- Dar du-te odată! Ce mai stai?! am strigat cu ură. Cred că nu de multe ori, în viaţă, am urât pe cineva ca atunci.
Eram blocat din nou în faţa suferinţei lui, şi nu găseam argumente să-l opresc.
Ne uitam, împreună cu Răzvan, cum îşi aranjează hainele pe el, cum cotrobăie în rucsac, îşi scoate lanterna şi apoi ne aruncă două sticle de palincă, oprindu-şi una pentru el.
- Asta o iau cu mine. Să nu-mi fie frig.
- Stai că vin şi eu! m-am hotărât deodată. Aşteaptă să iau câteva lucruri. Tot n-am fost niciodată noaptea pe un vârf de munte. O să ascultăm muzica sferelor. Aşteptăm răsăritul şi dormim la întoarcere. Hai să luăm şi sacii de dormit că poate prindem un pic de somn, şi cam suflă vântul pe acolo.
Am scos sacii de dormit din cort, mi-am mai luat o haină pe sub hanorac, am luat şi ceva mâncare, şi, cu lanternele în mâini, am pornit cu inima strânsă, ca pe drumul pierzaniei.
Primul popas l-am făcut deasupra lacului. S-a întors încercând să pătrundă întunericul la lumina lanternei. A urmărit conturul lacului, a zăbovit asupra corturilor, rostind cu voce ştearsă: Hei lume cum te treci…
Am mai făcut câteva opriri, să-şi tragă sufletul, şi nici nu am avut puterea să-i iau otrava de la gură când lua câte o înghiţitură. Cred ca orice legătură între noi era ruptă, dar nu puteam renunţa unul la celalalt. Eu cel puţin, căutam cu disperare argumente să-l întorc din drum, dar cu cât trecea timpul, şi ne apropiam de vârf, o teamă nedefinită mă lua în stăpânire. A mai oprit, pentru ultima dată, la izvorul din Şaua cu Lac, şi-a udat palma şi apoi buzele, şi-a aprins o ţigară, şi atunci i-am luminat faţa udă de lacrimi tăcute.
- Hai să ne întoarcem, omule!...
- Hai tălpaşule…hai să mergem mai departe…
Când am ajuns în vârf, mă stăpânea aceeaşi senzatie de neputinţă. Îi supravegheam fiecare mişcare, dar tot nu credeam că o va face. S-a aşezat, obosit şi înfrigurat, cu spatele lipit de borna de beton. I-am scos sacul de dormit şi l-am învelit până la gât. A acceptat ca un copil, fără să zică nimic. M-am aşezat în dreapta lui, spre apus, rezemându-mă şi eu de bornă. Mi-am dat seama că nu-l văd, şi m-am întors cu faţa la el, sprijinindu-mă în cotul drept, poziţie incomodă, dar care îmi permitea să-l supraveghez. M-am învelit şi eu cu sacul de dormit, şi am încercat, să-l aduc pe pământ, lângă mine, la 2279 de metri deasupra mării. Eram aproape de cer dar el era şi mai sus.
- Te-ai uitat vreodată la cer prin luneta lui Răzvan?
- Nu, niciodată. Nici nu ştiam că are aşa ceva.
- Mi-ar fi plăcut să pot aduce, acum, cerul mai aproape de noi.
- Poate doar luna, care e banală şi rece. Şi în plus, acum, luminează nopţile altora. Stelele sunt, oricum, mult prea îndepărtate. Şi de fapt, acolo e tot secretul.
- Crezi în stele?
- Nu în ceea ce văd, doar în ceea ce spun ele.
- CiteÅŸti horoscopul?
- La ora nouă, în fiecare zi, sunt la toneta din piaţă şi răsfoiesc ziarele, dar nu cumpăr niciodata nimic.
- Te-a ajutat vreodată premoniţia zodiei tale?
- Întotdeauna mi s-a întâmplat ceea ce am citit.
- Şi pentru zilele astea ce ţi s-a prevestit?
- Clarificarea unor probleme vechi, amânate la nesfârşit.
- Irinele, astea toate sunt interpretări comerciale ale unor jurnalişti care vor să-şi vândă ziarul.
- Nu ştiu dacă e aşa, dar cred ca îmi voi găsi liniştea, în sfârşit. Vineri dimineaţa am citit ziarele apărute până ai venit tu, şi mi-au spus că totul va fi bine.
- Dar binele poate fi de multe feluri. Poate binele ce-l vezi tu nu e cel mai bun. Omule, ai soţie, ai trei copii, şi ce fac ei dacă tu negi totul. Cine se va bucura de împlinirea lor, cine îţi va ajuta soţia să răzbească în viaţă? Nu crezi că e nedemnă soluţia aleasă de tine? Pentru tine e simplu, mă rog, aparent simplu, dar ce fac ei? Cine le stinge lumina la culcare, cine le împodobeşte bradul de Crăciun, sau cine le mai pune palma pe frunte când au febră? Pentru ce renunţi la toate astea? Pentru liniştea ta? Rahat, Irinele, rahat, ţi-am mai spus, şi cred că te leg de vârful ăsta şi aştept vreo cincizeci de ani să descoperi care este calea de urmat. Nu mă convingi că e ultima soluţie, orice mi-ai spune. Aşteaptă, măcar, să mergem în Corungiş, acolo unde ţi-ai ales locul de veci, printre flori de colţ, şi mai dă-mi un răgaz, să te pot ajuta. Nu te cred, omule, nu te cred!
- Ajută-mă să fac saltul! Nu va şti nimeni, doar întunericul, care uită întotdeauna.
- Eşti nebun! cum poţi să-mi ceri asta? am urlat la el. Am fost un prost că am venit cu tine! Trebuia să te arunc în Lala, cum a zis Barbu. Eu te leg de munte, să fiu al nopţii dacă nu te leg!
M-am întors pe partea cealaltă, să mă pot ridica, gândindu-mă să caut în rucsac o frânghie, cu care să-l leg de bornă. În clipa următoare, când eram cu spatele le el, i-am auzit mişcarea grăbită, şi, în momentul când m-am întors, s-a prăbuşit tot muntele cu noi. Pentru prima şi ultima dată în viaţă, am auzit muzica sferelor.