E iarnă, poate. Ger uscat, Praga. Sau Berlin. O cafenea mică între două bulevarde. Opt clienți dintre care șase singuratici. E trecut de prânz deși nu pare, nori agresivi ca niște vălătuci ai unui incendiu catastrofic stau să sufoce orașul. Ușa se deschide și intră o domnișoară vioaie din Toulouse. În cafenea își duc ceștile la gură un magician belgian, o profesoară din Osijek, doi studenți tunisieni, o profesionistă universală a amorului, o mamă de naționalitate incertă cu copilul și Kafka. Acum sunt nouă. Domnișoara țintește o masă, își dă jos haina de catifea tocită și plutește să se așeze pe scaun. Barmanul care face și pe ospătarul o privește amar. E obișnuit să vadă săraci care intră să se adăpostească un pic de frig, el însuși e unul dintre ei și le știe privirile. Palid și obosit, îi toarnă magicianului a doua cafea, care nu trebuie să facă niciun gest de mulțumire în afara unei strângeri de buze și a unei dispariții de haine a unuia dintre studenții tunisieni. Cocota vede și râde. Studentul se rușinează o secundă apoi se mândrește, ea îi face semn cu ochii ca are cu ce și îl invită în budoarul visurilor sale contra cost. Kafka e absent. Trage cu poftă dintr-o țigară de foi și scrie despre domnișoara din Toulouse, observată două secunde și rămasă în memorie pentru eternitate. Copilul mamei indescifrabile plânge, profesoara croată se încruntă, se ridică și pleacă nu înainte să-i lase pe masă studentului tunisian dezbrăcat de scamator câteva secunde un bilețel cu numele și adresa ei. În stradă, la doi metri de geamul cafenelei, o mașină lovește un guguștiuc năuc. Trei picături de sânge ajung pe geam. Universul a desenat o scenă aproape perfectă, cu actori potriviți și decor ales, de aceea azi se găsește imortalizată sub formă de ilustrate și cărți poștale în librăriile cu gust din Dresda, două la număr, deschise acum mult timp de fiul pe jumătate tunisian al unei profesoare din Osijek, iubitor de Kafka și consumator de opiacee.