, mă amăgeam cu prietenia lui de la distanţă, m-am mişcat, mergând cu spatele catre maşină, am urcat spunându-mi mie şi cerbului, doar mie şi lui:

Şi-a lăsat coarnele în pământ, a mugit scurt, cele patru capre au apărut grupate în jurul lui, nu simţeam niciun pic de teamă, doar preţuire.
Tot drumul până acasă am tăcut amândoi, am privit de câteva ori în oglindă, Iuliana ţinea ochii închişi, am oprit maşina între case, voiam să deschid poarta să parchez maşina cu spatele în curte, Iuliana a coborât strigând-o pe Sofia care a venit cu cheia, au pornit către casă, Iuliana s-a întors din uşă salutându-mă cu voce abia auzită:
- Noapte bună, Cristian!
- Noapte bună Iuliana, somn bun miţuşcă!
- Noapte bună nene Cristian!
Nu am văzut nicio mişcare nici a doua şi nici a treia zi, era o linişte deplină, în prima seară nici măcar lumina nu s-a aprins, mi-am spus că Iuliana boceşte de ochii lumii şi nu-i dă voie micuţei să aprindă becul, în dimineaţa următoare m-am trezit devreme, nici atunci nu s-a aprins lumina, abia în seara celei de doua zile am văzut lumină în casa din sus de mine. Un pic mai târziu s-a pornit şi televizorul, ieşeam din când în când privind către ferestrele lor, până ce, pe la unsprezece noaptea toate luminile erau stinse.
Nu voiam să fac niciun pas în viaţa Iulianei, aşteptam să-i văd reacţia după dispariţia lui Ştefan, au mai trecut câteva zile fără să dau ochii cu ea, în prima duminică ce a urmat prăbuşirii muntelui, pe la trei după amiază, m-am pomenit cu Iuliana şi cu Sofia în casă, stăteam tolănit pe canapea, mă uitam la televizor, am tresărit la bătaia în uşă, până să răspund, Sofia era deja în casă, fericită că mă vede, simţindu-se ca la ea acasă.
- Poftiţi, intraţi, iertaţi-mi moleşeala, aşa păţesc duminica după amiază, nici nu dorm, dar îmi este şi lene să fac altceva, să merg după ciuperci sau la crâşmă la bere, prefer să dormitez ca o legumă. Mă bucur că aţi venit, este prima vizită pe care mi-o faceţi împreună, şi fără motive speciale.
- Ai dreptate, şi nu ai, nişte motive foarte speciale mă determină să vin acum, aici, mi-a vorbit Iuliana, evitându-mi privirea.
- Mă sperii, dar nu văd ce rău mai mare decât ce s-a întâmplat, s-ar putea petrece.
- Aşa-i, nu-i la fel, doar că se schimbă mult lucrurile. Cristiane, a-nceput Iuliana, aşezându-se pe scaunul pe care i-l împinsesem înspre ea, în vreme ce Sofia se aşezase lângă mine pe canapea, tu ştii că eu am venit aici, în Ardeal, în satul ăsta cocoţat pe deal, chemat de omul meu, Ştefan, venit cu câţiva ani înainte, care m-a adus după el, apoi, venind vârsta şcolii, am adus-o şi pe Sofia. Ştii multe despre mine, despre noi, şi tocmai de aceea vei înţelege de ce vreau să plec, nimic nu mă mai ţine aici, alergând zilnic la oraş pentru un salar modest. În câteva zile plec în Muntenia la casa părintească, merg la mama şi la fiica mea cea mică, Raluca mă va avea lângă ea, va creşte cu mamă lânga ea, aveai dreptate spunând că înstrăinarea se produce mai repede şi mai uşor decât apropierea, abia aştept să-mi iau copila în braţe, apoi să o aşez în cărucior plimbând-o pe malul Argeşului.
O priveam împietrit, şi cu toate că era varianta cea mai firească pentru ele, la trei zile după dispariţia lui Ştefan, nu mă gândisem că asta va urma, surprinderea mea fiind evidentă.
- Dar ce ai vrea Cristiane, să stau în cocioaba asta, sau în casa aceea bântuită? Mi-a ajuns cât m-am ascuns de lume, să nu mă ştie cu adevărat, să nu mă bănuiască, nici nu puteam să le spun nimic despre mine, nu mai pot, nu mai vreau să mă ascund de nimeni, niciodată! Cât mai trăieşte mama, mă va ajuta să-mi cresc fetele, voi munci undeva aproape de casă, vreau doar să-mi cresc cu dragoste copilele.
- Am înţeles, Iuliana, ai dreptate, este cel mai bun lucru pentru voi. Ce vrei să faci cu casa şi grădina, asta în care trăieşti acum, ce faci cu casa lui Ştefan, a cui este , pe numele cui este înregistrată, dacă este întabulată?
- La toate m-am gîndit Cristian, de două zile, bolind în pat, mintea mi s-a plimbat peste tot, casa mea, daca eşti de acord, mi-o vei vinde tu, îţi voi face o împuternicire la notar, şi contra unui procent din sumă poţi să o vinzi oricui, dacă-ţi place ca vecin. Casa de sub cetate era pe Ştefan, a lăsat-o prin donaţie mănăstirii care se va înălţa în câţiva ani, în aceste locuri sfinte. În după-miaza în care m-a chemat la notar să-şi încheie testamentul, a cerut redactarea unei fraze care l-a uimit pe notar, pe care doar eu o înţelegeam, lăsa moştenire, în caz de deces sau dispariţie, toată comoara descoperită între stânci, domnitorului Petru Rareş, domn al Moldovei, fiu şi urmaş al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Cred că dorea să autentifice, într-un fel, loialitatea lui faţă de domnitor, să-şi dovedească lui însuşi şi celorlalţi că este un slujitor credincios până la moarte.
- E-n regulă, îţi scriu numărul meu, după ce ajungi acasă sigur îţi vei cumpăra un telefon, sună-mă dacă vrei, să ţinem legătura, să te pot anunţa dacă voi vinde casa şi grădina.