Când am ajuns acasă şi mă pregăteam să deschid poarta să-mi parchez maşina, copila m-a strigat de câteva ori din târnaţ, rugându-mă să merg până la ea.
- Salutare Sofico, unde-i mama?
- A plecat la nenea Ştefan. Mi-a zis să vă dau asta, dacă veniţi.
,,Vino la Ştefan, dacă poţi, mi-a spus că azi este ziua cea mare, a sosit timpul”
- Încuie-ţi casa şi portiţa, şi stai în casă. Fug după Iuliana, ne vedem mai târziu.
Am intrat în maşină, am întors în intersecţia de la magazin pornind apoi cu viteză către pustnic. Pe Iuliana am ajuns-o la vreun kilometru de casa lui Ştefan, a urcat în grabă, am parcat la întâmplare, Iuliana a intrat în casă căutând ceva, ,,- Vreau să văd dacă nu a lăsat vreun bilet”- mi-a întins ea carneţelul negru, trecând în dormitor şi răscolind în grabă. Am intrat după ea, am aşteptat câteva secunde, apoi negăsind nimic i-am spus:
- Hai după mine, ştiu unde-i!
Regretând că, în cele patru zile care au trecut de la întâlnirea cu Daniil, nu mi-am găsit timpul să verific adevărul spuselor lui, a urmelor vizibile, cu siguranţă, atât în zona balconului de nord cât şi în cea a mormântului comorii de lângă cetate, am luat-o la fugă pe poteca ce ducea către fântână încercând să-mi amintesc cu acurateţe povestea îmblânzitorului din noaptea destăinuirilor, am ajuns la fântâniţa zidită, am trecut mai departe, la grohotişul albastru am stat să o aştept pe Iuliana, am luat-o spre stânga către balcon, am aşteptat-o din nou, voiam să mergem împreună prin tunelul de vegetaţie, sosise clipa şi-n acel moment o zguduitură surdă, înăbuşită, din adâncuri m-a făcut să întind mâna catre peretele de stâncă, balconul era luminat, tunelul dispăruse, vegetaţia fiind tăiată cam la înălţimea unui om. Iuliana părea expresia groazei când a ajuns la mine, privea în toate părţile, căutând, parcă ceva, s-a aşezat în genunchi ducându-şi pumnii la gură, a gemut de două ori apoi a urlat ca o lupoaică privind în sus, un plâns spasmodic i-a cuprins trupul, plângea cu ochii deschişi, privind către balcon, strigând în cele din urmă numele bărbatului ei:
- Ştefaaaneee! Ştefaaaneee! Unde te-ai duus? De ce te-ai duuus? Trebuia să mă iei şi pe mineee! Nu ne-am înţeles aşa, mi-ai spus că totul va fi bine, de ce m-ai minţiiit Ştefaaane? după care s-a prăbuşit cu braţele sub frunte, plângând în hohote stinse, de parcă s-ar fi schimbat, deodată, ceva în inima şi mintea ei, o hotărâre izbăvitoare ar fi luat-o în stăpânire, scurta ei suferinţă reuşind doar să-mi stârnească întrebări.
, a fost gândul care mi-a încolţit în minte, văzând relativa linişte ce a cuprins-o, linişte care mi-a dat răgazul să merg pe balcon privind la baza peretelui, am găsit intrarea în grotă închisă complet dar nezidită, un fuior de praf, mai evident decât restul prafului ce plutea în zonă mi-a arătat locul unde avusese loc împlinirea clipei, locul în care Ştefan găsise materializarea blestemului vieţii lui de ales al sorţii. O intrare cam cât într-un cort, era blocată de bolovani, de acolo se ridica norişorul de praf, doar un vuiet surd, probabil ecoul străbătând stâncile, se stingea încet. Îmi făceam semnul crucii când o vibraţie puternică din inima muntelui m-a făcut să mă ţin iarăşi de perete, cred că spaima a fost de vină, m-am uitat înspre Iuliana, îşi ridicase capul căutând spre mine, nu înţelegea zgomotul, i-am spus încet, atât cât să audă:
- S-a prăbuşit tavanul grotei! S-a terminat!
- Să facem ceva, te rog, cheamă ajutoare! Nu-l putem lăsa acolo, să mergem după ajutoare! Te rooog! Fă ceva! îşi juca ea, la fel de prost, rolul de femeie disperată.
- Iuliana, femeie bună! Ascultă-mă! Nu mai e nimic de făcut! Totul s-a terminat, a picat muntele peste el, asta şi-a ales, a vrut să moară cu toate bijuteriile, cred că acum i le-a dus domnitorului, se uită amândoi la ele, este tot ce şi-a dorit!
- Chiar aşa-mi spunea păcătosul aseară, azi se va întâlni cu Petru, domnitorul lui pentru totdeauna, consăteanul lui iubit, prietenul şi sfătuitorul vieţii lui.
- Fii sigură, a murit fericit!
- Ştii ceva, de fericirea lui nu mai pot eu, să-l ardă focul iadului, mi-a promis că nu o face, la mine şi la fete nu s-a gândit?
- Era bolnav, Iuliana, tu ştii mai bine decât mine ce era în sufletul lui.
- Toată viaţa lui a vrut să fie bogat, să aibă mulţi bani.
- Acum nu cred că de avere este vorba, altceva l-a ucis, pasiunea pentru comoară şi pentru domnitorul exilat, astea l-au pierdut. Blestemul comorii l-a urmărit de mult timp. Ai văzut cufărul deschis? Ţi-a arătat ce era în el?
- Da, o singură dată.
- Şi?... Ce-ai simţit?
- Alegerea s-a făcut înainte de a vedea bijuteriile, alegerea este făcută în noi din naştere, dacă era să fiu îmbolnăvită de comoară, puteam să înnebunesc împreună cu el văzând ce era în cufăr, dacă nu-ţi pasă din cale afară de mult, treci foarte uşor peste strălucirile aurului de orice fel şi de oriunde, aşa cum am facut eu, alegând să nu mă uit decât o singură dată şi foarte puţin.
- Mă uimeşti, eşti femeie şi-mi spui că nu te-au atras bijuteriile domnitorului, eşti cu adevărat uimitoare!
- Când i-am văzut privirea ce-i lucea mai tare decât aurul şi pietrele, când i-am auzit vorbele de parcă era sub o vrajă, posedat de-a dreptul de cufărul acela nenorocit, mi-a pierit cheful de a mai admira ceva. Simţeam că nu-i normală bucuria lui, îi simţeam nebunia care, începută imediat după ce a desluşit harta, s-a dezlănţuit după câţiva ani, când s-a mutat aici, explodând de-a dreptul, după ce a găsit cufărul.
- Ţi-a spus cum l-a găsit?
- Mi-a spus, bineînţeles că mi-a spus, îi plăcea să vorbească despre comoară, dar nu o făcea decât persoanelor de care nu se îndoia, în care avea maximă încredere. Până acum, şi de acum pâna la sfârşitul lumii suntem doar noi doi, ştiu că ţi-a spus, acelaşi lucru mi l-a spus şi mie.
- Iuliana... hai să mergem acasă, mai venim zilele următoare, se întunecă în scurt timp, nu mai avem nimic de făcut aici, Ştefan nu mai este printre noi.
- Du-te înainte, te ajung din urmă, aşteaptă-mă la casa lui.