Nu mai țineam bine minte de când nu mai părăsisem apartamentul. Lucrul la noile nuvele mă acapara, erau încă multe de adăugat sau revizuit, iar atunci când nu eram prea obosit, navigam ore interminabile pe net, într-un periplu continuu în lumea deliciilor virtuale.
Mă întrețineam cu ceva hrană gătită și Ginseng, iar locul televizorului fusese luat demult de site-urile de știri.
Puținii prieteni mă căutau destul de rar, astfel încât am fost surprins auzind soneria de la intrare în acea seară.
Și mai mirat am fost văzând-o la ușă pe nimeni alta decât pe Deea!!! Dar ce Dumnezeu se întâmplă, e aproape o fetiță, e Deea de acum, poate, opt sau chiar zece ani...
"Bună... Te deranjez?", mă interpelă, destul de jovială.
"Nu, deloc", am replicat, cu răsuflarea aproape tăiată. "Te rog, intră", am schițat un gest de politețe.
S-a făcut comodă și apoi, în fața unei cești de cafea, am discutat vrute și nevrute.
"Cum merge lucrul la nuvele?", s-a interesat, diplomatic.
"Destul de bine... Uneori trebuie să mă întorc pentru a reface anumite pasaje, dar în principiu nu mă plâng... Cred că am undeva o zeiță protectoare care mă ajută să nu-mi piară inspirația...".
"Mă bucur să aud asta... Ai putea să pui niște muzică de ambient?".
M-am ridicat imediat pentru a-i îndeplini cererea, care era, de altfel, în perfect acord cu ceea ce mi-aș fi dorit pentru acele momente. Am apăsat, în scurt timp, butonul "play".
"Djinnestan e bine? I-am descoperit de curând..."
"Merg pe mâna ta... Poate că semănăm la gusturi...".
"Merci. Deea, dar nu mai știu bine cât de mult am avansat în timp... Aproape că am pierdut noțiunea timpului. Mă poți ajuta?".
"Desigur. În curând îmi voi serba majoratul".
"Ah, da?". Pulsul îmi devenise neregulat.
Nu înțeleg, pe cuvânt că nu. Era ca și cum aș fi făcut un salt înapoi în timp.
"Ce e cu tine, ești atât de tensionat...", îmi sări brusc în ajutor, începând să mă mângâie cu delicatețe.
M-am luminat la față și am cuprins-o cu brațele.
"Deea, e minunat... E tot ce mi-aș fi putut dori... Dar ești sigură că Mircea nu va afla? Sau că nu preferi să te întâlnești cu el?".
"Cine să afle? Iubitule, te simți bine?".
Părea realmente deconcertată.
Uff... Incredibil, se pare că în acest moment al existenței sale nu îl cunoscuse încă pe Mircea.
"Nu contează... S-ar putea să existe o confuzie în capul meu... Nu te mai gândi la asta", am replicat, lăsându-mă în voia sărutărilor ei pasionale.
Muzica acoperea încăperea, era semiîntuneric, iar trupul Deei, fierbinte, era lipit de al meu. Ce mi-aș fi putut dori mai mult?


*


Mergeam de-a lungul pădurii întunecate, printre ierburi negre și hățișuri imense, încercând să nu mă rănesc prea tare sau să nu cad în vreo groapă adâncă, din care aș fi putut lesne să nu mai ies vreodată.
Totul era ostil în jurul meu, străin, rece.
Apoi au apărut acei gnomi mutanți, cu urechile mari, cu ochii aproape ieșiți din orbite, care intonau Cântecul Morții. Vocile li se deformau bizar, lăsând să plutească în aer acorduri distorsionate, stranii, neomenești, care îți dădeau fiori cumpliți. Aceștia nu disimulau, precum sirenele, vraja sub o înfățișare paradisiacă, ci, dimpotrivă, redau totul exact așa cum era: Halucinant. Morbid. Putred.
În acele momente, când erai cuprins de sunetele stranii, știai clar că ai părăsit o lume pentru a intra în alta, complet nouă. Tot ce îți era cunoscut se îndepărta de tine, ba chiar aveai impresia că o poartă se ferecă la fiecare metru în spatele tău, spre a se asigura duhurile întunericului că nu mai ai posibilitate de întoarcere.
Știam că pe Tărâmul Blestemat nu există dragoste, speranță, mântuire - și începeam să intuiesc că nici scăpare.
Dar încercam, cu disperare, să supraviețuiesc.
După sute de metri, am reușit în sfârșit să las în urmă armata de gnomi, doar pentru a zări în apele fluviului din stânga mea trupurile sfârtecate și decapitate ale unor reptile asemănătoare unor șopârle-gigant.
Am încercat să nu mai privesc în acea zonă, poate chiar instinctiv m-am străduit să invoc Cerul, însă deasupra am zărit adunându-se nori negri, plumburii, care păreau otrăviți, iar o specie cvasinecunoscută de vulturi uriași efectua un raid amenințător.
Nu mai aveam scăpare, totul părea a se afla sub controlul absolut, total, al forțelor întunericului.
Din instinct, am început să fug tot mai tare, deși eram conștient că nu-mi puteam obține salvarea prin forțele proprii. Totul mă amețea în jur, mă îngrozea, și cam după un kilometru a trebuit să mă opresc chiar pe buza unei prăpăstii ce se deschidea imensă, aproape acoperind orizontul, în fața mea.
Păreau a fi mii de metri de spațiu vid, fie că te îndreptai către adâncimile de nepătruns sau încercai să găsești o ieșire laterală.
Brusc, m-am întors cu spatele la prăpastie, temându-mă să nu alunec direct în ea din cauza răului de înălțime.
Atunci i-am văzut.
Zeci de leproși, cu trupurile diforme, agitându-și cioturile, se apropiau de mine din toate părțile, târându-se aproape prin noroi.
Aveam de făcut cea mai sinistră alegere din toată existența mea de până atunci: ori săream în prăpastie, ori aveam să le primesc, în curând, îmbrățișarea hâdă și purtătoare de boală cumplită, de molimă crezută uitată.
M-am trezit gâfâind, ud tot, strângând cu putere perna, ca și cum m-aș fi agățat de ceva care să mă poarte către viață. Tocmai începuse cel mai lung și cumplit șir de coșmaruri pe care este de crezut că le-ar putea îndura o ființă omenească...


*


Scriu singur, izolat de lume, într-o încăpere utilată cu aer condiționat și Internet. Adorm și mă trezesc, plutesc într-o lume ireală, mă avânt către înălțimi sau cad în abisuri.
Scriu povestea iubirii mele față de o fată de o frumusețe aparte, care mă temeam în permanență să nu-mi fie răpită de vreun capriciu al sorții sau de o întâmplare potrivnică.
O redau în culori speciale, în cuvinte magice, pentru a o imortaliza. O imprim peste viața voastră, a cititorilor mei. O reinventez în fiecare clipă.
Nu trebuie să se piardă niciodată... Ochii ei albaștri, parfumul seducător, trupul mustind de tinerețe, privirea candidă... Ultimul (și cel mai natural) drog pentru un scriitor în luptă cu propriile fantasme.
Dar de ce ești atât de tânără, Deea, de ce relația noastră trebuie să frizeze nebunia... Sunt fericit că nu l-ai întâlnit încă pe el, dar cum voi putea să mă abandonez în totalitate îmbrățișărilor tale, cum să gust din acest fruct ce știu că este cel oprit...
Dacă aș mai fi putut aștepta... Dar nu aveam cum să nu-ți deschid ușa, cum să-ți refuz atingerea...
Ce voi face la sfârșitul poveștii?
Sunt mult prea lucid pentru a nu vedea continuarea: te voi pângări, lună de lună, noapte de noapte, clipă de clipă. Trupul tău nu va mai fi cast, look-ul tău va înceta a mai fi inocent... Ba, destul de probabil, la un moment dat vei cădea în păcatul avortului, pentru că nu vei avea cum să dai naștere rodului iubirii noastre într-un oraș poluat cu gaze ucigașe, într-un apartament slab iluminat și sărăcăcios al unui scriitor bolnav. Te vei perverti, vei pune arta seducției înaintea sentimentului propriu-zis de iubire.
Vei deveni o vampă modernă, o mică prostituată ștrengară.
Iar eu voi ști mereu că totul, absolut totul s-a produs din cauza mea și a nesăbuitei mele dorințe de a te avea.
Târziu, când totul va fi deja compromis, va intra în scenă și Mircea, amantul fatal, rivalul născut pentru a ucide - sau pentru a fi ucis.
Astfel, povestea noastră se va încheia cu ceva mult mai cumplit - cu o crimă.
Iubirea noastră umbrită de păcatul capital, cearceafurile albe scăldate în sânge - Deea, iubita mea, neprețuita mea...
Există oare vreo cale pentru a evita această tragedie?
Ai sunat la ușa mea, ca de obicei, la ceas târziu.
Te-ai descălțat neîndemânatică, râzând ușor, împiedicându-te de mașina de cusut model foarte vechi, apoi te-ai aruncat în pat, cu același râset cristalin, însă, firește, m-ai ispitit din nou, deschizându-mi, atât de simplu și de natural, calea către singurul lucru de care mă tem cu adevărat, în afară de moarte:
Păcatul.


*


Înaintez pe malul râului, încercând să nu privesc prea mult în apele acestuia, pentru a nu fi silit să contemplu trupurile moarte, putrezite ale păsărilor al căror zbor s-a frânt mult prea devreme în adâncurile Þinutului Blestemat.
Aud din nou vocile distorsionate, îngânând refrene cumplite, ale gnomilor mutanți ce îmi reamintesc astfel, într-un mod terifiant, că nu sunt singur... Că nu voi fi niciodată singur în această Pădure a Morții... Însă compania care-mi este oferită aici nu poate decât să-mi înghețe sângele în vene.
Merg, alerg, încerc să uit.
După un timp, mă împiedic și cad la câțiva centimetri de un țăruș ruginit, mare și foarte ascuțit, evitând astfel, ca prin miracol, o moarte cumplită.
Liniștea mea, însă, avea să dureze puțin.
Am fost încercuit de un trib de băștinași, care m-au legat fedeleș și au pornit a intona, la căpătâiul meu, o stranie incantație.
Au dansat în jurul focului, au bătut ritmuri stranii, ritualice în tobele lor, apoi s-au oprit, preț de câteva momente.
Unul dintre ei s-a apropiat de mine și mi-a lipit de gât lama zimțată și foarte tăioasă a unui soi de ferăstrău primitiv. Spre surprinderea mea, mi s-a adresat într-o limbă cunoscută:
"Aici, așa îi tratăm pe perverși...", rosti, apoi își plimbă cu subînțeles arma metalică peste trupul meu, care tremura la propriu.
"Omule, ce tot spui acolo... Lasă-mă să plec, vreau să mă întorc înapoi..".
A strigat brusc la mine, apoi, dintr-o singură mișcare, mi-a retezat degetul arătător cu ferăstrăul și l-a aruncat câinelui care stătea de pază.
Am răcnit de durere, apoi am privit îngrozit cum câinele hămesit înghite acea rămășiță ce fusese până de curând a trupului meu.
S-a îndepărtat, lăsându-mă în continuare legat de un stâlp. Am avut astfel răgazul de a respira puțin, însă îmi era de acum clar cum se va sfârși totul pentru mine: fie aruncat de viu în vreun foc purificator, fie tăiat în bucăți și folosit drept hrană pentru animale.
Dacă voiam să evit acest sfârșit, trebuia să invent ceva. Și repede.
Am reușit, puțin după miezul nopții, după eforturi inimaginabile, să mă dezleg din acea strânsoare aducătoare de moarte. I-am privit pe membrii tribului - dormeau duși. Am pășit printre corturi încet, foarte încet, pentru a nu produce vreun zgomot ce ar fi putut să îl trezească pe vreunul dintre ei.
Îmi era frică, o frică îngrozitoare, ce aproape mă paraliza, fiindcă știam că orice eroare mi-ar fi fost în mod sigur fatală. Nu m-ar fi lăsat să scap și a doua oară.
Am reușit să mă îndepărtez cu bine. Pe măsură ce înaintam în pădure, s-a întâmplat însă altceva, complet neprevăzut (deși, dacă aș fi fost mai atent, ar fi trebuit să intuiesc această posibilitate): din locul din care îmi fusese retezat degetul îmi curgea în continuare sânge, ceea ce a atras atenția unei haite de lupi.
Deocamdată erau departe, dar le-am auzit urletele lugubre și, în plus de aceasta, ”animalul” din mine i-a simțit, la rândul său.
Atunci am început să alerg foarte repede, fără să privesc înapoi, preocupat doar de a-mi mări viteza și a evita crengile ce-mi apăreau în față. Era și firesc: de fuga mea depindea supraviețuirea.
Am alergat astfel multe sute de metri, probabil chiar mii, începusem să sper că mă voi apropia de marginea pădurii și (cine știe?) voi ajunge pe vreo câmpie sau poate chiar în vreun sat populat de oameni, când s-a produs dezastrul: m-am împiedicat de un ciot răsărit aiurea din pământ și am căzut într-o groapă adâncă de cinci metri, rănindu-mă în același timp în el.
După un icnet de durere, am privit în sus, înțelegând că, din cauza constituției bizare a acelei gropi, nu aveam practic nicio șansă de a mă agăța de pereții ei și de a ieși la suprafață.
Mai aveam de trăit, probabil, câteva zeci de minute, poate o jumătate de oră.
Timpul necesar haitei de lupi pentru a ajunge la groapa în care tocmai căzusem.
"Nuuuu!", am strigat cât am putut de tare, plângând aproape. "Nu vreau să mor așaaaaa!".
M-am trezit în propriul apartament, ținând între mâini fragmente rupte din pătura cu care mă înveleam, ceea ce arăta că mă zvârcolisem înfiorător în timpul somnului.


*


Deea, fierbinte, irațională, aruncându-și farmecele asupra mea ca un blestem, ca o tortură...
Condamnat să te iubesc, sortit să te murdăresc.
Puțin înainte de majoratul tău, acea minunată vârstă la care ar trebui să fii proaspătă, inocentă, înainte ca Mircea să apară în viețile noastre, împingându-l pe unul dintre noi către crimă...
Chiar așa, Deea, să ne fi fost scris dinainte ca totul să se termine într-o baltă de sânge?
Fata candidă va deveni, în cele din urmă, o amantă păcătoasă, Mircea - un asasin, eu - un scriitor sortit damnării eterne.
Sper să înțeleg, într-o bună zi, această șaradă. Trebuie să o înțeleg. Voi găsi o cale de a o înțelege.
Ai bătut la ușa mea târziu, știind că nu-ți voi putea rezista, știind că zorii dimineții ne vor prinde pe amândoi treji...
M-am pierdut în apretul proaspăt al așternuturilor, în izul trupului tău minunat, o oră, două, până am decis că trebuie să știu.
Fatidic, însă, mi-ai luat-o - și de această dată - înainte. În timp ce te iubeam cu pasiune, am zărit îngrozit, în clipa adevărului, ceva ce-mi ascunseseși cu foarte multă grijă până atunci: în partea din spate a capului tău, chiar deasupra cefei, se deschidea o crăpătură mare, aproape o gaură, din care curgea sânge, fără însă a ajunge să se prelingă până jos.
"Ai decis că trebuie să știi? Asta voiai să știi?", mi te-ai adresat, în timp ce firicele de sânge îți apăreau și pe gură.
Am simțit cum se apropie orgasmul, în, poate, cel mai cumplit moment al existenței mele de până atunci.
"Da", am rostit, gemând ușor, apoi, accentuat: DA. Trebuie să știu.
"Ei bine... Ai crezut că ai salvat totul... dar n-a fost așa. După ce te-a lichidat, Mircea a făcut o criză cumplită de gelozie și, în dormitor, pe când mă pregăteam să fiu a lui, m-a împușcat în cap, deasupra cefei, cu pistolul pe care îl ținea pentru autoapărare... M-a plâns trei zile neîntrerupte, apoi s-a sinucis... Cu aceeași armă. Suntem morți toți trei, acum înțelegi?".
"Eu... eu... nu am vrut asta...", am îngăimat, tot mai nesigur.
"Te întorceai în timp pentru a mă regăsi pe mine cea ingenuă, dinainte de a începe totul... Pe cea de care fantezia ta avea nevoie. De aceea eram atât de tânără. Însă nici așa n-ai scăpat. Inițial, ai vrut să arunci toată povara păcatului... toată vina... tot coșmarul asupra lui Mircea, eliberându-te pe tine. Dar n-ai reușit decât parțial. Practic, ai parafat dezastrul pentru toți trei...".
"Deea, eu...", am început, apoi m-am prăbușit la podea, neputincios, incapabil de a mai adăuga ceva.


*


Trei siluete pășesc agale, încercând să-și poarte crucea cu demnitate, într-un ținut straniu, întunecos, de unde nimeni nu s-a întors vreodată.
Sunt trei spirite rătăcite, trei fantome bântuind. Sau (poate...) trei suflete încarnate în trei trupuri, într-o lume paralelă.
Le așteaptă teribile confruntări, încercări în urma cărora vor trebui să demonstreze că merită altceva decât blestemul, moartea, otrava, că își pot câștiga, prin evoluția lor, accesul la cheile unei alte împărății, a vieții. A fericirii.
Le așteaptă o lume magică, dar populată de demoni, de lupi, de aborigeni fioroși și de gnomi mutanți, de lupi și câini însetați de sânge, de leproși și de spirite ale sinucigașilor, de acorduri diforme, de îngheț și de blestem. O lume în care a muri înlocuiește verbul a fi, în care coșmarurile cele mai negre devin realitate...
Câțiva cerșetori bolnavi, atinși de molime letale și cu trupurile murdare, se aflau în preajma unor tăblițe roase, de lemn, care de-abia se mai țineau în poziție verticală. Pe acestea se putea desluși o inscripție cu caractere gri închis: "Speranța a murit, călătorule, căci de aici începe Tărâmul Blestemat. De vei scăpa cu viață, îți vei dori moartea, iar de vei muri, sufletul tău nu-și va afla odihna în veci...".
Să sperăm că, prin miracol, într-o zi a răscumpărării, vor găsi drumul către ieșire...