Am căutat numărul lui Barbu în cartea de telefon. Voiam să ştiu mai multe despre ultima zi. Am recitit caietul, am revăzut pozele, şi am renunţat să-l sun.
Nu-mi plăcea personajul, din puţinele rânduri ale tatei, şi din poze. L-am ales pe Răzvan. Mi se părea mai abordabil şi mai sincer. Aş fi vrut să vorbesc cu Irinel, dar era doar o dorinţă târzie şi irealizabilă.
Am sunat acasă la el şi mi-a răspuns soţia. I-am spus cine sunt, a lăsat receptorul, şi a trecut ceva timp până am simţit din nou mişcare. Era Răzvan, a cărui voce mi-a confirmat descrierea săracă făcută de tata şi imaginea veche din poze. Sigur eram subiectivă în apreciere, dar vocea înaltă, la limita dintre adolescenţă şi maturitate îmi sugera un bărbat slab cu trăsături frumoase dar mai puţin masculine, un adolescent întârziat. I-am spus că aş dori să stau de vorbă cu el, să-mi clarific câteva lucruri petrecute în ultima zi, şi mi-a spus că nu prea mai sunt lucruri de clarificat, că se ştie totul şi nu prea îi place să-şi aducă aminte. Să lăsăm morţii să se odihnească în pace. Am insistat, spunându-i că am găsit nişte însemnari ale tatei şi am mare nevoie de o discuţie cu unul din prietenii lui. Nu am ştiut să-l ascult atunci când trebuia şi pentru liniştea mea sufletească, dar şi pentru a tatei trebuie neapărat să ştiu ce s-a întâmplat, atunci. I-am spus că mă interesează mai ales ziua de sâmbătă, şi concluziile specialiştilor. L-am rugat, în numele prieteniei cu tata, să-mi acorde câteva minute , într-o zi când vrea el.
S-a lăsat înduplecat, şi am stabilit întâlnirea în prima duminică după discuţia noastră telefonică.
M-am prezentat cu ceva timp înainte de ora stabilită. Avea o casă frumoasă, dar mai frumos era locul plin de verdeaţă, de la florile din straturi până la via umbroasă şi răcoroasă.
- Semeni foarte mult cu tatăl tău. Teribil cât poţi să semeni.
- Ştiu, toată lumea spune acelaşi lucru.
L-am privit scurt şi mi-am dat seama că nu am greşit prea mult. În afară de părul grizonat, care îi dădea un farmec în plus, era, aşa cum am simţit, un adolescent fermecător. M-am felicitat în gând pentru alegerea făcută , şi i-am mulţumit pentru invitaţie. I-am povestit din nou despre însemnările tatei, spunându-i că ştiu povestea până în momentul căderii de pe vârf, în puterea nopţii. I-am spus că aici se opresc însemnările, rugându-l să-mi spună ce s-a întâmplat sâmbătă, cum l-au găsit pe Irinel, cu ce l-au adus de pe munte, dar mai ales, cum s-a comportat tata în ziua aceea nenorocită.
- În urmă cu mulţi ani eram prieteni foarte buni cu toţii. Toate vacanţele ni le petreceam împreună, dar mai mult decât atât, tatăl tau şi Irinel aveau nişte afinitaţi speciale. Toţi eram nişte romantici, aş spune, dar ei doi se înţelegeau foarte bine. Erau doua personalitaţi complementare, unul copilaros şi visător iar celălalt, tatăl tău, maturizat prea devreme, dar cu preocupări similare, însă mult mai instruit. Îşi ascundea în permanenţă trăirile personale, în vreme ce Iri îşi punea sufletul pe masă cu o sinceritate dezarmantă, ceea ce nu a mai făcut în ultima ieşire. De cele mai multe ori urcam pe munte împreună, dar nu de puţine ori au urcat doar ei doi. Se hotărau pe loc, la o bere, alegeau traseul, şi a doua zi erau pe creastă. Stăteau două trei zile şi veneau cu gândul la următoarea ieşire. Amândoi erau la fel de pasionaţi. Îmi amintesc că tatăl tău a urcat şi singur pe munte, neavând răbdare să aştepte câteva zile să putem merge mai mulţi.
- Tatăl meu nu a scris nimic despre ziua de sâmbătă. Aţi putea să-mi povestiţi?
- În noaptea aceea, sau mai bine zis în ceea ce a rămas din ea după accident, am fost foarte tulburaţi şi am acţionat cum am crezut mai bine. Am sunat la 112 şi am cerut ajutorul, dar, când au auzit ce s-a întâmplat, dar mai ales unde, ne-au spus că vor veni doar după ivirea zorilor. Ne-au sfătuit să rămânem pe loc, să nu ne aventurăm să-l căutăm, şi dimineaţă o să fim contactaţi pentru mai multe relaţii. Au insistat să le promitem că nu pornim în căutarea lui şi aşteptăm lumina zilei. I-am întrebat dacă vor veni cu elicopterul şi ne-au spus că au cerut deja aprobările necesare. Am regretat faptul că am prezentat întâmplarea ca o sinucidere, am dezbătut posibilitatea de a reveni asupra acestui lucru, dar, în cele din urmă ne-am dat seama că adevărul era singura variantă posibilă, pentru că se va declanşa o anchetă serioasă care nu va permite ascunderea acestuia, urmând ore întregi de declaraţii detaliate pentru elucidarea cazului. Ne-am fixat telefoanele să sune la ora patru, crezând că vom prinde o oră de somn, urmând apoi să ne adunăm bagajele şi să pornim către Ineul. Când au început să sune telefoanele eram cu toţii treji. Am făcut o cafea, ne-am adunat în grabă lucrurile şi am pornit spre vârf.
- Tata cum a reacţionat la vederea cadavrului?
- Nu l-a văzut deloc. De fapt nici noi nu am văzut decât husa neagră în care l-au luat. Când a venit primul elicopter eram într-o zonă ce permitea aterizarea. Le-am spus unde să-l caute şi au plecat imediat. Ne-au atras atenţia să nu plecăm pentru că va veni un al doilea elicopter pentru anchetă. Abia atunci a început calvarul. A vrut să rămână mai jos, în Şaua cu Lac, dar, fiind martor ocular, a trebuit să urce pe vârf pentru reconstituire. I-a fost teribil de greu şi nu a privit nicio clipă în prăpastie. L-au chinuit ceva vreme şi când a terminat, a plecat repede în vale, unde ne-a aşteptat pe noi până am terminat cu declaraţiile.
Nu mi-am putut opri dorinţa de a-l întreba dacă au coborât în noaptea aceea să-l caute pe Irinel.
- Nimeni nu ar fi putut să-l găsească atunci. Ar fi trebuit să găsim o variantă de
ocolire pentru a ajunge la baza Ineului, dar era foarte întuneric şi nu cunoşteam nicio potecă. De fapt, am aflat a doua zi că a rămas agăţat între stânci, undeva aproape de poale.
- Aşa cum şi-a dorit…
- De unde ÅŸtii?
- Din caietul tatei. Era mort când l-au găsit, nu-i asa?
- La câte fracturi de coloană avea nici nu putea să scape. Am auzit că era curbat invers decât normal, pe spate.
- Doamne fereşte!...A fost înmormântat cu preot?
- Da.
Au trecut doi ani şi, treptat, durerea a fost înlocuită de o amintire dulce amăruie dar din ce în ce mai senină. Multă vreme m-a urmărit un gând. Dacă nu era caietul cu proză, aş fi fost mult mai săracă, şi poate, mult mai tristă. Uitarea mi-ar fi vindecat mult mai greu rănile.
Într-o zi binecuvântată de Dumnezeu, i-am spus tatei tot ce am aflat, şi nu scria în caiet. Poate că el le ştia pe toate câte i le-am povestit, dar ştiu că m-a auzit. Am simţit cum mă învăluie toată dragostea lui dintotdeauna, şi, nici nu am simţit nevoia să-i cer iertare. Simţeam că între noi nu este nevoie de aşa ceva. L-am simţit lângă mine, şi am plecat împăcată. Am înţeles pe deplin ce voia să spună în versurile finale:
De-oi fi plecat, sunt tot aici veghindu-te pe tine, de nu-i avea nimic să-mi zici, să te gândeşti la mine.