poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 848 .



O zi neobisnuita de miercuri. Capitolul 2
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Zoraa ]

2018-11-08  |     | 



Pășeam ușor dar sigur cu pași mai mari decât obișnuiam de obicei, mă îndreptam spre stația de autobus, aveam o bucurie neobișnuită în mine care simțeam că vrea să iasă din întuneric. Aveam impresia că oamenii din jurul meu îmi aud bătăile inimii. Am verificat orarul, autobusul care ducea spre gară venea abia peste cinci zeci de minute, era prea mult de așteptat, nu puteam să stau într-un loc, timpul dintr-o dată însemna altceva pentru mine. Mi-am propus să beau o cafea late, fără cofeină la cafeneaua mea preferată din oraș. Orașul în care mi-am pierdut jumătate din tinerețe, un oraș mic cu oameni posomorâți mai tot timpul, unde niciodată nu se-ntâmpla mai nimic. Toți îl învinuiau pe primar de tot ce era sau nu era în oraș, fără ca nimeni să fi făcut ceva semnificativ vreodată în viața lor.
Îmi plăcea mult această cafenea, era cu stil, singurul loc ce îmi era drag din tot orașul. Aici se întâlneau tinerii, majoritatea purtau conversații doar pe jumătate cu cei de la masă, erau mereu cu telefonul în mână și butonau, totuși mai era ici colo câte un cuplu la prima lor întâlnire, ce se contopeau în priviri și se țineau de mână. Îmi plăcea să vin singură la cafea să iau o carte de pe raft și să o răsfoiesc, în timp ce-i analizam pe ceilalți. Să-i observ pe oameni e ca și cum ai scrie o carte, personajele pot deveni tot ce îți imaginezi și o poveste întreagă se țese în jurul lor. Am luat o ultima gură de cafea, aproape rece și am savurat cu o oarecare părere de rău acel gust ciudat bine cunoscut, i-am zâmbit băiatului de după tejghea, era un zâmbet de rămas bun. I-am lăsat cinci zeci de lei cu toate ca lateul costase doar opt lei, el a vrut să-mi dea rest și i-am spus:

— Lasă-i pentru tine, pune-i deoparte pentru zilele în care nu vei mai vrea să fii doar un simplu barman, știu că poți mai mult.

Mi-a zâmbit puțin rușinat și i-a luat.
Am ieșit pe ușă parcă ușurată și plină de speranțe, m-am îndreptat din nou spre stația de autobus, mai aveam cinci minute de așteptat. În stație erau doar trei persoane, un domn mai în vârstă ce respira greu, sacadat, un băiat de vreo șaisprezece ani cu blugi rupți și cu un cercel în ureche ce asculta muzică în căști, era în lumea lui, îl invidiam și o doamnă de vreo patruzeci și un pic de ani ce părea ostenită de la muncă. M-a întrebat plictisită:

— Doamnă aveți un ceas?

— Da. I-am răspuns.

— Îmi spuneți vă rog cât e ora că mi s-a descărcat telefonul.

— E 19:30.

— Of doamne autobusele astea întârzie mereu. Mi-a spus indignată.

Am zâmbit dar nu i-am răspuns nimic, am preferat să închei conversația.
Hmm... Timpul!
Timpul și iubirea e tot ce ne dorim. Iubirea e după ce tânjim o viață întreagă, iar timpul vrem să-l învingem mereu. Cum ar fi dacă timpul ar fi nonlinear iar iubirea ceva ce nu așteptăm să se întâmple în timp? Cum ar fi dacă timpul nu ar exista așa cum îl percepem noi, dacă nu ar exista deloc. Ar rămâne doar iubire. Suntem iubire, cea mai mare forță din univers ce ne leagă pe toți, pe noi oamenii de toate culorile cu toate formele de viață, suntem una, suntem iubire pură. Cum ar fi dacă materiile din școli ar fi înlocuite cu una singură, iubirea? Să învățam cum să ne iubim pe noi și pe ceilalți. Cum ar fi dacă nu ne-am mai sărbători ziua de naștere o singură dată pe an, ci ne-am sărbători zilnic, am opri număratul, timpul nu ar mai exista. Cum ar fi ca scopul nostru să nu fie să ajungem undeva, ci doar să fim, să existăm pur și simplu și să iubim, doar atât?
Știți zicala: ” Cu cât știi mai puțin cu atât ești mai fericit.”

Și uite că a venit autobusul. Se deschid ușile și un șofer nebărbierit ce abia încăpea la volan îmi rânjește ca o formă de salut cred, manele se auzeau din boxe și timpul a devenit iarăși foarte, foarte important, aș fi vrut să-l accelerez să ajung la gară cât mai repede.
Într-un final am ajuns, m-am îndreptat spre unicul bancomat ce exista prin preajmă, aveam un card secret cu banii de la bunica. Erau banii strânși din pensia de 583 de lei ce-i primea lunar și punea 200 de lei într-un cont, și banii de pe pamântul din spatele casei pe care l-a vândut că nu mai putea muncii atât la anii ei. S-au adunat câțiva bănuți, nici prea mulți nici prea puțini depinde cu ce-i comparam. Pe patul de moarte mi i-a dat și mi-a spus să-i făgăduiesc că o să-i folosesc pentru a-mi deplini visele. Cu lacrimi în ochi i-am promis: " Da bunica, așa o să fac îți promit! "
Eram foarte apropiată de ea, mai mult decât de mama, ea m-a crescut. Mama muncea zilnic la fabrică, pleca dimineața devreme și venea seara târziu frântă, lucra și sâmbetele ca să ne întrețină pe mine și pe fratele meu mai mic. Tata ne-a părăsit după ce s-a născut Paul, eu aveam șase ani atunci. Îmi amintesc perfect ziua aceea când mama i-a aruncat hainele în curte și țipa la el:
“ Nu mai ai ce căuta în casa asta, ai ales băutura în loc de noi, ești un porc mizerabil! ”
Că să aflu după câțiva ani de la mama, că la tribunal când erau în divorț i-a spus judecătoarei că el renunță la noi și alege alcoolul.
Nu pot să spun că l-am urât vreodată, sau că i-am dus lipsa, nu știam ce-i un tată, o aveam pe bunica, pe mama și pe fratele meu Paul, care s-a născut surd. Trebuia să-l ducem la o școală specială ce era costisitoare iar mama încerca să ne ofere tot ce putea. Era o femeie puternică, parcă avea forțe supra naturale, n-am văzut-o niciodată să plângă, nici măcar la moartea bunicii. Nu s-a recăsătorit, avea o ură față de bărbați ce mi-a insuflat-o și mie. Îmi spunea mereu:
“ Să nu ai încredere în bărbați niciodată, toți sunt la fel.”
În adolescentă îmi era frică de bărbați, cred că am fost ultima din clasă care eram încă virgină la 19 de ani, ca apoi la facultate să o fac doar să scap de povară, cu un tip pe care-l întâlnisem la discotecă într-o seară. Nu frecventam de obicei discotecile, în seara aceea am mers cu un scop, pregătită, am vrut să o fac cu un necunoscut, să nu sufăr…
Nu credeam în dragoste și îmi spuneam mereu că nu mă merită nici un bărbat.

Eram în gară și îmi veneau in minte atâtea amintiri din copilărie. De ce amintirile negative îți rămân atât de clar în minte iar cele frumoase sunt conturate atât de vag?
Fluieratul trenului mă înfioră, mi-am promis că nu voi mai urca niciodată în tren, era prea mult de îndurat. Mi-am amintit ziua în care l-am pierdut pe Paul. Sărmanul de el venea cu bicicleta de la unicul lui prieten ce locuia lângă gară. Îi plăcea să meargă cu bicicleta, se simțea ca toți ceilalți, cu toate că era periculos. Era spre seară, și plouase, o ploaie măruntă și deasă iar la trecerea de cale ferată Paul a căzut cu bicicleta și nu a auzit că vine trenul…

Mama nu și-a mai revenit, după pierderea unui copil nici nu cred că mai poți. Când merg pe la ea în vizită, se uită doar la televizor cu volumul la maxim, parcă îi este frică să rămână singură cu gândurile ei. Relația noastră nu mai este ca înainte, pe Paul îl iubea mai mult, recunosc avea nevoie de mai multă dragoste, eu am înțeles acest lucru și nu i-am reproșat niciodată. O iubesc și acum, în felul meu. Noroc cu bunica, ea ne-a ținut întregi, ea a fost pilonul familiei.

Am făcut un ultim efort și mi-am luat inima în dinți și am urcat în tren, era singurul mijloc de transport cu ce puteam pleca cât mai departe din acel oraș mic și nesemnificativ, ce m-a ținut atâția ani ca într-o colivie, din care zburam din când în când și mă loveam de pereți, cădeam, încercam iar și iar, până am renunțat să mai zbor.
Dar până aici, de ajuns cu atâta plângăreală, mila de sine nu duce nicăieri. Începând din ziua aceasta de miercuri sunt o altă persoană, sunt eu.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!