poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1504 .



Noaptea Anului Nou
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Benedictus ]

2016-07-19  |     | 



Începe noaptea Anului Nou! Cu magia ei aparte, cu luminile multicolore împodobind întunericul, cu muzici întretăindu-se în aerul rece, cu veselie și clinchete... Cu grupuri și cupluri rîzînd, hîrjonindu-se, sărutîndu-se. Doar eu de unul singur, străbătînd zgribulit străzile, cu un sentiment amar de însingurare, privind cu jind la fericirea celorlalți, aruncînd priviri triste prin geamurile luminate ale caselor, ca un copil orfan privind la căminele pline de căldură și veselie ale celorlalți. Cu un nod în gît cît pumnul, cu obidă și invidie la gîndul că toți ceilalți colegi ai mei de facultate au parte de clipe sublime în compania unor ființe feminine drăguțe, doar eu aici, refugiat în satul meu natal, fără nimeni aproape. Cad fulgi mari de zăpadă, e o noapte blîndă ca-n poveștile copilăriei, satul se pregătește de petrecere, doar eu umblu de unul singur pe străzi, ca un copil al nimănui... Acasă doar părinții. Ce să caut acasă?...
Într-o pornire de revoltă vreau să părăsesc vatra satului, să ies afară pe cîmp, măcar lupii pustiei să-mi țină companie!... Mă îndrept spre țărmul întunecat al rîului, spre podul de cale ferată. Măcar să stau să privesc de pe podul de fier trecerea sloiurilor de gheață sticlind în lumina slabă a nopții de iarnă. Cînd să urc pe pod, un fior rece îmi trece pe șira spinării! Rezemată de balustrada podului, o siluetă umană, nemișcată și întunecată. Cu un curaj sporit și de starea mea sufletească, înaintez, hotărît să văd cine e la acea oră, într-o noapte de sărbătoare, singur, pe un pod de cale ferată! Pe măsură ce înaintez, realizez că silueta e subțire și firavă, poate a unui copil ori a unei fete. Pășind pisicește ajung în spatele ei. E, cu siguranță, o fată, întoarsă cu spatele, cu o scurtă de blană strînsă pe talia subțire și gluga trasă peste cap. Mă simte în spatele ei, se întoarce brusc! Vădit speriată își duce mâna subțire și albă ca fildeșul la piept. Printre fulgii de nea îi zăresc ochii și o recunosc apropape instantaneu: e Maria, fostă prietenă din liceu, doar cu doi ani mai mică decît mine. Emoții din alte vremi îmi încălzesc brusc inima. Mă recunoaște și ea și un zîmbet îi înflorește pe chip:
- M-ai speriat! murmură ea cu vocea gîtuită de emoție și surprindere.
- Ce cauți tu aici la ora asta? o iau eu ușor autoritar și grijuliu ca un părinte.
- Nici eu nu știu bine... Simțeam, așa, nevoia să ies... Ninge așa de frumos! se răsfață ea, copilărește.
Ne așezăm alături, cu coatele sprijinite pe balustrada de fier a podului. O întreb cum se face că e aici, singură, în noaptea de revelion. Fără să-mi răspundă și rîzînd ușor, mă întreabă și ea același lucru. Eu recunosc sincer că nu am reușit să-mi aranjez nimic pentru noaptea asta iar în lipsa unui aranjament și a unei prietene m-am retras, ca un tramvai obosit la depou, la casa părintească. Ea mi se destăinuie că prietenul ei, Geo, student pe la Iași, a anunțat-o abia în ultimul moment că a intervenit ceva urgent, probleme de familie, și că, din păcate, nu mai poate veni deși ea pregătise totul pentru o noapte romantică în casa bunicii ei, bunica fiindu-i plecată undeva pe la rude în altă localitate. Sperau să fie singuri în casa veche, bătrînească, mirosind a lavandă și busuioc dar plină de farmec în serile sărbătorilor de iarnă. În sinea mea nu mă pot abține să nu fac o observație ”filosofică”: eu, ca bărbat, am fost direct și brutal de sincer pentru că în general noi bărbații sîntem excesiv de sinceri atunci cînd vrem să facem pe victimele și să atragem compasiunea. Femeile însă caută să-și acopere rănile. Cu siguranță ea ori nu are prieten și a inventat povestea, ori are dar a părăsit-o pur și simplu pentru o altă ”șustă”, tocmai de revelion.
O vreme tăcem amîndoi. Apoi parcă ni se face deodată frig. Și brusc ea lansează invitația:
-Dacă vrei și oricum n-ai altă treabă, poți veni la mine. Am făcut focul, e cald și plăcut, am pregătit una-alta, mai ascultăm muzică, mai vorbim...
Eu atît așteptam! Iată cum se confirmă celebra vorbă: ”Nu-i pentru cine se pregătește ci pentru cine se nimerește”! Înțeleaptă vorbă din popor! O iau protector pe după umerii subțiri, așa ca în serile de demult din anii de liceu. O lipesc strîns de mine apoi ne îndreptăm spre căsuța țărănească, pierdută printre pomi la marginea satului. În stîlpul de la poartă un bec puternic luminează feeric ninsoarea. Ninge ca-n basme...

În încăperea mică și scundă, o căldură sufocantă și un amestec ciudat de mirosuri, parcă exotice ori din alte vremi. Flăcările din soba de tuci proiectează pe pereții proaspăt văruiți un fantastic joc de umbre și lumini. O rog să nu mai aprindă lumina. E suficient jocul feeric al flăcărilor din sobă. Căldura înăbușitoare și îmbrățișările pasionale ne silesc în cele din urmă să lepădăm orice veșminte. Ușor amețiți de săruturile prelungi, ne așezăm alături, goi, pe patul bătrîn dar solid, din lemn masiv, așternut cu o velință de lînă, cam aspră direct pe pielea goală dar ușor exitantă. Bem lichior de portocale și sporovăim veseli ascultînd muzică, întîi la radio, apoi la casetofon. La un moment dat încep acordurile cîntecului ”Tombe la neige”, ”Cade zăpada”... și vocea caldă, sentimentală și ușor tristă a lui Adamo... E atît de frumoasă potrivirea! Afară tocmai ninge cu fulgi mari și leneși iar umbrele lor în cădere sînt proiectate pe geam de lumina electrică de afară...
Cîntecul frumos și trist și toată atmosfera din casă ne fac să ne îmbrățișăm strîns, cît mai strîns, ca-ntr-o mare regăsire, după ani de despărțire, ca dintr-o mare teamă de însingurare și îndepărtare. Trupul ei fin mă îmbată nu doar de o uriașă poftă de dragoste ci și de o dorință de a-l explora, parte cu parte, așa cum ai savura pe îndelete o capodoperă a unui sculpor de geniu. Îngenunchez lîngă pat. Îi apuc piciorul cu ambele mîini și-l duc ușor la buze. Aroma de femeie mă amețește. Strîng ușor între buze degetele fine ale piciorului, cu unghiile mici, sidefii. Ating cu buzele pielea de pe gleznă. Piele de piersică crudă. O sărut apoi tot mai sus, pe genunchi, pe coapse. Îi cuprind ambele coapse, strîns, și le sărut de multe ori pe mușchii fini alungiți, apoi pe triunghiul mic și întunecat, cu părul fin.... și iarăși mireasma de femeie mă amețește ca un vin vechi și dulce. Apoi îi sărut pîntecele moale și catifelat și-i apuc cu buzele sfîrcurile mici și tari ale sînilor. Ea mă cuprinde strîns cu brațele încolăcite în jurul gîtului și ne sărutăm, sărut adînc, cu gurile încleștate, cu disperare...
Ne iubim apoi dezlănțuit pe covorul gros de lînă, iritați dar și excitați de asprimea suvițelor pe pielea jilavă a trupurilor noastre încinse...
Deodată îmi trece prin minte că trebuie să fie miezul nopții! Fără să întrerup măcar o clipă zbaterea noastră de dragoste întind mîna spre aparat și trec de pe casetofon pe radio, cu cîteva secunde înainte de bătăile solemne ale miezului nopții, clipele trecerii dintr-un an într-altul. Sîntem amîndoi străbătuți de un fior și rămînem o vreme încremeniți în clasica poziție în care fac oamenii dragoste de mii de ani și ne privim adînc în ochi. Ne mîngîiem în tăcere, reciproc, pe obraji, pe umeri pe păr... Îmi trec mâna cu voluptate prin părul ei în care flăcările din sobă aruncă reflexe roșiatice. Aș vrea să nu se mai termine niciodată! Dar sîntem deja atît de excitați încît simțim amîndoi că sfîrșitul zbaterii noastre este aproape...
În clipa supremă a încleștării finale, dincolo de bucuria năvalnică, avem amîndoi un sentiment dureros și o tristețe pe chipuri. Apoi ne desprindem, istoviți și tăcuți... Privim o vreme în tavanul scund, cu grinzile înnegrite de timp și roase de carii. Nu știu ce gîndește ea, eu n-am nici un gînd. Simt doar că trebuie să fac ceva să ieșim din starea asta de toropeală. Sar brusc în picioare, gol ca un indian, cu trupul roșu în lumina focului din sobă, repun casetofonul în funcție, Adamo cîntă iar ”Tombe la neige”, ”Cade zăpada”... În ciuda tristeții sfîșietoare din cîntec sîntem din nou veseli, bem lichior de portocale urîndu-ne la mulți ani. Și multă fericire în noul an! O trag de mîini jos din pat și dansăm așa, goi în semiîntunericul încăperii, lipiți unul de altul de sus pînă jos, un singur trup, plutind legănați pe valurile muzicii... parcă afară din timp și din spațiu... fără măcar să ne treacă prin gînd că pînă la următorul An Nou noi doi vom fi deja de mult despărțiți, pentru totdeauna...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!