Dacă banii ar vorbi, probabil că ar fi cei mai buni povestitori ai vremii, dacă ar scrie, cărțile lor ar fi fără îndoială, cele mai citite și apreciate pentru realismul și intriga lor. Un ban călătorește la nesfârșit, fără să plătească vreun mijloc de transport, și vede multe lumi, mulți oameni, iar ce este cel mai important, îi vede pe cei din urmă așa cum sunt ei în realitate, nu cum ar dori aceștia să fie văzuți de alții. De pildă eu, bancnota de zece lei, am colindat Republica Moldova în lung și-n lat, am trecut prin tot felul de mâini, prin tot felul de case și am fost un martor tăcut la bucuriile și tristețile oamenilor, încât aș putea umple volume întregi cu memoriile mele. Să știți că, fără voia noastră, aducem bucurii peste unii și necazuri peste alții.
Să vă spun, de exemplu, cum am ajuns în mâinile unui băiețel. Aș vorbi la nesfârșit despre acel puști, pentru că el, ca majoritatea copiilor de altfel, nu iubea banii, iar această atitudine e lăudabilă. Pare ciudat că o spun eu, nu? Ei bine, când omul care mă folosește are această atitudine, doar în acel caz eu sunt un mijloc care aduce bucurie în sufletul lui și nu invers.
Dar să revin la băiețel! Băiatul m-a primit într-o dimineață, de la tatăl său, înainte de a merge la școală. De cum m-a luat în mână, am sesizat un miros de magiun de căpșuni provenind de la palmele sale durdulii. Când m-a băgat în buzunarul salopetei pe care o purta, am avut impresia că mă aflu într-un anticariat la scară redusă. Era un mic univers minunat! Șuruburi, nasturi, o pilă, un briceag, câțiva sâmburi uscați de piersică, un mic fluieraș, o folie de aluminiu mototolită într-o bilă, toate aceste obiecte în buzunarul unui băiețel de vârstă școlară! Incredibil cum conviețuiau toate acolo, fără niciun telefon mobil în preajmă, fără nicio pereche de căști sau alte tehnologii moderne! De la ele am aflat că băiatul respectiv era un micuț inginer, care la vârsta lui deja crea diferite obiecte ingenioase. De pildă, sâmburii urmau să fie transformați în fluiere, asemenea confratelui lor de lemn, cioplit tot de băiat cu ceva vreme în urmă,iar șuruburile aveau să fie folosite la alte lucrări viitoare. Sincer, ăsta era locul unde doream să-mi petrec întreaga viață, dar nu a fost să fie. La o recreație, copilul mă scoase din buzunar, și mă întinse spre alte mâini, în schimbul unei chifle uriașe din care mușcă îndată cu poftă. L-am privit și am văzut cum fața i se luminează de un zâmbet de mulțumire și plăcere, în timp ce-și ștergea cu mâna magiunul de pe buze. Și m-am simțit fericit! Da, fericirea copilului m-a făcut și pe mine fericit! Cred că făcuse alegerea corectă. Mă schimbase pentru un aliment care nu doar că i-a potolit foamea, dar și i-a bucurat simțurile și i-a făcut pauza mai frumoasă. S-a despărțit de mine fără regrete, gândind că m-ar fi putut pune deoparte alături de alți bani și mai târziu ne-ar fi putut schimba pe ceva „mai valoros”. Nu. Copilul știa că fericirea provine din micile plăceri ale vieții.
După ce mi-am luat cu greu ochii de la prietenul meu, mi-am îndreptat privirea spre noul meu stăpân, sau mai bine zis, stăpână. Vânzătoarea de la patiserie. O femeie drăguță, încă tânără. Nu am reușit să-i observ prea mult timp chipul blând, dar am remarcat afecțiunea cu care privea copiii. I-am cercetat cu atenție mâinile. Niște mâini fine la atingere, cu degete lungi, cu unghii îngrijite. Mi-am dat seama că adevărata ei profesie nu era cea de vânzătoare, mai ales din felul cum număra banii. Nu părea obișnuită să aibă mulți bani în mână și-i număra cu stângăcie, spre deosebire de comercianții adevărați care ne numără, ne aranjează atât de rapid, încât ai impresia că joacă cărți cu noi. Nu m-a supărat deloc felul ei de a se purta cu banii. De fapt, înainte de a mă băga în buzunarul șorțului, și-a trecut degetele peste fața mea, mi-a îndreptat câteva boțituri, gest pe care eu l-am perceput drept o mângâiere. Am constatat repede că toate bancnotele care erau adunate în buzunarul ei nu rămân acolo mult timp, la sfârșitul zilei de lucru fiind depozitate în casa bufetului. Eu însă nu am ajuns acolo, ceea ce m-a surprins, dimpotrivă, femeia m-a scos pe furiș din șorț și m-a strecurat în buzunarul pantalonilor ei. Atunci am realizat că femeia comisese un furt! Nu știam ce să fac. Pe deoparte, eram curios să aflu mai multe despre noua mea stăpână, mergând cu ea, dar îmi dădeam seama că modul în care o făceam nu era cinstit, corect. În cele din urmă, m-am liniștit spunându-mi că e bine că am fost eu ales și nu o bancnotă cu valoare mai mare.
În acea seară am ajuns la casa femeii. Ascuns în buzunarul ei n-am observat dacă locuia la bloc sau la casă la pământ, m-am trezit însă într-o cameră simplă, cu mobilier obișnuit, însă care strălucea de curățenie. Mă așeză pe noptiera de la marginea patului. După o zi atât de lungă, am adormit imediat, dar am fost trezit de sunetele duioase ale unei melodii. Deschizându-mi ochii, o văzui pe femeie în mijlocul camerei, cântând la o vioară strălucitoare, frumos lăcuită. Degetele ei ciupeau cu precizie strunele, iar mâna ei dreaptă plimba arcușul peste strune cu atâta grație, dar cu atâta hotărâre, iar melodia era atât de dulce dar pătrunzătoare, încât, dacă aș fi fost om, cu siguranță îmi dădeau lacrimile. După ce-și termină interpretarea, făcu o plecăciune imaginară unui public nevăzut. Dacă eram om, aș fi bătut din palme și i-aș fi sărutat mâinile. Însă la astfel de lucruri, o bancnotă poate doar să viseze. Acum, gândindu-mă la acea seară, nu am niciun regret că femeia mă furase. Ce am văzut, ce am auzit, nu puteam compara cu nicio orchestră pe care aș fi putut să o aud vreodată. Ce talent, ce dăruire, câte sentimente mi-a stârnit acea melodie, câte trăiri se citeau pe acel chip frumos în momentul interpretării!
M-am despărțit a doua zi de frumoasa mea stăpână, de al cărei talent poate că știam doar eu și pe care toți o cunoșteau drept vânzătoarea de la bufetul școlii. Și-a achitat călătoria cu troleibuzul spre școală cu mine, primind în locul meu niște lei păcătoși și murdari de unu ca rest. Am fost foarte trist în momentul despărțirii și dacă aș fi fost om, aș fi oftat îndelung. Am nimerit în șorțul taxatorului, un bărbat cu degete scurte și groase, care în acea zi s-a certat de câteva ori cu pasagerii din troleibuz, făcând uz de cuvinte care-ți ofileau urechile când le auzeai. Șorțul lui era murdar, la fel și banii din el. Nu voi mai vorbi despre acel individ necioplit. Mă scârbește în ce hal pot ajunge unii oameni.
Cam ăsta ar fi un crâmpei din călătoriile mele zilnice. De-ar ști oamenii că noi, banii, îi auzim sau că îi vedem cum se poartă, poate că ar acționa altfel. Unii însă nu aș vrea să se schimbe. Viorista, sau copilul în buzunarele cărora am avut onoarea să stau. Apropo, viorista mea (așa îmi place să-i spun) și-a făcut cumva public talentul iar acum lumea o aplaudă în sălile de concerte. Am auzit-o și eu odată. A interpretat tot acea melodie duioasă din seara în care am admirat-o de pe noptieră. Dacă eram om, mi-ar fi dat lacrimile. Dar banul poate doar să viseze la asemenea lucruri.