poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3028 .



Anna Karenina
proză [ ]
Vol II

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lev_Nicolaievici_Tolstoi_(1828-1910 ]

2015-08-29  |     |  Înscris în bibliotecă de Liviu Gogu



Lev Nicolaevici Tolstoi
ANNA KARENINA
Volumul 2



PARTEA A TREIA.

I.
Serghei Ivanovici Koznâșev, în loc să plece ca de obicei în străinătate, să se odihnească după munca lui intelectuală, se duse la țară, la fratele său, către sfârșitul lunii mai. Socotea că nu era viață mai frumoasă decât viața la țară și venise să se bucure cu Levin de ea. Acestuia îi păru foarte bine, cu atât mai mult, cu cât nu-l aștepta pe fratele său Nikolai. Dar, cu toată dragostea și respectul pentru Serghei Ivanovici, Levin nu se simțea în apele lui când fratele său venea la țară. Îl stingherea, ba chiar îi displăcea felul lui de a privi această viață. Pentru Levin, satul era centrul vieții sale, adică un loc de bucurii, necazuri și de muncă. Pentru Serghei Ivanovici, însă, satul nu era decât locul de odihnă după muncă și antidot sigur împotriva atmosferei viciate a orașului, antidot pe care-l lua cu plăcere, conștient de eficacitatea sa. Lui Levin satul îi era drag fiindcă reprezenta un câmp de activitate incontestabil folositoare. Lui Serghei Ivanovici îi plăcea cu deosebire tocmai din pricină că acolo putea să nu facă nimic. De altfel și felul lui Serghei Ivanovici de a vedea poporul îl cam nemulțumea pe Levin. Serghei Ivanovici spunea că iubește și cunoaște poporul. Stătea de vorbă adesea cu mujicii – lucru pe care știa să-l facă frumos, fără să se prefacă și fără să se strâmbe. Din fiecare convorbire de soiul acesta el trăgea concluzii generale în favoarea poporului, căutând totodată a dovedi că-l cunoaște. Aceste judecăți superficiale îi displăceau lui Levin. Pentru dânsul, poporul nu era decât factorul principal în munca lor comună, în ciuda respectului și a iubirii lui adânci pentru mujic – pe care le-a supt, desigur, cum spunea el, o dată cu laptele doicii, o țărancă – și deși lucra cot la cot cu sătenii în munca lor comună, deși rămânea încântat uneori de puterea, blândețea și spiritul de dreptate al acestor oameni, totuși se întâmpla adeseori, când această muncă cerea și alte însușiri de la dânșii, să se înfurie împotriva țăranilor. Îl exasperau nepăsarea, lipsa de disciplină, beția și năravul lor de a minți. De l-ar fi întrebat cineva dacă iubește poporul, n-ar fi știut în ruptul capului ce să răspundă, îl iubea și în același timp nu-l iubea – ca de altfel pe toți oamenii în genere. Bineînțeles, bun din fire cum era, mai mult iubea decât nu iubea pe oameni – deci și poporul. Nu putea însă spune că iubește sau nu iubește poporul ca despre ceva distinct de el, deoarece nu numai că trăia în mijlocul lui și că toate interesele sale erau legate de popor, dar el însuși se socotea ca o parte din popor. Nu vedea în acesta, după cum nu vedea nici în propria-i ființă, însușiri și cusururi deosebite și nu putea să nu se socotească una cu poporul! Pe lângă aceasta, deși trăise multa vreme în cele mai strânse legături cu țăranii, ca proprietar și ca mijlocitor al lor, mai ales ca sfătuitor (țăranii aveau încredere întrânsul și veneau să-i ceară sfatul de la o depărtare de patruzeci de verste), el n-avea o părere bine deslușită despre popor. La întrebarea dacă cunoaște poporul, i-ar fi fost tot atât de greu să răspundă ca și la întrebarea dacă-l iubește. A spune că-l cunoaște, ar fi însemnat în același timp să pretindă că cunoaște oamenii. Avea prilejul să vadă și să cunoască fel de fel de oameni, printre care și mujici. Pe aceștia din urmă îi socotea oameni buni, interesanți și descoperea mereu la dânșii tot alte trăsături de caracter, schimbându-și părerile de mai înainte asupra lor și înlocuindu-le cu alte păreri. Dimpotrivă, Serghei Ivanovici – după cum iubea și lăuda viața de la țară, în opoziție cu viața de la oraș, care nu-i plăcea – tot așa iubea și poporul, în opoziție cu lumea mondenă, pe care n-o iubea. De asemenea, el socotea că poporul se deosebește de ceilalți oameni în genere. În mintea lui metodică se cristalizaseră cu precizie anumite forme ale vieții poporului, scoase în parte din însăși viața poporului, mai cu seamă însă din contrastele față de celelalte clase. Nu-și schimba niciodată părerea despre popor și atitudinea binevoitoare față de dânsul.
În divergențele de păreri care se nășteau între cei doi frați cu prilejul discuțiilor despre popor, Serghei Ivanovici ieșea totdeauna învingător. Îl biruia pe fratele său, fiindcă avea noțiuni bine definite despre caracterul, însușirile și gusturile poporului. Levin însă n-avea nici o părere bine definită și statornicită; de aceea era prins mereu în contrazicere cu sine însuși în aceste discuții.
Pentru Serghei Ivanovici, fratele său mezin era un băiat simpatic, avec le coeur bien placé1 (cum se exprima el în franțuzește), dar cu mintea, deși destul de ageră, influențată de impresiile momentului și de aceea plină de contradicții. Cu indulgența unui frate mai mare, el îi explica uneori valoarea lucrurilor, însă nu-i plăcea să discute cu dânsul, fiindcă-l dobora prea ușor.
Konstantin Levin îl privea pe fratele său ca pe un om de o mare inteligență și de o vastă erudiție, nobil în cel mai înalt înțeles al cuvântului, înzestrat cu capacitatea de a lupta pentru binele obștesc; dar, cu cât înainta în vârstă și cu cât își cunoștea mai bine fratele, cu atât mai des simțea în fundul sufletul său că această capacitate de a lupta în vederea binelui obștesc, de care el însuși se credea lipsit cu totul, poate că nici nu era de fapt o calitate, ci dimpotrivă, o lipsă. Poate o lipsă nu de dorințe și de gusturi frumoase, cinstite și nobile, ci o lipsă de forță vitală – ceea ce se numește inimă, de acea năzuință care silește pe om să aleagă, dintre toate căile vieții care i se deschid înainte, una singură și să nu se abată de la ea. Cu cât își cunoștea mai bine fratele, cu atât mai mult observa Levin că Serghei Ivanovici, ca și mulți alți militanți pentru binele obștesc, nu era împins de inimă spre aceasta, ci de rațiune. E frumos să te îndeletnicești cu asemenea lucruri, își ziceau, ei, și se purtau în consecință! Levin își întări această părere, văzând că fratele său nu punea mai mult la inimă problemele binelui general și ale nemuririi sufletului decât ale unei partide de șah sau iscusita structură a unei mașini noi.
Afară de aceasta, pe Levin îl stingherea prezența fratelui său la țară, fiindcă – mai cu seamă vara – era mereu prins de gospodărie. Nu-i ajungea ziua lungă de vară ca să facă tot ce trebuia, în timp ce Serghei Ivanovici se odihnea. Dar, deși se odihnea, adică nu lucra la cartea lui, era atât de obișnuit cu activitatea intelectuală, încât îi plăcea să-și exprime într-o formă frumoasă și concisă ideile ce-i veneau în minte și ținea să aibă pe cineva care să-l asculte.
Fratele său îi era cel mai obișnuit și mai firesc auditor. De aceea, cu toate că relațiile lor erau simple, libere și prietenești, lui Levin îi venea greu să-l lase singur. Serghei Ivanovici prefera să se întindă pe iarbă și să stea așa, prăjindu-se la soare și flecărind alene.
— N-ai să mă crezi, îi spunea el lui Levin, ce plăcere îmi face lenea asta ucraineană. Nici o idee în minte, capul deșert ca o minge.
Konstantin Levin se plictisea să șadă și să asculte, mai ales când știa că în lipsa lui se cară gunoi pe un câmp nepregătit și că, nefiind supravegheați, oamenii ar putea să-l arunce Dumnezeu știe cum… N-au să înșurubeze bine nici cormanele la pluguri, ci au să le scoată, și pe urmă au să spună că plugurile de fier sunt o născocire proastă, că plugul de lemn e sfânt – și așa mai departe.
— Nu mai umbla atâta pe căldură, îi spunea Serghei Ivanovici.
— Nu. Trebuie numai să trec o clipă pe la birou și mă întorc îndată, răspundea Levin și fugea la câmp.
II.
În cele dintâi zile ale lui iunie se întâmplă ca Agafia Mihailovna, bătrâna dădacă, acum menajeră, în timp ce ducea la pivniță un borcan cu ciuperci marinate chiar atunci, să alunece deodată și să cadă, scrântindu-și mâna din încheietură. Curând își făcu apariția medicul zemstvei, un tânăr guraliv, care abia își isprăvise studiile. Examina mâna, spuse că nu e scrântită, puse o compresă și, rămânând la masă, se arăta încântat să stea de vorbă eu vestitul Serghei Ivanovici Koznâșev. Îi povesti, ca să-și arate părerile înaintate asupra lucrurilor, toate bârfelile din județ și se plânse de proasta situație a zemstvei. Serghei Ivanovici îl ascultă cu luare-aminte, îi puse întrebări și, stârnit de noul auditor, se înflăcăra și făcu câteva observații juste și convingătoare, prețuite cu respect de tânărul medic. În sfârșit se însuflețise ca totdeauna după o discuție strălucită și înflăcărată – lucru cunoscut de fratele său. După plecarea doctorului, Serghei Ivanovici își exprimă dorința de a se duce cu undița la gârlă. Îi plăcea să pescuiască și se mândrea oarecum că poate să-i placă o îndeletnicire așa de stupidă.
Levin, care trebuia să-și vadă arăturile și pășunile, se arătă gata să-și ducă fratele cu cabrioleta.
Era în toiul verii, tocmai vremea când se vede bine ce recoltă va fi și încep grijile însămânțărilor de toamnă. Se apropia cositul. Secara dăduse toată în spic și, verde-cenușie, cu spicul încă ușor, se legăna în vânt. Ovăzul verde, cu tufe de iarbă galbenă presărate prin el, răsărise neregulat pe ogoarele târzii. Floarea hrișcăi, semănată de timpuriu, se scutura acoperind pământul. Pârloagele bătătorite, ca piatra, de vite, cu poteci lăsate printre ele, pe care nu le înturna plugul, erau pe jumătate arate. Grămezile de băligar, scoase la câmp și uscate deasupra, își amestecau în zori izul cu mireasma ierburilor în floare, pline de nectar. Iar în așezături, fânețele curățate, împestrițate cu grămezile negre ale tulpinilor de măcriș plivit, se întindeau ca o mare, așteptând să fie cosite.
Era vremea când în muncile agricole se făcea un scurt popas înainte de seceriș, care vine la rând în fiecare an, chemând toate puterile norodului. Recolta era minunată; iar zilele de vară erau senine și calde, cu nopți scurte, înrourate…
Frații trebuiau să treacă prin pădure ca să ajungă la fânețe. Serghei Ivanovici admira tot timpul frumusețea pădurii, cu frunziș bogat. Arăta fratelui său ba un tei bătrân, întunecat în partea umbroasă, smălțat cu codițe galbene, gata să înflorească, ba mlădițele tinere ale copacilor, crescute în anul acela, strălucind ca smaragdul. Lui Levin nu-i plăcea să vorbească sau să asculte vorbindu-se despre frumusețile naturii. Pentru dânsul, cuvintele despuiau de frumusețe ceea ce vedea. Încuviințând ceea ce spunea fratele său, Konstantin Dmitrici începu să se gândească la altceva. După ce trecură pădurea, atenția lui se îndreptă asupra unei pârloage de pe o movilă, aici acoperită cu iarbă galbenă, dincolo bătătorită și împărțită în pătrățele – parte arată, parte plină de grămezi de gunoi. Trecu un șir de căruțe, și Levin le numără și rămase mulțumit că se va căra tot ceea ce trebuia. Când văzu fânețele, gândul lui sări la cosit. Cositul fânului îl interesa totdeauna în chip deosebit. Apropiindu-se de fâneață, Konstantin opri calul.
Roua dimineții mai stăruia pe iarba înaltă și deasă. Ca să nu-și ude picioarele, Serghei Ivanovici rugă pe Levin să-l ducă cu cabrioleta, prin fâneață, până la un tufiș de răchită, unde „cădeau” bibani. Oricât de rău îi părea să calce iarba, Konstantin intră în fâneață. Iarba înaltă se înfășură, moale, în jurul roților și pe picioarele calului, presărând cu semințe spițele și butucii uzi ai cabrioletei.
Fratele său se așeză sub o tufă și-și desfășură undițele, iar Levin își duse calul mai departe, să-l lege, și intră în marea de ierburi verzi-cenușii, neclătinate de vânt. În locurile inundabile, iarba mătăsoasă, cu semințe care dădeau în copt, îi ajungea până aproape de brâu.
După ce străbătu fâneață de-a curmezișul, Levin ieși la drum, unde întâlni un bătrân cu un ochi umflat, care ducea o roiniță cu albine.
— Ce e? Nu cumva le-ai prins, Fomici? Îl întrebă Levin.
— Da de unde, Konstantin Dmitrici! Sunt ale mele. De-am putea să ni le păzim pe-ale noastre! Au plecat a doua oară… Bogdaproste că le-au prins băieții care ară la dumneavoastră. Au deshămat un cal și le-au ajuns…
— Ei, ce spui, Fomici? Să cosim, ori să mai așteptăm?
— Ce să spun? După noi ar fi să așteptăm până la Sân Petru. Da dumneavoastră cosiți totdeauna mai devreme. Să vă ajute Dumnezeu! Iarba-i bună. Au să aibă vitele unde paște.
— Dar ce crezi despre vreme?
— Asta-i în mâna lui Dumnezeu. Poate că o să fie și vreme frumoasă…
Levin se întoarse la fratele său. Nu „cădea” nimic. Dar Serghei Ivanovici nu se plictisea și era în cea mai bună dispoziție sufletească. Levin își dădea seama că, ațâțat de discuția cu doctorul, Serghei avea chef de vorbă. El, dimpotrivă, ar fi vrut să plece cât mai repede acasă pentru a porunci pe a doua zi adunarea cosașilor, hotărând dacă va începe ori nu cositul – grija lui de căpetenie acum.
— Ce zici? Mergem? Îl întrebă Levin.
— De ce să ne grăbim? Să mai stăm. Ia uite cum te-ai udat! Cu toate că peștele nu cade la undiță, e frumos aici. Orice vânătoare e frumoasă, fiindcă se petrece în natură. Ce minunată e apa asta, lucește ca oțelul! Zise Serghei. Malurile acoperite de ierburi, spuse el, îmi aduc aminte de o ghicitoare. Știi care? Iarba spune apei: legănate suntem, legănate, și de vânt bătute…
— Nu cunosc ghicitoarea asta, răspunse posac Levin.

III
— Știi, m-am gândit la tine, urmă Serghei Ivanovici. Ceea ce se petrece în județul vostru e din cale-afară de fără noimă. Mi-a spus-o doctorul. Băiatul ăsta nu-i prost de loc! Þi-am spus-o și ți-o mai spun: faci rău că nu te duci la adunări și, îndeobște, că te-ai depărtat de zemstvă. Dacă oamenii cumsecade au să se dea la o parte, totul are să meargă bineînțeles anapoda. Dăm bani, dar banii merg pe lefuri. Și n-avem nici școli, nici felceri, nici moașe, nici farmacii… N-avem nimic.
— Am încercat, dar nu mai pot! Spuse Levin încet și în silă. Ce vrei să fac?
— Cum nu mai poți? Mărturisesc că nu te înțeleg. Nu admit nici nepăsarea, nici nepriceperea. Atunci să fie cumva numai din lene?
— Niciuna, nici alta. Am încercat și am văzut ca nu pot face nimic, răspunse Levin.
Nu prea asculta cu luare-aminte ceea ce spunea fratele său. Uitându-se peste gârlă, pe arătură, Levin zări ceva negru, însă nu se putu lămuri dacă era un cal sau logofătul călare.
— Dar de ce nu poți face nimic? Ai încercat o dată. N-ai izbutit din punctul tău de vedere și te-ai și resemnat. Se poate să n-ai amor-propriu!
— Nu concep amorul-propriu în privința asta, zise Levin adânc atins de cuvintele fratelui său. Dacă la universitate mi s-ar fi spus că alții înțeleg calculul integral, iar eu nu-l înțeleg, atunci ar fi putut fi vorba de amor-propriu. Dar aici e nevoie în primul rând să fii încredințat că ai însușirile care se cer pentru astfel de treburi și mai ales să crezi că aceste lucruri sunt foarte importante.
— Cum? Vrei să spui că nu sunt importante? Îl întreba Serghei Ivanovici, jignit ca fratele sau socotea neînsemnat un lucru care-l preocupa pe el și fiindcă nici nu asculta bine ce-i spunea.
— Mie nu mi se par importante și nu mă pasionează, ce să fac? Răspunse Levin, deslușind că ceea ce zărise era logofătul, care fără îndoială dăduse drumul oamenilor de la arat. Aceștia întorceau plugurile. „Oare au și isprăvit aratul?” gândi el.
— Dar ascultă ce-ți spun, urmă fratele cel mai mare, a cărui față frumoasă și inteligentă se întunecă. Totul are o margine. E foarte bine să fii un original, un om sincer, și să nu-ți placă fățărnicia, știu asta… Dar ceea ce spui tu ori n-are sens, ori are un sens foarte urât. Cum poți socoti neînsemnat faptul că poporul acesta pe care-l iubești, după cum susții… „N-am susținut niciodată”, își zise în gând Konstantin Levin.
—… moare fără nici un ajutor medical. Niște babe nepricepute moșesc copiii și-i lasă să moară, poporul e împotmolit în neștiință și e la cheremul oricărui conțopist. Iar tu ai în mână mijlocul de a-i veni în ajutor, dar n-o faci, fiindcă din punctul tău de vedere asta n-are nici o importanță.
Serghei Ivanovici îi puse dilema:
— Ori ești atât de înapoiat, încât nu ești în stare să-ți dai seama de tot ce-ai putea face, ori nu vrei să faci nimic, ca să nu-ți tulburi liniștea, vanitatea sau mai știu eu ce…
Konstantin Levin simți că nu-i mai rămăsese decât să se resemneze sau să-și recunoască lipsa de interes pentru binele obștesc – ceea ce-l jigni și-l necăji.
— Poate și una, și alta, rosti Levin cu hotărâre. Nu văd că s-ar putea…
— Cum? Administrând banii mai cu socoteală, nu s-ar putea da un ajutor medical?
— Cred că nu… Față de cele patru mii de verste pătrate ale județului nostru, cu viscolele noastre și cu noroaiele de primăvară, cu perioadele de muncă, nu văd putința de a se da ajutor medical peste tot. De altfel, n-am nici o încredere în medicină…
— Alta! N-ai dreptate… Am să-ți dau mii de exemple… Dar școlile?
— La ce ne trebuie școli?
— Ce spui? Te mai poți îndoi de foloasele învățăturii de carte? Dacă-i bună pentru tine, e bună și pentru alții.
Konstantin Levin se simțea strâns cu ușa; de aceea se înfierbântă și exprimă, fără să vrea, adevăratul motiv al nepăsării sale față de binele obștesc.
— Toate astea poate-s bune, dar de ce să mă îngrijesc de înființarea unor centre medicale de care n-am să mă folosesc niciodată și de înființarea unor școli unde n-am să-mi trimit copiii… unde nici țăranii nu vor să și-i trimită? Și încă nici nu sunt încredințat că trebuie trimiși – încheie Levin.
Pe Serghei Ivanovici îl surprinse acest punct de vedere neașteptat în legătură cu problema pe care o discutau, dar își făcu numaidecât un nou plan de atac.
Tăcu un răstimp. Scoase din apă o undiță, o aruncă în altă parte și, zâmbind, se întoarse către fratele său:
— Dă-mi voie… Mai întâi ai avut nevoie de centrul sanitar. Ai chemat chiar azi un medic al zemstvei pentru Agafia Mihailovna.
— Totuși, cred că o să rămână cu mâna strâmbă.
— Vom vedea… Apoi un mujic cu carte ți-ar fi un muncitor mai folositor, mai de preț.
— Ba nu, răspunse hotărât Konstantin Levin. Întreabă pe cine vrei, un muncitor cu carte lucrează mai prost. Apoi nici drumurile nu se pot drege; iar podurile, cum le construiești, cum ți le fură.
— De fapt, zise încruntat Serghei Ivanovici, căruia nu-i plăcea să fie contrazis, mai ales când interlocutorul sărea de la una la alta și aducea argumente noi, fără nici o legătură între ele, încât nu mai știa la ce să răspundă, de fapt, nu e vorba de asta. Recunoști că învățământul e folositor poporului?
— Recunosc, scăpă vorba Levin și se gândi numaidecât că nu spusese ceea ce gândise.
Simți că, recunoscând aceasta, Serghei Ivanovici avea să întoarcă această vorbă împotrivă-i și să-l constrângă a recunoaște iarăși că se contrazice. În ce chip îi va dovedi acest lucru nu știa exact; știa însă ca o va face neapărat, logic și așteptă argumentarea lui.
Argumentul a fost mult mai simplu decât se așteptase Konstantin Levin.
— Dacă-l recunoști folositor, reluă Serghei Ivanovici, nu se poate, ca om cinstit, să nu ții la această operă și să nu vrei a lupta pentru ea.
— Dar dacă nu recunosc această operă drept bună? Răspunse Levin, roșind.
— Cum? Dar adineauri ai spus…
— Adică dacă n-o recunosc nici bună, nici cu putință!
— Nu poți să-ți dai seama de asta, dacă nu-ți dai osteneală să încerci.
— Ei, să zicem, făcu Levin, deși era de altă părere, să zicem că e așa. Nu văd totuși motivul pentru care m-aș strădui.
— Adică cum?
— Uite, dacă am început să vorbim, dă-mi o explicație din punct de vedere filosofic, adăugă Levin.
— Nu înțeleg ce are a face asta cu filosofia! Răspunse Serghei Ivanovici pe un ton care i se păru lui Levin că ar fi o tăgadă a dreptului său de a discuta filosofie. Aceasta îl scoase din fire.
— Uite de ce, răspunse Levin cu aprindere. Cred că motorul tuturor acțiunilor noastre este totuși, interesul personal. Astăzi, ca nobil, nu văd în instituțiile zemstvei nimic care să ajute la buna mea stare. Drumurile nu sunt mai bune, și nici nu pot fi. Caii mei mă duc și pe drumuri proaste. Doctor și centru sanitar nu-mi trebuie. N-am nevoie de judecător de pace. Nu apelez și n-am să apelez niciodată la el. Școlile nu numai că nu-mi sunt de nici un folos, dar îmi sunt dăunătoare – cum ți-am mai spus. Pentru mine, instituțiile zemstvei se reduc la obligația să plătesc câte optsprezece copeici de deseatină, să merg la oraș, să dorm în ploșnițe și să ascult tot felul de prostii și de porcării, fără a fi împins de nici un interes personal.
— Dă-mi voie, îl întrerupse Serghei Ivanovici. Nici un interes personal nu ne-a împins să luptăm pentru dezrobirea țăranilor, dar cu toate acestea am luptat.
— Nu! Îl întrerupse Konstantin din ce în ce mai înfierbântat. Dezrobirea țăranilor a fost altceva. Acolo a fost un interes personal. Am vrut să lepădăm jugul acesta, care ne apăsa pe noi, pe toți oamenii cumsecade. Dar să fii delegat, să discuți de câți vidanjori e nevoie și cum trebuie să se așeze conductele într-un oraș în care nu stai! Să fii jurat și să judeci un mujic care a furat o șuncă, ascultând șase ceasuri toate prostiile îndrugate de apărători și de procurori! Să auzi pe președinte întrebând pe Moș Alioșa cel nătâng: „Recunoști, domnule acuzat, faptul furtului de șuncă?” – „Ha?”
Și Konstantin Levin, în focul vorbei, începu să imite pe președinte și pe Alioșa cel nătâng, fără să-și dea seama că se abătuse de la subiect.
Serghei Ivanovici ridică din umeri.
— Ei, ce vrei să spui cu asta?
— Vreau să spun numai că drepturile care mă privesc pe mine, care-mi ating interesele, le voi apăra oricând, din toate puterile mele. Atunci când jandarmii ne făceau percheziții și ne citeau scrisorile, nouă, studenților… eram gata să-mi apăr din răsputeri dreptul la învățătură și la libertate. Înțeleg serviciul militar, care atinge soarta copiilor și a fraților mei, însăși soarta mea. Sunt dispus să discut ceea ce ma privește pe mine. Să discut însă cum să repartizezi patruzeci de mii de ruble ale zemstvei sau să judec pe Alioșa cel nătâng, asta nu înțeleg și nici nu pot s-o fac.
Konstantin Levin vorbea de parcă i s-ar fi rupt zăgazul cuvintelor. Serghei Ivanovici zâmbi.
— Dar mâine, dacă ești dat în judecată, ți-ar plăcea să fii judecat de vechea curte criminală?
— N-am să fiu dat în judecată. N-am să spintec niciodată pe nimeni și n-am nevoie de așa ceva. Uite, urmă Levin sărind iarăși la un alt subiect, să știi că instituțiile zemstvei noastre și celelalte de același fel seamănă pentru mine cu crengile de mesteacăn pe care le înfigem în pământ de Rusalii, în chip de pădure. Pădurile au crescut de la sine în Europa, iar mestecenii aceștia, eu nu-i pot uda din toată inima și nici să cred în ei.
Serghei Ivanovici ridică doar din umeri, arătându-și prin acest gest nedumerirea: de unde au răsărit în discuția lor mestecenii? Cu toate că înțelesese numaidecât ceea ce vroia să spună cu asta fratele său.
— Iartă-mă, dar așa nu se poate discuta, zise Serghei.
Levin însă vroia să-și justifice cusurul pe care și-l cunoștea, și anume: nepăsarea față de binele obștesc. De aceea adăugă:
— Cred că nici o activitate nu poate fi trainică, dacă nu se întemeiază pe interesul personal. E un adevăr general, filosofic, urmă el, repetând într-adins cuvântul filosofic, ca și cum ar fi vrut să arate că și el are dreptul, ca oricare altul, să discute filosofie.
Serghei Ivanovici zâmbi din nou. „Are și el o filosofie a lui, în slujba pornirilor sale”, se gândi Koznâșev.
— Lasă filosofia, zise Serghei. Scopul principal al filosofiei din toate veacurile a fost tocmai să găsească legătura care trebuie neapărat să existe între interesul personal și cel obștesc. Dar asta e altceva; eu țin să-ți rectific comparația. Mestecenii despre care vorbești nu sunt înfipți în pământ, ci o parte din ei sunt răsădiți, iar altă parte – semănați. Trebuie să-i îngrijești cu băgare de seamă. Numai acele popoare au viitor, care-și dau scama și prețuiesc ceea ce e însemnat și valoros în instituțiile lor, numai acele popoare pot fi numite istorice.
Serghei Ivanovici mută chestiunea în domeniul filozofico-istoric, inaccesibil lui Levin, și-i dovedi slăbiciunea punctului său de vedere.
— În ceea ce privește faptul că treburile astea nu-ți plac, te rog să mă ierți, dar aici sunt de vină lenea noastră rusească și boieria. Sunt convins că la tine e vorba de o rătăcire vremelnică. Are să-ți treacă.
Levin tăcea. Se simțea înfrânt din toate punctele de vedere. Își dădea seama, în același timp, ca fratele său nu înțelesese ceea ce vroise el să spună. Dar nu știa de ce nu fusese înțeles: fiindcă nu se exprimase limpede, sau fiindcă fratele său nu vroise sau nu fusese în stare să-l înțeleagă. Nu încercă însă să adâncească gândurile acestea și, fără să-și mai contrazică fratele, începu să se gândească la cu totul altceva, la treburile lui personale.
Serghei Ivanovici înfășură ultima undiță, dezlegă calul și amândoi frații plecară.
IV.
Iată la ce se gândea Levin în timp ce vorbea cu fratele său: acum un an, o dată, când se dusese să asiste la cosit, se supărase tare pe logofăt și ca să se liniștească, luase o coasă de la un mujic și începuse să cosească.
Munca aceasta îi plăcuse așa de mult, că de atunci mai cosise de câteva ori. Cosise toată pajiștea din fața casei. Iar în anul acela își pusese în gând încă din primăvară să cosească împreună cu mujicii, zile întregi. De la sosirea fratelui său, el stătea pe gânduri: Să cosească, ori nu? Îi era neplăcut să-și lase fratele singur zile de-a rândul și pe deasupra se temea să nu-l ia în râs pe socoteala asta. Trecând însă prin fâneață și aducându-și aminte de impresiile cositului, Levin aproape hotărî că are să se apuce de cosit. După convorbirea supărătoare cu fratele său, el se gândi iarăși la acest lucru.
„Am nevoie de mișcare fizică. Altfel, o să mi se strice de tot caracterul”, se gândi Konstantin și hotărî să cosească, oricât de stingherit s-ar simți față de fratele său și față de țărani.
Se duse de cu seară la cancelarie, dădu dispoziții pentru munci și trimise prin sate după oameni care să cosească a doua zi fâneața Călinilor, cea mai mare și cea mai frumoasă…
— Te rog să trimiți coasa mea lui Tit, să mi-o ascută și să mi-o aducă mâine. Poate că am să cosesc și eu, zise Levin, silindu-se să nu se fâstâcească.
Logofătul zâmbi și-i răspunse:
— Am înțeles.
Seara, la ceai, Levin spuse fratelui său:
— Mi se pare că s-a statornicit vremea. Mâine încep cositul.
— Îmi place foarte mult munca asta, îl aprobă Serghei Ivanovici.
— Și mie îmi place strașnic de mult. Am cosit uneori alături de mujici. Mâine vreau să cosesc toată ziua.
Serghei Ivanovici înălță capul și-și privi mirat fratele.
— Cum adică? Alături de mujici, toată ziua?
— Da. E foarte plăcut.
— E frumos, ca exercițiu fizic, numai că nu știu dacă ai să poți rezista, adăugă fără pic de ironie Serghei Ivanovici.
— Am mai încercat. La început e greu, dar pe urmă te obișnuiești. Cred că n-am să rămân de căruță…
— Auzi dumneata! Dar ia spune-mi: Cum privesc asta mujicii? Îmi închipui că râd între ei; or fi zicând că astea-s toane boierești.
— Nu, nu cred. E o muncă așa de veselă și în același timp așa de grea, că nici n-ai timp să te gândești.
— Dar cum ai să mănânci cu ei? N-ar fi tocmai frumos să-ți trimit acolo Lafitte și friptură de curcan.
— Nu. Când ei se odihnesc, eu vin acasă.
A doua zi dimineață, Konstantin Levin se sculă mai devreme decât de obicei, dar treburile gospodărești îl reținură; când sosi la tarla, cosașii începuseră al doilea polog.
Încă din vârful dealului i se înfățișă o parte din fâneață, cosită gata, cu brazde cenușii și cu grămezi negre de caftane lepădate de cosași pe locul de unde începuseră întâia brazda.
Pe măsură ce se apropia Levin, mujicii îi răsăreau în față – unii în caftane, alții numai în cămașă, câte unul mergând în spatele altuia, într-un șir desfășurat, fiecare aruncând altfel coasa. Numără patruzeci și doi de oameni.
Cosașii înaintau încet pe partea joasă și cu hârtoape a fâneții unde înainte fusese o iezătură. Levin recunoscu pe câțiva dintre mujicii săi. Era acolo și bătrânul Ermil, care purta o cămașă albă, lungă, și zvârlea coasa, îndoindu-se din șale. Era și Vaska, flăcăul cel tânăr, care fusese vizitiu la Levin și care culca la pământ fiecare brazdă cu o largă mișcare a brațelor. Era și Tit, dascălul lui Levin la cosit, un omuleț mărunt și slab, care mergea în frunte, fără să se îndoaie, și tăia pârtii late, jucându-se parcă cu coasa.
Levin descăleca și, după ce-și legă calul lângă drum, se întâlni cu Tit, care scoase dintr-o tufă o altă coasă și i-o dădu.
— E gata, boierule! E ca briciul: cosește singură, îl asigură Tit, scoțându-și cu un zâmbet șapca și întinzându-i coasa.
Levin își luă coasa și se pregăti de lucru. Asudați și veseli, cosașii care-și isprăveau brazdele ieșeau unii după alții la drum și dădeau bună ziua boierului, râzând. Îl priviră cu toții, nimeni nu scoase nici un cuvânt până când nu începu vorba un bătrân înalt, zbârcit și fără barbă, îmbrăcat într-o bundă de oaie, care ieșise și el la drum.
— Bagă de seamă, boierule, dacă te-ai apucat de treabă, vezi să nu rămâi de căruță! Levin auzi râsete stăpânite printre cosași.
— Am să mă silesc să nu rămân de căruță, răspunse Levin, așezându-se în spatele lui Tit și așteptând clipa când să înceapă.
— Bagă de seamă! Repetă bătrânul.
Tit își făcu loc, iar Levin porni după dânsul. Iarba era mică, așa ca pe lângă drum; iar Levin, care nu cosise de mult și se simțea stingherit de privirile îndreptate asupră-i, cosi la început prost, cu toate că mânuia coasa cu putere. În spatele lui se auziră glasuri.
— Coasa nu-i bine potrivită. Mâneru-i prea sus. Uite cum trebuie să se îndoaie, grăi unul.
— Sprijină-te mai mult în călcâie, îl sfătui altul.
— Nu-i nimic, e bine, se obișnuiește, spuse bătrânul. Vedeți cum a pornit? E prea lat pologul, ai să obosești… E stăpân, se ostenește pentru sine. Ia te uită ce mare rămâne iarba la capete! Pe vremuri, ne-ar fi dat una după ceafă pentru așa ceva.
Ajunseră la iarba mai moale; iar Levin, ascultând fără a răspunde și silindu-se să cosească tot mai bine, mergea după Tit. Făcură vreo sută de pași. Tit înainta mereu, fără opriri, fără să dea dovadă de cea mai mică oboseală. Levin însă începu să se teamă că nu va putea ține până la capăt, atât era de obosit.
Simțea că-și mânuia coasa cu cele din urmă puteri și se hotărî să-l roage pe Tit să se oprească, dar în aceeași clipă Tit se opri singur și, aplecându-se, luă un smoc de iarbă, își șterse coasa și se apucă s-o ascută. Levin se îndreptă din șale și se uită, cu un oftat de ușurare, îndărăt. În urma lui venea un mujic care pesemne obosise și el, fiindcă – înainte de a-l ajunge pe Levin – se opri numaidecât și se puse să-și ascută coasa. Tit ascuți și coasa lui, și coasa lui Levin; apoi amândoi porniră mai departe.
A doua repriză se desfășură la fel. Tit înainta, dând mereu din coasă, neobosit, fără să se oprească. Levin mergea după dânsul, silindu-se să nu rămână în urmă dar îi venea din ce în ce mai greu. Simțea când și când că-l părăsesc puterile, în aceeași clipă însă Tit se oprea și începea să ascută coasa.
Așa dovediră brazda întâi. Brazda aceasta lungă îi păru lui Levin foarte grea. Cu toate acestea, când se isprăvi brazda și Tit, aruncându-și coasa pe umăr, porni cu pași rari pe urmele întipărite de călcâiele cizmelor sale pe locul cosit, Levin păși la fel pe fâșia lui. Și, deși sudoarea îi curgea pe față și-i picura de pe nas, iar spatele îi era leoarcă, Konstantin se simțea foarte bine. Îl bucura mai cu seamă un gând: acum știa că va dovedi.
Mulțumirea nu-i era întunecată decât de faptul că brazda nu-i ieșise frumoasă. „Să lucrez mai puțin din brațe și mai mult din tot trupul”, se gândi Levin, comparând brazda lui Tit, trasă ca după sfoară, cu brazda lui neregulată, culcată la întâmplare.
După cum băgă de scamă, Tit cosise cam repede brazda întâi, vrând pesemne să-l încerce pe boier; iar brazda se nimerise și lungă. Celelalte brazde fură mai ușoare. Totuși Levin trebuia să-și încordeze toate puterile ca să nu rămână în urma mujicilor.
Nu se gândea la nimic, nu dorea nimic altceva decât să nu ajungă codaș, ci să lucreze cât mai bine. Auzea numai țăcănitul coaselor și nu vedea în față decât statura dreaptă a lui Tit, care se îndepărta, semicercul fâșiei cosite, firele de iarbă și măciuliile florilor, care se culcau încet, în valuri, sub tăișul coase, și înainte, capătul brazdei, unde-l aștepta odihna.
Deodată, în toiul lucrului, Konstantin Levin – fără să-și dea scama ce e și de unde vine – avu o senzație plăcută de răcoare pe umerii săi înfierbântați, înădușiți… Se uită la cer, în timp ce Tit îi ascuțea coasa. Un nor jos, greu, era deasupra lor… se pornise o ploaie cu picături mari. Câțiva mujici alergară la caftane și se îmbrăcară. Alții, ca și Levin, se îndreptau bucuroși din umeri sub răcoarea plăcută.
Cosiră o brazdă, și încă una. Răsturnau brazde ba lungi, ba scurte, cu iarba bună sau proastă. Levin pierduse noțiunea timpului. Nici nu-și dădea seama dacă e târziu sau devreme. În munca lui se petrecu o schimbare care-i făcu mare plăcere; în toiul lucrului, Levin uita câteodată ceea ce făcea. Cositul îi venea ușor. În clipele acelea, brazda îi ieșea tot așa de regulată și de frumoasă ca și aceea a lui Tit. Dar cum își aducea aminte de ceea ce făcea – și încerca să lucreze mai bine – Levin simțea numaidecât toată greutatea muncii, și brazda ieșea urâtă.
După ce cosi încă o brazdă, Levin vru să se apuce de alta; dar Tit se opri și, apropiindu-se de bătrân, îi spuse ceva încet. Amândoi se uitară la soare. „Oare despre ce vorbesc și de ce nu începe Tit o altă brazdă?” se gândi Levin, fără să-și dea seama că mujicii cosiseră într-una cel puțin patru ceasuri și că era vremea prânzișorului.
— E vremea prânzișorului, boierule, spuse bătrânul.
— Da? Bine, luați prânzișorul.
Levin dădu lui Tit coasa și porni spre cal, împreună cu mujicii, care se îndreptau spre caftane după pâine, călcând peste poloagele lungi, cosite, ușor stropite de ploaie. Abia atunci el își dădu seama că nu prevăzuse vremea și că ploaia îi uda fânul.
— Se strică fânul, își dădu cu părerea Levin.
— Da de unde, boierule; cosește pe ploaie și strânge pe soare, răspunse bătrânul.
Levin își dezlegă calul și plecă acasă la cafea.
Serghei Ivanovici abia se sculase. După ce-și luă cafeaua, Levin se întoarse la fâneață, mai înainte ca Serghei Ivanovici să fi avut timp să se îmbrace și să treacă în sufragerie.
V.
După gustarea de dimineață, Levin nu mai nimeri pe brazdă la locul de dinainte, ci între un bătrân hâtru, care-l poftise alături de el și un mujic tânăr, însurat abia din toamna trecută, care ieșea la cosit pentru întâia oară.
Bătrânul, înainte, ținându-se drept, pășea larg și ritmic cu picioarele crăcănate și cu o mișcare hotărâtă și măsurată, care părea tot atât de firească și fără nici o sforțare ca legănarea brațelor în mers, culca brazde înalte, ca la joacă. Părea că nu bătrânul, ci coasa lui ascuțită ar fi cosit singură, vâjâind prin iarba grasă.
În urma lui Levin venea tânărul Mișka. Fața lui frumoasă și tânără, cu părul prins cu o cunună de iarbă proaspătă, era încordată din pricina sforțărilor. Dar, de îndată ce se simțea privit, el zâmbea. Mai bine ar fi murit decât să recunoască față de ceilalți că-i era greu.
Levin înainta între dânșii. Pe arșița mare, cositul nu-i mai păru atât de greu. Sudoarea, care-l scălda, îl răcorea; iar soarele îi ardea spatele, capul și brațele cu mânecile suflecate până la cot, dându-i putere și inimă la lucru. Din ce în ce mai des îl cuprindeau clipele de uitare, când nu se mai gândea la ceea ce făcea. Coasa parcă lucra singură. Erau clipe fericite, însă și mai plăcute păreau clipele când bătrânul, ajungând la gârlă, unde se isprăveau brazdele, își ștergea coasa cu un smoc de iarbă udă și deasă, o spăla în unda proaspătă a gârlei, scotea apă cu tocul cutei și-l îmbia pe Levin:
— Gustați din cvasul meu! Nu-i bun? Zicea bătrânul făcând cu ochiul. Într-adevăr, Levin nu băuse niciodată o băutură așa de bună ca apa aceea călduță cu gust de tinichea ruginită, pe care pluteau fire de verdeață. Îndată după aceea venea plimbarea domoală și plăcută, cu mâna pe coasă, în timpul căreia puteai să-ți ștergi șiroaiele de sudoare, să răsufli din plin și să te uiți la șirul de cosași, ca și la tot ceea ce se petrecea împrejur, în pădure și pe câmp.
Cu cât cosea Levin, cu atât mai des veneau acele clipe de uitare când nu brațele mișcau coasa, ci coasa purta după ea trupul plin de viață, conștient numai de aceasta… și munca ritmică și exactă se făcea ca de la sine, pe negândite, ca prin farmec. Erau clipele cele mai fericite.
Îi venea greu numai când trebuia să întrerupă această mișcare, ajunsă reflexă, de pildă când trebuia să cosească în jurul unei tufe de iarbă sau de măcriș înăbușit de buruiană. Bătrânul o făcea ușor. Când dădea peste o tufă de iarbă, moșul schimba mișcarea și înlătura piedica numaidecât, prin izbituri scurte de călcâi sau cu vârful coasei, din amândouă părțile. În timpul lucrului, bătrânul se uita încoace și încolo și nu scăpa nimic din ochi. Ba rupea un bulb, îl mânca sau îl îmbia pe Levin… ba dădea la o parte o creangă cu vârful coasei… ba se uita la un cuib de prepeliță, din care mama zburase chiar de sub coasă… ba prindea din mers câte o năpârcă, o ridica în coasă ca într-o furculiță, o arăta lui Levin și o arunca la o parte.
Pentru Levin, ca și pentru băiatul cel tinerel din spatele lui, schimbarea ritmului era anevoioasă. Amândoi, stăpâni pe un singur ritm încordat, erau duși de focul lucrului și schimbau cu greu mișcarea, darmite să se mai uite la ce se găsea sub pașii lor.
Levin pierduse noțiunea timpului. Dacă l-ar fi întrebat cineva cât timp cosise, el ar fi răspuns că vreo jumătate de ceas, deși se apropiau de ora prânzului.
Când începură brazdă nouă, bătrânul atrase luarea aminte a lui Levin asupra unor pâlcuri de fetițe și de băieți care veneau din toate părțile spre cosași, abia zărindu-se prin iarba înaltă sau pe drum. Mânuțele lor duceau anevoie legăturile grele cu pâine și urcioarele cu cvas, astupate cu cârpe.
— Uite, vin gâzele, spuse zâmbind bătrânul, arătând spre copii, și cu mâna streașină la ochi se uită la soare.
Mai cosiră două brazde. Bătrânul se opri.
— Îi vremea prânzului, boierule! Grăi moșul cu hotărâre.
Ajungând la gârlă, cosașii se îndreptară peste brazde spre caftane, unde-i așteptau copiii care le aduseseră de mâncare. Mujicii se strânseră, cei mai de departe sub căruțe, cei mai de aproape sub o tufă de răchită peste care îngrămădiseră iarbă.
Levin se duse la dânșii. Nu-i venea să plece.
Mujicii nu mai aveau de mult nici o sfială față de boier. Se pregăteau să prânzească. Unii se spălau, cei mai tineri se scăldau în gârlă, alții își potriveau locul pentru odihnă, își dezlegau traistele cu pâine și scoteau cârpele de la gura micilor ulcioare de cvas. Bătrânul fărâmă într-o strachină niște pâine, o muie cu coada lingurii, turnă apă din tocul cutei, mai tăie pâine și, după ce o presără cu sare, începu să se închine cu fața spre răsărit.
— Poftim, boierule, gustă din terci – îl îmbie bătrânul, așezându-se în genunchi înaintea străchinii.
Terciul era așa de gustos, că Levin se răzgândi și nu se mai duse acasă. Prânzi cu bătrânul și stătu de vorbă cu el despre treburile lui gospodărești, luând parte cu tot sufletul la convorbire, și îi povesti la rândul său despre rânduielile și amănuntele gospodăriei sale ceea ce l-ar fi putut interesa pe bătrân. Se simțea mai aproape de dânsul decât de fratele său. Zâmbea fără voie, cuprins de duioșie pentru omul acesta. Când bătrânul se ridică, se închină și apoi se culcă tot acolo, sub tufă, punându-și sub cap un braț de iarba, Levin făcu și el la fel. Adormi numaidecât, cu toate muștele și gâzele lipicioase, supărătoare în arșiță, care-i gâdilau fața și trupul asudat. Se trezi abia când soarele trecu de cealaltă parte a tufei și ajunse până la dânsul. Bătrânul nu mai dormea de mult; ședea, bătând coasele tinerilor lucrători.
Levin se uită de jur împrejur și nu mai recunoscu locul, atât de mult se schimbase. Uriașa întindere a fâneții era cosită și strălucea într-o lumină deosebită, nouă, cu brazde aromate sub razele piezișe ale asfințitului. Tufele ocolite de coasă, chiar și gârla, nezărită înainte, dar scăpărând acum ca oțelul la cotituri, oamenii care se mișcau și se sculau de jos, zidul drept al ierbii în locurile necosite încă din fâneață, uliii ce se roteau deasupra fâneței ca-n palmă – totul era cu desăvârșire nou. Dezmeticindu-se după somn, Levin începu să socoată cât se cosise și cât se mai putea face în ziua aceea.
Cei patruzeci și doi de muncitori lucraseră cum nu se putea mai bine. Toată fâneața aceea mare, care pe vremea clăcii se cosea în două zile cu treizeci de coase, era cosită gata. Rămăseseră în picioare numai colțurile cu brazde scurte, dar Levin ar fi vrut să se cosească în ziua aceea cât mai mult cu putință, îi era necaz pe soare că scăpata așa de repede. Nu simțea nici o oboseală, nu voia decât să lucreze mai repede și cât se putea mai mult.
— Ce zici? O să cosim și Râpa Mașkăi? Întrebă Levin pe bătrân.
— Dacă ne ajută Dumnezeu! Soarele-i cam jos. Iese niște votcă pentru flăcăi?
În timpul odihnei, când cosașii se așezară din nou, iar fumătorii își aprinseră câte o țigară, bătrânul dădu de veste flăcăilor: „Dacă se cosește Râpa Mașkăi, aveți votcă!”
— Cum să nu cosim?! Haidem, Tit! Îl dăm repede gata! Las', că te saturi la noapte. Începeți! Se auziră glasuri; și cosașii, îmbucându-și pâinea, se apucară de lucru.
— Þineți-vă bine, băieți! Zise Tit și porni cel dintâi, cu pași mari.
— Hai, hai! Îi îndemnă bătrânul, zorind după dânsul, mai să-l ajungă din urmă. Te tai! Păzea!
Atât cei tineri, cât și cei mai bătrâni coseau luându-se parcă la întrecere. Dar cu toată graba, cosașii nu stricau iarba. Brazdele cădeau tot atât de curate și de regulate. Unul din colțurile rămase a fost cosit în câteva minute. În timp ce cosașii din urmă își isprăveau poloagele, cei de dinainte își luară caftanele pe umeri și tăiară drumul spre Râpa Mașkăi.
Soarele coborâse spre vârful copacilor, când cosașii, zăngănind din tocurile de tablă ale gresiilor, ajunseră la păduricea din Râpa Mașkăi. În mijlocul vâlcelei, iarba era până la brâu – fragedă și moale, cu frunze late, iar sub pădure era împestrițată ici-colo cu catifeluțe.
După ce se sfătuiră la repezeală cum să înceapă cositul vâlcelei, în lung, sau în lat, Prohor Ermilin, cosaș vestit și el, un mujic zdravăn și negricios, o luă pieptiș. Cosi o brazdă înainte, se întoarse și mai culcă o brazdă. Toți se luară după dânsul, mergând în jos pe coastă și apoi la deal, până la marginea pădurii.
Soarele scăpată în dosul copacilor. Începu să cada rouă. Numai cosașii de pe deal erau în soare, pe când cei din vale, de unde se ridicau aburi, ca și cei de pe partea cealaltă mergeau printr-o umbră răcoroasă și înrourată. Munca era în toi.
Tăiată cu un fâșâit plin, iarba mirositoare se culca în brazde late. Înghesuiți din toate părțile, pe brazde scurte, cosașii se îndemnau unii pe alții; zdrăngăneau tocurile de tablă ale gresiilor, zăngăneau coasele care se ciocneau, se auzea când ascuțeau coasa cu ajutorul cutei, ca un șuier, și cum se strigau veseli între ei.
Levin mergea tot între bătrân și flăcăul cel tinerel. Bătrânul, care-și pusese bunda de miel, era tot atât de voios, glumeț și de nestingherit în mișcări, ca și mai înainte. În pădure, țăranii dădeau mereu peste mânătărci umflate în iarba mustoasă, pe care le tăiau cu coasa. Dar bătrânul, ori de câte ori găsea o mânătarcă, se apleca, o culegea și o băga în sân. „Încă un dar babei mele”, zicea el.
Oricât de ușor ar fi fost de cosit iarba udă și tânără, era greu însă de coborât și de urcat coastele repezi ale râpei. Lucrul acesta nu-l stingherea însă pe bătrân. Mânuind coasa ca și mai înainte, moșul urca încet coasta cu pași mărunți și siguri, încălțat în niște opinci mari. Deși tremura din tot trupul și din nădragii care îi atârnau de sub cămașă, bătrânul nu lăsa în drum nici un fir de iarbă, nici o ciupercă, și glumea neîncetat cu mujicii și cu Levin. Konstantin Dmitrici călca în urma lui și se aștepta din clipă în clipă să cadă, urcând cu coasa coasta repede, greu de suit chiar fără coasă. Totuși, el o suia și lucra, simțindu-se împins ca de o putere necunoscută.
VI.
Oamenii isprăviră de cosit Râpa Mașkăi. Culcară la pământ cele din urmă brazde, își puseră caftanele și plecară veseli acasă. Levin încalecă și, după ce-și luă cu părere de rău rămas bun de la mujici, porni și el spre casă. Din deal, Levin aruncă o privire îndărăt. Nu-i mai vedea în ceața care se ridica din vale. Nu se auzeau decât glasuri aspre și vesele, hohote de râs și zăngănit de coase ciocnite.
Serghei Ivanovici mâncase de mult, și acum tocmai bea limonada cu gheață în odaia lui, răsfoind ziarele și revistele, care abia sosiseră de la poștă, când Levin dădu buzna la el, cu părul încâlcit, plin de sudoare, lipit de frunte, cu pieptul și cu spatele înnegrite și ude de nădușeală. Vorbea vesel.
— Află că am cosit toată fâneața. Ah, ce frumos a fost! Strașnic! Dar tu ce-ai făcut? Îl întrebă Levin uitând cu desăvârșire discuția neplăcută din ajun.
— Doamne, în ce hal ești! Făcu Serghei Ivanovici care, nemulțumit în prima clipă, întoarse capul spre fratele său. Ușa, închide ușa! Strigă el. Cred că au intrat cel puțin zece.
Serghei Ivanovici nu suferea muștele. De aceea nu deschidea ferestrele de la odaia sa decât noaptea și închidea cu grijă ușa.
— N-a intrat niciuna, crede-mă. Și dacă au intrat, le prind eu. Nici nu-ți închipui ce mare mulțumire am avut! Cum ți-ai petrecut ziua?
— Bine. Dar tu ai cosit într-adevăr toată ziua? Cred că ești flămând ca un lup. Kuzma ți-a pregătit de toate.
— Nu. Nu mi-e foame. Am mâncat acolo. Dar ma duc să mă spăl.
— Ei, du-te, du-te! Mă înfățișez și eu îndată la tine, zise Serghei Ivanovici și-și privi fratele clătinând din cap. Du-te mai repede, adăugă el zâmbind; și, după ce-și strânse cărțile, se pregăti să iasă. Se înveselise și el dintr-o dată. Nu-i mai venea să se despartă de fratele său. Dar când a plouat ce-ai făcut?
— Asta a fost ploaie? Abia a stropit. Vin numaidecât. Va să zică ți-ai petrecut bine ziua? Mă bucur! Și Levin se duse să se schimbe.
Peste cinci minute, frații se întâlniră în sufragerie.
Deși Levin credea ca nu-i era foame și se așeză la masă numai ca să nu jignească pe Kuzma, când începu să mănânce, masa îi păru nespus de gustoasă. Serghei Ivanovici îl privea zâmbind.
— Ah, da! Ai o scrisoare, îl anunță Serghei Ivanovici. Kuzma, adu, te rog, scrisoarea de jos. Numai vezi să închizi ușa.
Scrisoarea era de la Oblonski. Levin o citi cu glas tare. Stepan Arkadici îi scria din Petersburg: „Am primit o scrisoare de la Dolly. E la Ergușovo și lucrurile merg prost acolo. Te rog treci pe la ca. Ajut-o cu sfatul, tu știi toate. Are să-i pară foarte bine să te vadă. E singură-singurică. Soacra și toți ceilalți sunt încă în străinătate.”
— Foarte bine! Am să mă duc negreșit la ei, hotărî Levin. Dacă vrei, mergem împreună. E atât de simpatică! Nu-i așa?
— Stau aproape?
— La vreo treizeci de verste. Să fie chiar patruzeci. Dar drumul e minunat. Am face o plimbare încântătoare.
— Foarte bucuros! Răspunse Serghei Ivanovici, tot zâmbind.
Înfățișarea fratelui său mezin îl predispunea vădit la veselie.
— Dar ai o poftă de mâncare, n-am ce spune îi zise Serghei Ivanovici privindu-i fața și ceafa, rumene, arse de soare, aplecate asupra farfuriei.
— Cumplită! N-ai idee ce minunat este regimul ăsta împotriva tuturor prostiilor din cap. Vreau să îmbogățesc medicina cu un nou termen, Arbeitskur2.
— Mi se pare că tu n-ai nevoie de așa ceva.
— Eu nu. Dar au nevoie bolnavii de nervi de tot soiul.
— Da, metoda trebuie însă experimentată. Am vrut să mă duc și eu la cosit, ca să te văd; dar căldura era așa de înăbușitoare, că n-am putut ajunge decât până la pădure. Am stat acolo un răstimp și după aceea am luat-o prin pădure, spre cătun. M-am întâlnit cu doica ta și am tras-o de limbă: ce părere au mujicii despre tine? Din câte am înțeles, ei nu-ți aprobă purtarea. Doica mi-a spus: „Asta nu-i treabă boierească”. În genere, cred că poporul are o părere hotărâtă în privința anumitor treburi pe care le numesc ei „boierești”. Þăranii nu admit ca boierii să iasă dintr-un anumit cadru bine delimitat în mintea lor.
— Se poate. Dar am avut o plăcere pe care n-am simțit-o până acum în toată viața mea. Apoi cred că n-am făcut nici un rău cu asta, nu-i așa? Spuse Levin. Ce pot să fac dacă nu le place? De altfel, cred că nu e nimic de făcut. Ce zici?
— După cum văd, urmă Serghei Ivanovici, ești mulțumit cum ți-ai petrecut ziua.
— Foarte mulțumit. Am cosit toată fâneața. Și m-am împrietenit acolo cu un bătrân atât de cumsecade! Nici nu-ți poți închipui. O minune de om!
— Înseamnă că ești mulțumit de ziua de azi. Și eu sunt. Mai întâi, am dezlegat două probleme de șah, una foarte frumoasă: jocul începe cu pionii. Am să ți-o arăt. Apoi m-am gândit la discuția noastră de ieri.
— Cum, la discuția de ieri? Se miră Levin, închizând fericit ochii pe jumătate. Toropit după masă, nu era de loc în stare să-și amintească discuția din ajun.
— Găsesc că ai întrucâtva dreptate. Dezacordul nostru stă în faptul că tu iei drept motor al activității noastre interesul personal, iar eu cred că orice om care a ajuns la un anumit grad de cultură trebuie să se intereseze de binele obștesc. Poate că ai dreptate spunând că ar fi de dorit o activitate întemeiată pe un interes material. În genere, ești o fire prea prime-sauntiere3, cum spun francezii. Tu vrei o activitate energică și pasionată, ori nimic.
Levin își asculta fratele, dar nu înțelegea nimic și nici nu căuta să priceapă. Se temea numai să nu-i pună vreo întrebare și să vadă că era cu gândul în altă parte.
— Așa, dragă, adăugă Serghei Ivanovici, bătându-l pe umăr.
— Da, bineînțeles. Apoi, eu nici nu cred morțiș că am dreptate! Răspunse Levin cu un zâmbet de copil vinovat. „Dar ce-am discutat?” se gândea el. Se înțelege că amândoi avem dreptate și totul e în regulă. Trebuie să mă duc puțin la cancelarie să dau dispoziții.
Se ridică în picioare, întinzându-se și zâmbi. Serghei Ivanovici surâse și el.
— Dacă vrei să facem o plimbare, hai împreună, îl îndemnă Serghei Ivanovici, nevoind să se despartă de fratele său, care împrăștia prospețime și vioiciune. Hai să trecem pe la cancelarie, dacă ai nevoie.
— Dumnezeule! Strigă Levin atât de tare, încât Serghei Ivanovici se sperie.
— Ce e? Ce s-a întâmplat?
— Oare ce e cu mâna Agafiei Mihailovna? Întrebă Levin, lovindu-se cu palma peste frunte. Am și uitat de ea.
— E mult mai bine.
— Totuși dau o fugă până la dânsa. Până îți pui tu pălăria în cap, eu m-am și întors.
Și Levin coborî scara în fugă, bocănind cu tocurile ghetelor, ca o toacă.
VII.
În timp ce Stepan Arkadici era plecat la Petersburg să-și îndeplinească acea îndatorire atât de firească tuturor slujbașilor – care, deși pare de neînțeles pentru cei ce nu sunt în serviciu, trebuie neapărat respectată dacă vrei să-ți păstrezi postul – și anume: să amintești celor de la minister de existența ta. Cu prilejul acesta, luase mai toți banii de acasă și-și petrecea timpul în chipul cel mai plăcut și vesel, la curse și la vilele prietenilor. Între timp Dolly se mutase cu toți copiii la țară, ca să-și micșoreze cât mai mult cheltuielile. Se instalase la moșia sa de zestre din satul Ergușovo, a cărei pădure fusese vândută în vara trecută și care se afla la cincizeci de verste depărtare de Pokrovskoie, proprietatea lui Levin.
Conacul cel mare și vechi de la Ergușovo fusese dărâmat demult. Prințul renovase și mărise o aripă a clădirii. Cu douăzeci de ani în urmă, când Dolly era o copilă, aripa asta fusese încăpătoare și comodă, deși – ca toate aripile de clădire – era așezată în coastă față de aleea de la intrare, și toate ferestrele dădeau spre nord. Acum însă casa aceasta era veche și dărăpănată.
Încă din primăvară, când Stepan Arkadici se dusese să vândă pădurea, Dolly îl rugase să vadă casa și să dea poruncă s-o dreagă pe ici, pe colo.
Ca toți soții care se simt vinovați, Oblonski era foarte grijuliu față de nevoile nevestei. Vizitase singur casa și luase măsuri în legătură cu ceea ce credea el că se cere de făcut. Astfel, hotărî să se schimbe cretonul de la toate mobilele, să se pună perdele noi, să se curețe grădina, să se facă o punte peste iaz și să se răsădească flori, dar nu ținuse seama de o mulțime de alte lucruri trebuitoare, a căror lipsă o chinui mai târziu pe Daria Alexandrovna.
Oricât se silea Stepan Arkadici să fie un părinte și un soț grijuliu, îi era peste putință să țină minte mereu că are nevastă și copii. El avea gusturi de burlac și nu ținea seamă decât de ele. Când se întoarse la Moscova, Oblonski anunță cu mândrie soției sale că totul era gata, că locuința părea o adevărată bijuterie și că o sfătuiește să plece. Plecarea soției la țară îi convenea din toate punctele de vedere: pentru copii era mai sănătos, cheltuielile se micșorau, iar el avea să se bucure de mai multă libertate. Daria Alexandrovna socotea și ea viața la țară în timpul verii prielnică pentru copii, mai cu seamă pentru una dintre fetițe, care se întrema greu după scarlatină. Era și un mijloc de a scăpa de unele mici umiliri – datorii la negustorul de lemne, la pescar, la cizmar, care-i amarau viața. Se mai bucura de plecare, visând s-o aducă la țară pe sora ei, Kitty, care urma să se întoarcă din străinătate pe la mijlocul verii, și căreia medicii îi prescriseseră băi reci.
Kitty îi scrisese din stațiunea balneara că nimic nu-i surâdea mai mult decât să petreacă vara cu Dolly ia Ergușovo – loc plin de amintiri din copilărie pentru amândouă surorile.
Întâia perioadă a vieții la țară a fost foarte grea pentru Dolly. Locuise la țară în copilărie și păstrase amintirea unui loc de refugiu împotriva tuturor neplăcerilor de la oraș. Nu era vorba de o viață luxoasă (cu asta Dolly se împăca ușor), ci de una necostisitoare și comodă: „ai totul la îndemână, gândea ca, orice e ieftin, se găsesc de toate, și copiii au s-o ducă bine”. Acum însă, venind la țară ca gospodină, Dolly văzu că lucrurile nu erau așa cum și le închipuise.
A doua zi după sosirea lor, turnă o ploaie cu găleata, și în timpul nopții ploaia trecu prin acoperișul stricat în coridor și în odaia copiilor. Trebuiră să mute pătuțurile în salon. N-aveau bucătăreasă pentru slugi. Din cele nouă vaci, unele, după spusele îngrijitoarei de la vite, trebuiau să fete, celelalte fătaseră pentru întâia oară, iar altele erau bătrâne sau se mulgeau greu. N-ajungeau untul și laptele pentru copii. Nici ouă nu se găseau, și nici găini. Frigeau și fierbeau cocoși bătrâni, vineți și ațoși. Nu putură tocmi nici femei ca să spele pe jos: toate săpau la cartofi. Cu trăsura nu era chip să te plimbi, fiindcă unul din cai zvârlea și rupea oiștea. N-aveai unde să te scalzi: tot malul gârlei deschis dinspre drum, se mâlise de vite. Nu era rost nici să te plimbi pe jos, fiindcă vitele intrau în grădină și printre ele se găsea și un taur temut, care mugea și desigur împungea. Nu existau dulapuri de haine, iar cele care erau nu se închideau bine și se deschideau de fiecare dată când treceai pe dinaintea lor. Nu se vedeau nici ceaune, nici oale. Lipsea cazanul la spălătorie și nu se găsea nici măcar o scândură de călcat în odaia servitoarelor.
La început, în locul liniștii și odihnei pe care le visase, Daria Alexandrovna fu cuprinsă de deznădejde, dând peste aceste necazuri, groaznice pentru dânsa. Cu toate sforțările sale, se simțea neputincioasă față de această situație și trebuia mereu să-și stăpânească lacrimile. Administratorul, un fost plutonier de cavalerie, pe care Stepan Arkadici îl simpatiza fiindcă era arătos și impunător ca înfățișare și din portar îl făcuse administrator, nu lua de loc parte la necazurile Dariei Alexandrovna, ci-i spunea foarte respectuos: „Nu se poate face nimic. Oamenii sunt așa de ticăloși!” și nu-i dădea nici un ajutor.
Situația părea fără ieșire. Dar în casa Oblonski, ca în multe case cu copii, se afla și o persoană modestă, dar foarte capabilă și folositoare, și anume Matriona Filimonovna. Aceasta o liniștea pe cucoana, încredințând-o că o să se dreagă lucrurile (era o expresie a ei, pe care Matvei o luase de la dânsa) și lucra fără grabă și netulburată.
Se împrieteni numaidecât cu soția administratorului și chiar în cea dintâi zi bău ceai cu dânsa și cu administratorul sub salcâmi și puse la cale toate treburile. În scurt timp, se înfiripă sub salcâmi un sfat diriguit de Matriona Filimonovna. Acolo, prin acest sfat, alcătuit din nevasta administratorului, din staroste și contabil, începură să se netezească una câte una greutățile vieții, și într-o săptămână, într-adevăr, începură să se dreagă lucrurile. Reparară acoperișul, tocmiră o bucătăreasă (o cumătră a starostelui), cumpărară găini… Vacile începură să dea lapte, împrejmuiră grădina cu un gard de nuiele. Dulgherul făcu o masă anume de călcat rufe. Dulapurile căpătară cârlige și nu se mai deschideau din senin. Iar scândură de călcat înfășurată în postav soldățesc, se întindea de pe brațul unui jeț pe un scrin, și în odaia servitoarelor prinse a mirosi a fier de călcat.
— Poftim! Și dumneavoastră vă necăjeați, o mustră Matriona Filimonovna pe Daria Alexandrovna arătându-i scândură.
Se făcu până și o cabină de baie din rogojini. Lili începu să se scalde. Nădejdile Dariei Alexandrovna într-o viața la țară, dacă nu liniștită, cel puțin comodă, se împliniră măcar în parte. Liniștită în totul nu putea fi cu cei șase copii ai săi: unul se îmbolnăvea, altul putea să se îmbolnăvească, cel de-al treilea ducea lipsă de ceva, cel de-al patrulea vădea apucături rele și așa mai departe. Rare de tot erau scurtele răstimpuri de liniște. Pentru Daria Alexandrovna însă aceste griji și frământări erau singura fericire îngăduită. Daca nu le-ar fi avut, ca ar fi rămas singură, cu gândul la bărbatul ei, care n-o mai iubea. Și apoi, oricât de grele ar fi fost pentru o mamă teama de boli și amărăciunea pricinuită de relele apucături ale copiilor, acestea îi erau răsplătite de pe acum de către copii prin mici bucurii. Bucuriile acestea erau atât de mărunte, încât nici nu le observai – ca aurul în nisip. În clipele întunecate, Dolly vedea numai necazurile, numai nisipul. Dar veneau și clipe frumoase, când vedea numai bucuriile, numai aurul.
Acum, în singurătatea satului, începu să-și dea seama din ce în ce mai des de aceste bucurii. De multe ori, uitându-se la copii, Daria Alexandrovna încerca să se învinuiască de orbire maternă și de părtinire față de ei, dar nu izbutea să se convingă și nu putea să nu-și spună că are copii fermecători – toți șase, fiecare în felul său, copii cum rar se găsesc. Era fericită și se mândrea cu dânșii.
VIII.
La sfârșitul lui mai, când totul se orânduise mai mult sau mai puțin bine, Dolly primi răspunsul soțului la plângerile ei împotriva lipsurilor de la țară. Îi scria rugând-o să-l ierte, fiindcă nu chibzuise bine tot ce trebuia. Îi făgăduia să vină cu cel dintâi prilej. Dar acest prilej nu se ivi, și Dolly stătu singură la țară până la începutul lui iunie.
Într-o duminică din postul Sân Petrului, Daria Alexandrovna se duse la biserică, la slujbă, ca să-și împărtășească copiii. În discuțiile filosofice, intime, pe care le avea cu sora, mama și cu prietenii săi, Dolly îi mira adesea pe toți cu niște păreri libere în privința religiei. Avea religia ei, o religie ciudată, metempsihoză, în care credea cu tărie, fără să țină seamă de dogmele bisericii. Totuși, pentru familia ei, și nu numai ca să dea pildă, ci din tot sufletul, ea îndeplinea cu sfințenie toate rânduielile bisericii. Și acum era foarte îngrijorată de faptul că copiii nu fuseseră împărtășiți de aproape un an. De aceea se hotărî, eu deplina încuviințare și osârdie a Matrionei Filimonovna, să săvârșească ceremonia asta acum, vara.
Cu câteva zile mai înainte, Daria Alexandrovna chibzui cum să-și îmbrace copiii. Cusură, prefăcură și spălară rochițe, dădură drumul la tivuri și la volane, prinseră nasturi și pregătiră panglici. Numai rochia Taniei, pe care se apucă s-o coasă englezoaica, îi făcu mult sânge rău. Prefăcând rochița, aceasta cususe cutele anapoda, scosese prea mult la mâneci și o stricase cu totul. Rochia o strângea pe Tania așa de tare la umeri, că-ți era mai mare mila să te uiți la ea. Dar Matrionei Filimonovna îi veni în minte să pună niște clini și să adauge la rochiță o mică pelerină. Greșeala se îndreptă, dar ajunseră aproape la ceartă cu englezoaica.
A doua zi de dimineață se potoliră însă lucrurile; iar spre ceasul nouă, oră până la care preotul fusese rugat să aștepte cu liturghia, copiii, gătiți și înseninați de fericire, stăteau la scara, în fața trăsurii, așteptându-și mama.
În locul lui Voron cel nărăvaș, fusese înhămat, prin intervenția Matrionei Filimonovna, Burâi – calul administratorului. Daria Alexandrovna, după o dichisire amănunțită, ieși îmbrăcată într-o rochie albă de muselină.
Se îmbrăcase și se pieptănase cu deosebită grijă și cu emoție. Odinioară se gătea de plăcere, ca să fie frumoasă și atrăgătoare. Apoi, pe măsură ce îmbătrânea, îi era tot mai silă să se îmbrace. Își dădea seama cât se urâțise. Acum însă se îmbrăcase iarăși cu plăcere și cu emoție, dar nu pentru plăcerea și frumusețea sa, ci ca să nu strice impresia generală, ca să facă cinste acestor minuni de copii. Privindu-se pentru cea din urmă oară în oglindă, ea rămase mulțumită. Era frumoasă. Nu însă frumoasă în felul în care ar fi vrut să fie odinioară la un bal, ci frumoasă pentru scopul urmărit acum de dânsa.
În biserică nu era nimeni, afară de mujici și de argați cu femeile lor. Daria Alexandrovna însă văzu sau i se păru că vede admirația stârnită de copiii săi și de ea. Copiii nu erau numai frumoși în hăinuțele de sărbătoare, ci și drăguți prin purtarea lor cuviincioasă. E drept că Alioșa nu prea ședea cuminte, se foia tot timpul și vroia să-și vadă bluza din spate, totuși era nespus de drăguț. Tania stătea ca o fată mare și avea grijă de cei mici. Lili, mezina, arăta fermecătoare prin uimirea naivă pe care o exprima pentru tot ce vedea. Cu greu ți-ai fi putut stăpâni zâmbetul când fetița spusese după împărtășanie: „Please, some more”4.
În drum spre casă, copiii își dădeau seama că se săvârșise ceva solemn și stăteau foarte cuminți.
Totul merse bine și acasă; dar în timpul gustării de dimineață Grișa începu să fluiere, ba, și mai rău, n-o ascultă pe englezoaică; fu lăsat fără desert. Dacă ar fi fost de față, Daria Alexandrovna n-ar fi îngăduit pedeapsa asta într-o asemenea zi; dar trebuia să întărească autoritatea englezoaicei și-i confirma hotărârea ca Grișa să rămână fără prăjitură. Asta strică puțin buna dispoziție a tuturor.
Grișa plângea, spunând că și Nikolinka fluierase, fără să fi fost pedepsit, și că nu plânge din pricina prăjiturii, de care nu-i pasă, ci fiindcă fusese nedreptățit. Lucrul acesta era prea trist, și Daria Alexandrovna se hotărî ca, după ce va vorbi cu englezoaica, să-l ierte pe Grișa, așa că porni să se ducă la dânsa. Trecând prin salon, văzu o scenă care-i umplu inima de atâta bucurie, încât îi dădură lacrimile și-l iertă singură pe vinovat.
Băiatul pedepsit ședea în salon pe prichiciul ferestrei din colț. Lângă el stătea în picioare Tania, cu o farfurie în mâna. Pretextând că vrea să dea de mâncare păpușilor, Tania ceruse voie englezoaicei să-și ducă porția în odaia copiilor; o dădu însă fratelui său. Plângând mai departe din pricina pedepsei nedrepte pe care o suferise, copilul mânca prăjitura adusă și spunea printre hohote de plâns: „Mănâncă și tu, mâncăm împreună… împreună”.
Taniei întâi i se făcu milă de Grișa, apoi își dădu seama de fapta ei frumoasă și o podidiră și pe dânsa lacrimile. Dar, fără să renunțe, își mâncă partea sa.
Văzându-și mama, copiii se speriară. Când se uitară însă la fața ei, își dădură seama că nu făceau nimic rău. Râseră cu gura plină și începură să-și șteargă cu mâinile buzele zâmbitoare, mânjindu-și cu lacrimi și cu dulceață fețele înseninate.
— Maică preacurată! Rochița albă… cea nouă! Tania! Grișa! Strigă mama și încercă să-i salveze rochia, zâmbind însă fericită, cu lacrimi în ochi și cu un surâs de încântare.
Îi dezbrăcară de hainele noi. Dolly porunci ca fetițele să fie îmbrăcate cu bluze, iar băieții cu jachetele vechi – și să se pună caii la șarabană. Și, spre necazul administratorului, îl înhămară iarăși pe Burâi, ca să duca pe copii la cules ciuperci și la scăldat. Chiotele de bucurie din odaia lor nu se potoliră decât în clipa plecării la gârlă.
Culeseră un coș întreg de ciuperci. Până și Lili găsi o pitărcuță. Mai înainte se întâmpla ca miss Howl să descopere o ciupercă și să o arate fetiței. Acum însă, Lili găsi singură una destul de răsărită. Atunci toți izbucniră în strigăte de bucurie: „Lili a găsit o ciupercuță!”
Se duseră apoi la gârlă. Lăsară caii sub niște mesteceni și se îndreptară spre cabină. Vizitiul Terenti legă de un copac caii, care se apărau de muște cu cozile; și, culcând iarba, se întinse pe pământ la umbra unui mesteacăn. Începu apoi să bea tiutiun. De la cabină veneau până la ei chiotele vesele ale copiilor, care nu se mai potoleau.
Deși era mare bătaie de cap să ai grijă de toți copiii și să-i oprești de la năzbâtii, cu toate că-i venea greu să țină minte și să nu încurce toți acești ciorăpiori, pantalonași și pantofiori de felurite mărimi, descheind nasturi, dezlegând și legând panglici, totuși Daria Alexandrovna, căreia îi plăcuse totdeauna scăldatul (atât de prielnic copiilor, după cum credea ea) n-avea o plăcere mai mare decât să se scalde împreună cu toți copiii. Era o nespusă încântare pentru ea să pună mâna pe aceste piciorușe grăsulii, să tragă ciorăpeii pe ele, să cuprindă și să le cufunde trupușoarele goale, ascultând ba strigătele de bucurie, ba țipetele de spaimă, să privească fețele acelea, cu ochii mari deschiși, speriați și veseli, de copii care gâfâiau – îngerașii ei, care împroșcau stropi în toate părțile.
Când jumătate dintre copii erau îmbrăcați, se apropiară de cabină niște femei gătite ca de duminică. Umblaseră după ciuperci și susai, și se opriră cu sfială. Matriona Filimonovna strigă pe una din ele să-i ajute a întinde la uscat un cearșaf și o cămașă scăpate în apă, iar Daria Alexandrovna intră în vorbă cu femeile. La început, ele chicotiră în pumni, neînțelegând întrebările. Prinseră însă repede inimă și începură să vorbească. Pe Daria Alexandrovna o câștigă numaidecât sincera admirație pe care acestea o arătau față de copii.
— Ian te uită ce frumusețe-i! Și ce albioară! Ca zahărul! Zise o femeie, admirând pe Tanicika și clătinând din cap. Da-i cam slăbuță…
— A fost bolnavă.
— Te pomenești că l-ați scăldat și pe acela, adăugă altă femeie, arătând pe ultimul născut.
— Nu-u, ăsta n-are decât trei luni, răspunse cu mândrie Daria Alexandrovna.
— Auzi!
— Ai copii?
— Am avut patru, nu mi-au rămas decât doi: un băiețel și o fetiță. Am înțărcat-o în postul trecut.
— Și câte luni are fetița?
— Merge pe doi ani.
— De ce-ai alăptat-o așa de mult?
— Așa-i obiceiul la noi: trei posturi…
Convorbirea era acum foarte interesantă pentru Daria Alexandrovna: Cum născuse? Ce boală avusese copilul? Unde i se afla bărbatul? Cât de des venea acasă?
Dariei Alexandrovna nu-i venea să plece de lângă femei, atât de mult o interesa discuția cu ele, dându-și seama cât de asemănătoare erau preocupările lor.
Dar cel mai plăcut lucru pentru Dolly era să vadă cum femeile acestea o admirau mai ales fiindcă avea mulți copii și pentru că toți erau așa de frumoși.
Femeile o făcură pe Daria Alexandrovna să râdă, și englezoaica se simți jignită, văzându-se pricina acestui râs de neînțeles. Una dintre tinerele femei, privind-o pe englezoaică (care rămăsese să se îmbrace în urma tuturor) și văzând-o cum își pune a treia fustă, nu se mai putu stăpâni și zise: „Ia uită-te, mamă, câte pune pe ea, de nu se mai sfârșește!” Și toată lumea izbucni în hohote de râs.
IX.
Înconjurată de toți copiii, scăldați, cu capetele ude, Daria Alexandrovna, cu o basma pe cap, se apropia de casă, când vizitiul îi spuse:
— A venit un boier. Mi se pare că-i cel de la Pokrovskoie.
Daria Alexandrovna se uită înaintea ei și se bucură când văzu statura cunoscută a lui Levin, în pardesiu cenușiu și cu o pălărie de aceeași culoare în cap, îndreptându-se spre dânșii. Îl întâmpina totdeauna cu bucurie, dar mai cu seamă acum, când Levin putea s-o vadă în toată gloria ei. Nimeni nu era în stare să-i înțeleagă măreția mai bine decât el.
Văzând-o, Levin crezu că are în față una din scenele de familie pe care le visa el.
— Parcă ești o cloșcă, Daria Alexandrovna.
— Ce bine-mi pare că ai venit! Spuse râzând Dolly, întinzându-i mâna.
— Spui că-ți pare bine, dar nici nu m-ai înștiințat că ești aici. Fratele meu își petrece vara la mine. Am aflat dintr-un bilet de la Stiva că te afli aici.
— De la Stiva? Îl întrebă ea mirată.
— Da. Mi-a scris că v-ați mutat. Crede că-mi vei îngădui să-ți dau la nevoie o mână de ajutor, adăuga Levin și se tulbură îndată. Își întrerupse vorba și merse mai departe în tăcere pe lângă șarabană, rupând lăstari de tei și mușcându-i în dinți. Se tulburase din pricina gândului că o putea întrista pe Daria Alexandrovna faptul că un străin îi oferea sprijinul pe care ar fi trebuit să-l găsească în soțul său. Într-adevăr, Dariei Alexandrovna nu-i plăcea deprinderea lui Stepan Arkadici de a lăsa pe seama altora treburile lor de familie. Dolly își dădu numaidecât seama că Levin o înțelesese. Ea ținea la Levin tocmai pentru această finețe de simțire și pentru delicatețea lui.
— Am înțeles, firește, zise Levin, că era un fel de a-mi spune că m-ai primi cu plăcere și sunt foarte mulțumit. Îmi închipui că pentru dumneata, gospodină de la oraș, totul trebuie să-ți pară sălbatic aici; și dacă ai nevoie de ceva, sunt cu totul la dispoziția dumitale.
— Ah, nu! Răspunse Dolly. La început, mi-a venit peste mână, apoi totul s-a orânduit de minune, mulțumită bătrânei mele dădace, adăugă ea, arătând pe Matriona Filimonovna care, înțelegând că era vorba de dânsa, îi zâmbi lui Levin cu voie bună și cu prietenie. Îl cunoștea. Știa că e o partidă bună pentru domnișoara și dorea ca lucrurile să se pună la cale.
— Poftiți în trăsură. Ne înghesuim noi, îl îmbie ea.
— Nu, fac o plimbare pe jos. Copii, cine se ia la întrecere cu mine și cu caii?
Copiii îl cunoșteau pe Levin foarte puțin. Nu-și aminteau unde îl mai văzuseră, dar nu arătau fața de el sentimentul acela ciudat de sfială și de aversiune pe care copiii îl au așa de des față de oamenii mari, simțindu-le prefăcătoria – ceea ce le atrăgea adeseori certuri și dojeni. O prefăcătorie oarecare poate înșela pe omul extrem de deștept și de pătrunzător, pe când copilul cel mai mărginit o descoperă îndată, din instinct, oricât de bine ar fi ascunsă prefăcătoria, și simte o repulsie față de ea. Oricare ar fi fost defectele lui Levin, prefăcătoria era cu totul străină de firea lui. De aceea, copii îi arătară aceeași simpatie care se citea și pe chipul mamei lor. La chemarea lui Levin, cei doi copii mai mari săriră numaidecât din trăsură și alergară cu el atât de firesc, ca și cum ar fi alergat cu dădaca, cu miss Howl, sau cu mama. Lili ceru și ea voie să alerge cu Levin, și mama i-o dădu. Acesta o așeză pe umăr și porni la fugă cu ea.
— Nu te teme, nu te teme, Daria Alexandrovna, strigă el către mama fetiței, zâmbind. N-am s-o lovesc și n-am s-o scap.
Uitându-se la mișcările lui sprintene, puternice și grijulii totodată, mama se liniști și, încuviințând cu un zâmbet vesel, îl urmări din ochi cu încredere.
În tovărășia copiilor și a Dariei Alexandrovna, care-i era simpatică, Levin își recapătă starea sufletească veselă și naivă, firească lui, care o făcea pe Dolly să țină atât de mult la dânsul.
Alergând de-a valma cu copiii, Levin îi învăța mișcări de gimnastică, o făcea să râdă pe miss Howl cu englezeasca lui stâlcită și povestea Dariei Alexandrovna despre îndeletnicirile lui de la țară.
După prânz, rămânând singură cu dânsul pe balcon, Daria Alexandrovna aduse vorba de Kitty.
— Știi? Kitty vine aici și are să-și petreacă toată vara cu mine.
— Adevărat? Spuse Levin, roșind; dar adăugă numai decât, ca să schimbe vorba: Atunci, să-ți trimit două vaci. Și dacă vrei numaidecât să ne socotim, n-ai decât să-mi plătești câte cinci ruble pe lună, dacă nu ți-e rușine.
— Mulțumesc, n-am nevoie. La noi unul s-a pus la punct.
— În cazul ăsta, să văd vacile dumitale și, dacă-mi îngădui, am să dau dispoziții cum să le hrănească. Totul depinde de hrană.
Ca să ia altă vorbă, Levin expuse teoria laptelui, după care vaca nu-i decât o mașină de prefăcut nutrețul în lapte, și așa mai departe.
Vorbea și în același timp ardea de dorința să audă amănunte despre Kitty, temându-se totodată să nu-și piardă liniștea recăpătată cu atâta trudă.
— Bine, bine, însă trebuie să ai grija de toate acestea, și cine s-o facă? Răspunse în silă Daria Alexandrovna.
Își orânduise așa de bine gospodăria datorită Matrionei Filimonovna, încât nu-i venea să schimbe nimic. De altfel, Dolly nici nu lua în serios cunoștințele lui Levin în materie de gospodărie. Părerea că vaca e o mașină de fabricat lapte îi inspira îndoială, își închipuia că astfel de păreri nu puteau decât să stingherească gospodăria. Totul era, după ea, mult mai simplu. După cum spunea Matriona Filimonovna, n-ai decât să dai mai mult nutreț și mai multă apă Pestruhăi și Belopahăi, iar bucătăreasa să nu scoată de la cuhnie lăturile pentru vaca spălătoresei. Era limpede. Considerațiile asupra hranei făinoase și ierboase păreau dubioase și neclare. De altminteri, deocamdată Daria Alexandrovna vroia mai ales să vorbească despre Kitty.
X
— Kitty îmi scrie că de nimic nu-i e atât de dor ca de singurătate și de liniște, începu Dolly după o pauză.
— Dar cu sănătatea o duce mai bine? Întrebă Levin tulburat.
— Slavă Domnului! S-a însănătoșit perfect. Niciodată n-am crezut că e bolnavă de piept.
— Îmi pare foarte bine, adăugă Levin. După ce rosti aceste cuvinte și rămase privind-o în tăcere, Dariei Alexandrovna i se păru ca vede pe chipul lui înduioșare și deznădejde.
— Ascultă, Konstantin Dmitrici, îl întrebă Dolly cu zâmbetul său blajin și puțin cam ironic, de ce ești supărat pe Kitty?
— Eu? Nu sunt supărat de loc.
— Ba da, ești supărat. De ce n-ai trecut nici pe la noi, nici pe la ei când ai fost la Moscova?
— Daria Alexandrovna, răspunse Levin, roșind până în vârful urechilor, mă mir că dumneata, cu bunătatea care te caracterizează, nu înțelegi și nu ți-e milă de mine, când știi…
— Ce să știu?
— Când știi că i-am cerut mâna și că am fost respins, urmă Levin, și toată duioșia pe care o simțise cu o clipă mai înainte pentru Kitty se prefăcu în mânie din pricina jignirii.
— De unde îți închipui că știu?
— Fiindcă toată lumea știe.
— În privința asta te înșeli. Eu n-am știut, deși bănuiam ceva.
— Ei, acuma știi.
— Am știut numai că a fost ceva care a chinuit-o cumplit și despre care Kitty n-a vrut niciodată să vorbească cu mine. Dacă nu mi-a spus mie, înseamnă că n-a spus nimănui. Dar ce-a fost între voi? Spune-mi.
— Þi-am spus.
— Când?
— Când am fost la voi ultima oară.
— Știi ce vreau să-ți spun? Începu iarăși Daria Alexandrovna. Mi-e milă de ea… Mi-e tare milă de ea… în timp ce dumneata suferi numai din pricina mândriei…
— Poate, răspunse Levin, însă… Dolly îl întrerupse.
— Pe când ea, sărăcuța, e în adevăr de compătimit! Acum înțeleg totul.
— Te rog să mă ierți, Daria Alexandrovna, îi spuse Levin, ridicându-se în picioare. Dar trebuie să plec. La revedere, Daria Alexandrovna.
— Nu, așteaptă, rosti Dolly, apucându-l ușor de mânecă. Mai rămâi puțin și ia loc.
— Te rog, te rog, să nu mai vorbim de asta, răspunse Levin așezându-se; și-n inima lui, care zvâcnea, simțea cum învia nădejdea pe care o credea înmormântată acolo pentru totdeauna.
— Dacă n-aș ține la dumneata, adăugă ea și o podidiră lacrimile, dacă nu te-aș cunoaște cum te cunosc…
Și sentimentul pe care-l crezuse stins se trezea din ce în ce mai mult la viață, prindea putere și punea stăpânire pe inima lui Levin.
— Da, acum am priceput totul, urmă Daria Alexandrovna. Dumneata nu poți să înțelegi. Voi, bărbații, care sunteți liberi și alegeți pe cine doriți, știți limpede pe cine iubiți. Dar o fată în așteptare, rușinoasă, cu sfiiciunea sa de fecioară, care vă vede pe voi, bărbații, din depărtare… trebuie să creadă totul pe cuvânt și uneori nu știe nici ea singură ce simte și nici ce să răspundă…
— Da, dacă nu-i spune inima nimic…
— Și chiar dacă îi spune inima, gândește-te și dumneata: voi, bărbații, dacă aveți unele gânduri asupra unei fete, vă duceți în casa ei, vă apropiați de dânsa, vă uitați bine și așteptați să vedeți dacă ați găsit ceea ce vă place, și pe urmă, când sunteți convinși că iubiți, faceți cererea în căsătorie…
— Nu e chiar așa.
— Dar nu-i mai puțin adevărat că voi sunteți aceia care faceți cererea în căsătorie, și n-o faceți decât când dragostea voastră e coaptă, când între două fete care vă plac v-ați hotărât pentru una. Fata nu e întrebată. Lumea vrea ca fata să aleagă singură, dar ea nu poate să aleagă și răspunde numai: da, ori nu!
„Da, alegerea între mine și Vronski”, se gândi Levin. Și sentimentul de dragoste din sufletul său, care începuse să învie, pieri din nou, apăsându-i greu inima.
— Daria Alexandrovna, zise Levin. Așa se alege o rochie sau mai știu eu ce târguială, nu însă dragostea. Alegerea s-a făcut. Cu atât mai bine… Lucrurile nu se mai pot întoarce.
— Ah, mândria și iar mândria! Exclamă Daria Alexandrovna, disprețuindu-l parcă pentru acest sentiment, mult inferior celui pe care-l cunosc numai femeile. Când ai cerut-o pe Kitty, ea era tocmai în situația de a nu putea răspunde. Șovăia. Șovăia între dumneata și Vronski. Pe el îl vedea în fiecare zi, pe când pe dumneata nu te văzuse de mult. Să fi fost Kitty mai în vârstă, ar fi știut să aleagă… Eu, de pilda, în locul ei, n-aș fi stat la îndoială. N-am putut să-l sufăr niciodată pe Vronski și am avut dreptate.
Levin își aduse aminte de răspunsul pe care i-l dăduse Kitty. Asta nu se poate… îi spusese ea.
— Daria Alexandrovna, rosti Levin cu răceală, sunt mișcat de încrederea pe care o ai în mine; cred însă că te înșeli. Fie că am ori nu dreptate, această mândrie, pe care o disprețuiești atât, face ca orice nădejde pentru mine în legătură cu sora dumitale să fie cu neputință, absolut cu neputință.
— Nu vreau să-ți mai spun decât un singur lucru: înțelege că vorbesc despre sora mea, pe care o iubesc ca și pe copiii mei. Nu-ți spun ca te-a iubit. Am vrut să-ți spun numai că refuzul ei din clipa aceea nu dovedește nimic.
— Nu înțeleg! Izbucni Levin, sărind în sus. Dacă ai ști ce durere îmi pricinuiești! Ca și cum ți-ar fi murit un copil și cineva ți-ar spune: ar fi fost așa și așa… ar fi putut să trăiască… te-ai fi putut bucura de dânsul, dar copilul e mort, mort, mort…
— Ce om ciudat ești! Îi răspunse ca cu un zâmbet trist, fără să ia în seamă tulburarea lui. Da, acum înțeleg din ce în ce mai bine, adăugă ea pe gânduri. Atunci n-ai să vii pe la noi după sosirea lui Kitty?
— Nu. N-am să vin. N-am să mă feresc, firește de Katerina Alexandrovna. Dar, pe cât voi putea, voi căuta s-o scutesc de neplăcerea prezenței mele.
— Ești ridicol, grozav de ridicol, repetă Daria Alexandrovna uitându-se în ochii săi cu duioșie. Ei bine, să zicem că n-am spus nimic. Ce cauți aici, Tania? Spuse ea în franțuzește fetiței care intrase.
— Mamă, unde-i lopățica mea?
— Þi-am vorbit franțuzește. Așa să-mi răspunzi și tu.
Fetița vru să spună, dar uitase cum se zice lopățică în franțuzește. Mama îi suflă cuvântul; apoi îi explică, tot în franțuzește, unde să caute lopățica. Asta îi displăcu lui Levin.
Nu se mai simțea așa de bine ca înainte în casa Dariei Alexandrovna: nici copiii nu-i mai plăceau atât.
„De ce vorbește franțuzește cu copiii? Se gândi el. E atât de nefiresc și de fals! Simt și copiii. Îi învață franțuzește și-i dezvață să fie sinceri” își zise el, fără să știe că Daria Alexandrovna se gândise de o suta de ori la toate acestea și totuși, în dauna sincerității, nu găsise alt mijloc de a-și învăța copiii limbile străine.
— Dar unde te duci? Mai stai.
Levin rămase la ceai. Toată veselia însă îi pierise și se simțea stingherit.
După ceai, Levin ieși în vestibul și porunci să-i înhame caii la trăsură; iar când se reîntoarse, o găsi pe Dolly supărată, schimbată la față și cu lacrimi în ochi. Cât timp lipsise Levin, se petrecuse un incident care spulberase într-o clipă toată fericirea Dariei Alexandrovna din ziua aceea, ca și mândria pentru copiii săi. Grișa și Tania se luaseră la bătaie pentru o minge. Auzind țipete în odaia copiilor, ea alergase acolo și-i găsi într-o stare groaznică. Tania îl trăgea pe Grișa de păr; iar acesta, cu fața schimonosită de răutate, o lovea cu pumnii pe unde nimerea. Când văzu ce se întâmplă, parcă se rupse ceva în inima ei. Îi păru că se întunecă viața. Își dădu seama că acești copii, cu care se mândrea atât, nu erau numai oi; niște copii foarte obișnuiți, ci și niște copii răi, prost-crescuți, cu porniri brutale și sălbatice.
Nu era în stare să vorbească și să se gândească la altceva. Nu se putu stăpâni să nu-i povestească lui Levin durerea ei.
Văzând-o atât de nefericită, Levin se sili s-o mângâie, spunându-i că asta nu dovedește nimic rău, deoarece toți copiii se bat. Dar, spunând aceasta, el se gândea: „Nu, eu n-am să mă strâmb și n-am să vorbesc franțuzește cu copiii mei. Nici n-o să am astfel de copii. Nu trebuie să-i strici, să le urâțești caracterul; numai așa poți să ai copii buni. Da, eu o să am altfel de copii.”
După aceea își luă rămas bun și plecă, iar Dolly nu-l mai reținu.
XI.
Pe la mijlocul lui iulie se înfățișă la Levin primarul satului de pe moșia surorii sale, care se afla la vreo douăzeci de verste depărtare de Pokrovskoie. Îi dădu raportul asupra gospodăriei și a cositului. Venitul principal de pe moșia surorii îl dădeau niște fânețe inundabile. În alți ani, fânețele erau arendate de mujici la prețul de douăzeci de ruble deseatina. Când prelua administrația moșiei, după ce cercetă fânețele, Levin își dădu scama că ele valorau mai mult și fixă arenda la douăzeci și cinci de ruble deseatina. Oamenii nu dădură prețul acesta și, după cum bănui Levin, goniră și pe alți arendași. Atunci Konstantin Dmitrici se duse acolo și hotărî ca fânețele să fie cosite, parte cu brațe tocmite, parte – în dijmă. Mujicii se împotriviră prin toate mijloacele la această rânduiala nouă; dar sistemul prinse și, chiar în primul an, fânețele dădură un venit aproape îndoit. Împotrivirea mujicilor urmă și în al treilea an, și în ultimul an. Strânsul recoltei se făcea după cum hotărâse Levin. În anul acela, mujicii luaseră fânețele în dijmă – o parte din trei; iar primarul venise acum să anunțe că fânețele fuseseră cosite și că, temându-se de ploaie, chemase contabilul, în fața căruia se și făcuse împărțeala. Clădiseră unsprezece stoguri pentru boieri. Din răspunsurile nelămurite la întrebarea cât fân dăduse fâneață de frunte, din graba primarului care împărțise fânul fără să întrebe și, îndeobște, din tonul mujicului, Levin înțelese că era ceva necurat la mijloc; de aceea se hotărî să plece el singur și să cerceteze.
Ajunse de dimineață în sat și-și lăsă calul la un bătrân ce-i era prieten, bărbatul dădacei fratelui său. Se duse la prisaca unchiașului, vrând să afle de la el amănunte despre cositul finului. Parmenâci, un moșneag arătos și vorbăreț, îl primi pe Levin cu bucurie. Îl duse prin gospodărie și-i povesti toate amănuntele despre albine și roitul din anul acela. Răspunse însă nelămurit și în silă la întrebările lui Levin în legătură cu cositul. Asta întări și mai mult bănuielile lui Levin. Konstantin Dmitrici se duse la fâneață și cercetă stogurile, care nu păreau să aibă câte cincizeci de care fiecare. Ca să-i prindă pe mujici, Levin porunci să fie aduse numaidecât carele care transportaseră fânul și, desfăcând un stog, să-l ducă la șură. Din stog nu ieșiră decât treizeci și doua de care. Cu toate asigurările primarului că fânul fusese afânat și că se mai așezase în stoguri, cu toate jurămintele sale că totul se făcuse cinstit, Levin susținu că, întrucât fânul fusese împărțit fără porunca lui, el nu-l putea primi ca având cincizeci de care la stog. După tratative îndelungate, se hotărî ca oamenii să primească aceste unsprezece stoguri, socotite la cincizeci de care stogul, iar pentru partea boierului să se facă împărțeala din nou.
Tratativele și împărțirea căpițelor ținură până la prânz. Când se împărți până și cea din urmă căpiță de fân, Levin – după ce însărcina pe contabil să privegheze restul lucrărilor – se așeză pe o căpiță însemnată cu un par de răchită, admirând fâneața pe care furnicau oamenii.
La o cotitură a gârlei, după o baltă mică, un șir pestriț de femei se mișca înaintea lui Levin, vorbind vesel cu glasuri răsunătoare. Greblau fânul risipit pe jos. Palele cenușii se întindeau, șerpuitoare, pe otava verde-deschis. În urma femeilor veneau bărbații cu țăpoaiele. Din poloage se ridicau căpițe late, înalte, înfoiate… în stânga, pe locul cu fânul strâns, huruiau căruțele. Căpițele, ridicate în niște furcoaie uriașe, erau încărcate pe căruțele ce nu se mai vedeau sub grămezile grele de fân mirositor care se lăsau până peste crupele cailor.
— Se strânge pe vreme frumoasă! Ce mândrețe de fân! Făcu bătrânul, care se așezase lângă Levin. Ceai, nu fân. Parcă ar fi grăunțe și le-ar mânca bobocii, așa de repede pier! Adăuga moșul, arătând căpițele care se încărcau. De azi-dimineață s-a cărat aproape jumătate. E cea din urmă, hai? Striga bătrânul către un flăcău care trecea pe dinaintea lor, stând în picioare pe scândura din față a căruței și scuturând capetele hățurilor de cânepă.
— Cea de pe urmă tătucule! Răcni flăcăul, lăsând calul mai încet. Privi zâmbind spre o femeie veselă, rumenă, zâmbitoare și ea, care ședea în căruță pe aceeași scândura, apoi mână mai departe.
— Cine e? Feciorul dumicate? Îl întrebă Levin.
— Mezinul, răspunse bătrânul cu un zâmbet blajin.
— Frumos băiat!
— Nu-i urât!
— E însurat?
— Da. Din postul crăciunului merge pe al treilea an.
— Are copii?
— Ce copii? Un an de zile a făcut pe prostul, ba-i era și rușine, răspunse bătrânul. Strașnic fân! Curat ceai! Repetă moșul, vrând să schimbe vorba.
Levin se uită cu luare-aminte la Vanka Parmenov și la nevastă-sa, care încărcau o căpiță în apropierea lui. Ivan Parmenov stătea în căruță. Lua, întindea și bătucea maldăre uriașe de fân, pe care tânăra lui gospodină, o frumusețe de femeie, i le dădea la început cu brațele, pe urmă cu furca. Tânăra femeie lucra ușor, veselă și sprintenă. Straturile groase și îndesate de fân nu se luau dintr-o dată în furcă. Mai întâi îndrepta fânul, apoi înfigea furca și, cu o mișcare sprintenă și repede, își lăsa în furcă toată greutatea trupului dintr-o data; îndreptându-și mijlocul încins cu o cingătoare roșie și scoțându-și înainte sânii tari de sub cămașa-i albă, femeia schimba repede și cu dibăcie mâinile pe furcă și ridica fânul în sus, în căruță. Ivan lucra repede, silindu-se pesemne să-și scutească nevasta de orice muncă de prisos. Își deschidea larg brațele, apuca maldărul de fân dat de femeie și-l desfăcea în pale în căruță. După ce răsfiră ultimul braț de fân cu grebla, femeia scutură pleava ce-i intrase după guler. Își îndreptă basmaua roșie, care-i lunecase pe fruntea albă, nearsă de soare, și se vârî sub căruță, ca s-o lege. Ivan o învăța cum să lege frânghia de inima căruței. Râse tare de ceva spus de ea. Chipurile amândurora vădeau o dragoste puternică, tinerească, abia trezită.
XII.
După ce legară fânul pe căruță, Ivan sări și luă de căpăstru un cal frumos, bine hrănit, iar muierușca aruncă grebla în căruță și, cu pași vioi, legănându-și mâinile, se îndreptă spre celelalte femei, adunate laolaltă. Ieșind la drum, Ivan intră în convoiul celorlalte care. Cu greblele pe umeri, femeile – îmbrăcate în culori vii și vorbind vesel, în gura mare – pășeau în urma căruțelor. Un glas aspru și sălbatic de femeie începu un cântec, și vreo cincizeci de voci puternice, unele aspre, altele limpezi și subțiri, luară iarăși cântecul de la început.
Femeile se apropiau cântând. Lui Levin îi părea că un nor de tunete de veselie se abătea peste el. Norul înainta, învăluind nu numai pe Levin și căpița pe care ședea, dar și celelalte căpițe, și carele, și toată fâneața cu câmpul din depărtare – totul se însufleți și începu să se legene în ritmul acestui cântec sălbatic și nespus de vesel, cu strigături, fluierături și chiote. Levin jinduia după această veselie sănătoasă și ar fi vrut să ia și el parte la ea, dar el nu știa să-și exprime astfel bucuria de a trăi și nu putea decât să stea întins, să privească și să asculte. După ce toată ceata pieri din văzul și din auzul lui, se simți cuprins de sentimentul apăsător al singurătății sale, al lenei trupești și al înverșunării fața de lumea asta.
Acei mujici cu care se certase aprig din pricina fânului, cei ce căutaseră să-l înșele sau, dacă nu, atunci el îi nedreptățise, acești oameni îl salutau cu voie bună și nu păreau să aibă necaz pe dânsul. Și nu numai că n-aveau remușcări, dar și uitaseră că vroiseră să-l înșele. Totul se scufundase în valurile muncii vesele, obștești. Dumnezeu, care le-a dat ziua, le-a dat și puterea de care aveau nevoie. Și ziua, și puterea erau închinate muncii: în ea se găsea și răsplata. Dar pentru cine munceau? Care aveau să fie roadele muncii? Aceste gânduri erau pe planul al doilea și n-aveau nici o însemnătate.
Levin admira adesea viața aceasta și de multe ori fusese cuprins de un sentiment de invidie față de oamenii care duceau asemenea viață. Dar în ziua aceea, poate. sub impresia pe care i-o făcuse Ivan Parmenov și tânăra lui nevastă, se gândi pentru întâia oară că de el atârna să-și schimbe viața trândavă, artificiala și egocentrică, atât de împovărătoare pentru dânsul, cu o viață de muncă, frumoasă, curata, obștească…
Bătrânul care șezuse în preajma lui se dusese de mult acasă. Toată lumea se risipise. Cei ce stăteau pe aproape plecaseră pe la casele lor; cei veniți de departe se pregăteau să mănânce și să se culce pe câmp.
Neștiut de nimeni, Levin ședea mai departe, întins pe căpiță, privind, ascultând, gândindu-se. Oamenii care rămaseră pe câmp nu dormiră aproape de loc în scurta noapte de vară. La început se auziră hohote și vorbă veselă în timpul cinei, iar mai târziu cântece și râsete.
Ziua aceea lungă de muncă nu le lăsase alte urme decât veselia. Către revărsatul zorilor, se liniștiră toate. Se auzeau numai zvonurile nopții, nedomolitele broaște de baltă și caii care sforăiau pe otavă, în ceața ce se lăsase înainte de a se crăpa de ziuă. Dezmeticindu-se, Levin se ridică de pe căpiță și, uitându-se la stele, înțelese că trecuse noaptea.
„Atunci, ce să fac? Cum să pun la cale lucrurile?” se întreba Levin, încercând să-și lămurească ceea ce gândise și simțise în noaptea aceea așa de scurtă. Acele gânduri și simțiri se puteau împărți în trei grupe.
Mai întâi era renunțarea ia viața lui de mai-nainte, la cunoștințele sale fără folos, la cultura care nu-l ajuta la nimic. Această renunțare îi părea un lucru ușor, simplu și nu-i aducea nici o părere de rău.
Alte gânduri și idei priveau viața pe care dorea s-o trăiască de acum înainte. Își dădea seama cât de simplă, curată și dreaptă avea să fie această viață, fiind încredințat că avea să găsească în ea acea mulțumire, plină de liniște și demnitate, pe care o căuta atât de dureros.
Al treilea grup de gânduri se învârtea în jurul întrebării: cum să facă trecerea de la viața dinainte la cea nouă? Nici aici nu vedea încă nimic limpede.
„Să mă însor? Să mă cufund în muncă? Să părăsesc Pokrovskoie? Să cumpăr pământ? Să intru într-o obște? Să iau de nevastă o țărancă? Cum să fac? Se întreba el din nou, fără să găsească răspuns. De altfel, n-am dormit toată noaptea și nu mi-e capul limpede acum, își zise el. Am să văd mai pe urmă. Un lucru e sigur: noaptea asta mi-a hotărât soarta. Toate visurile mele de altădată în legătură cu viața de familie sunt copilării. E cu totul altceva. Lucrurile sunt mult mai simple și mai frumoase…” „Ce frumos e!” gândi el, uitându-se deasupra capului său la niște nourași albi, strălucitori, care se închegaseră și luaseră forma unei ciudate scoici de sidef, în răscrucea cerului. „Ce minunat e totul în noaptea asta minunată! Când s-a putut forma scoica asta? Adineauri m-am uitat la cer. Nu era nimic, afară de două fâșii albe. Da. Tot așa s-au transformat pe nesimțite și gândurile mele asupra vieții!”
Părăsi finețea și porni pe drumul mare, către sat. Se stârnise un vânticel. Cerul se făcu leșietic. Era clipa posomorâtă care vestește de obicei mijitul zorilor, apropiata izbândă a luminii asupra întunericului.
Zgribulit de frig, Levin mergea repede, cu ochii în pământ. „Vine o trăsură?” se gândi el, auzind niște zurgălăi. Ridică privirea. La vreo patruzeci de pași înaintea lui, pe drumul pe care mergea, venea un cupeu cu o ladă de bagaje la spate, tras de patru cai. Caii de la oiște se înghesuiau din pricina făgașului; dar vizitiul priceput, care stătea pe capră într-o rână, ținea oiștea pe făgaș, așa că roțile lunecau pe drum neted.
Levin nu băgă de seamă decât acest lucru și, fără să se gândească cine puteau fi călătorii, se uită în cupeu cu gândul aiurea.
Înăuntrul lui moțăia într-un colț o bătrână, iar la fereastră ședea o fată, care pesemne că se trezise tocmai atunci și-și ținea panglicile bonetei albe cu amândouă mâinile. Senină și îngândurată, fața ei oglindea o viață lăuntrică bogată și complexă, necunoscută de Levin. Ea privea peste capul lui cum mijeau zorii.
Chiar în clipa când vedenia aceasta era să piară, doi ochi limpezi se uitară la el; fără îndoială, îl recunoscu, și o expresie de uimire și de bucurie îi lumină fața.
Levin nu se putea înșela. Ochii aceștia erau unici pe lume. Unică pe pământ era și ființa care întruchipa pentru el toată lumina și tot rostul vieții sale. Era ea: Kitty. Levin înțelese că venea de la gară și se ducea la Ergușovo.
Deodată, ceea ce-l tulburase în noaptea aceea fără somn se mistui ca un vis. Se mistuiră și hotărârile pe care le luase. Își aminti cu dezgust gândul de a se însura cu o țărancă. Numai acolo, în cupeul acela care se îndepărta repede și care trecuse de cealaltă parte a drumului, numai acolo se găsea dezlegarea enigmei vieții lui – enigmă care-l apăsa tot mai greu în timpul din urmă.
Ea se retrase de la geam. Zgomotul roților se stinse; numai zurgălăii se mai auzeau slab. Lătratul câinilor dădu de știre că trăsura ieșea din sat. De jur împrejur nu mai rămaseră decât ogoarele pustii, satul din față și el însuși, singur și străin de toate, pășind singuratic pe un drumeag părăsit.
Se uită la cer, nădăjduind să găsească scoica pe care o admirase și care înfățișa pentru el tot șirul gândurilor și al sentimentelor din noaptea aceea. Dar pe cer nu mai era nimic care să aducă a scoică. Acolo, în tăriile de neatins, se săvârșise o tainică schimbare. Nu se mai vedea nici urmă de scoică. Era un covor neted de nourași, ca niște miei, care se întindea pe o jumătate de cer și se micșora mereu.
Firmamentul se făcu albastru și se însenină, răspunzând privirii lui întrebătoare cu aceeași duioșie și taină de nepătruns.
„Nu, își zise Levin, oricât de frumoasă ar fi viața aceasta simplă și de munca, nu asta este soarta mea. O iubesc pe ea.”
XIII.
Afară de persoanele cele mai apropiate de Karenin, nimeni nu știa că omul acesta, în aparență extrem de rece și de chibzuit, avea o slăbiciune care nu corespundea de loc caracterului său rigid. Alexei Alexandrovici nu putea să audă și să vadă, nepăsător, plângând un copil sau o femeie. Lacrimile îl zăpăceau și-l făceau să-și piardă cu totul rațiunea. Directorul de cabinet și secretarul lui știau acest lucru și preveneau solicitatoarele ca nu cumva să plângă dacă vroiau să nu strice totul. „Se supără și nu vă mai ascultă”, le spuneau ei. Într-adevăr, în asemenea cazuri, tulburarea pe care i-o pricinuiau lacrimile se manifesta printr-o mânie pripită. „Nu pot, nu pot face nimic. Vă rog să ieșiți afară!” striga de obicei Alexei Alexandrovici în astfel de împrejurări.
La întoarcerea de la alergări, când Anna îi mărturisi legăturile sale cu Vronski și, îndată după aceea, acoperindu-și fața cu mâinile începu să plângă. Alexei Alexandrovici, cu toată mânia împotrivă-i, se simți adânc tulburat. Dându-și însă seama că exteriorizarea acestui sentiment în aceea clipă ar fi fost cu totul nepotrivită, Karenin încercă să-și stăpânească orice manifestare de viață. Și de aceea nu făcu nici o mișcare și nu se uită la dânsa. De acolo venea și încremenirea funebră de pe fața lui, care o uimi atât de mult pe Anna.
Când ajunseră acasă, Alexei Alexandrovici o ajută să coboare, și, după o sforțare, își luă rămas bun de la ea cu obișnuita lui politețe, rostind cuvinte care nu-l obligau la nimic, și anume: că a doua zi avea să-i comunice hotărârea sa.
Vorbele Annei, care-i confirmau cele mai rele bănuieli, străpunseseră inima lui Alexei Alexandrovici. Această durere era sporita de sentimentul ciudat de milă fizică pentru ea – sentiment pricinuit de lacrimile sale. Dar când rămase singur în cupeu, el se simți – spre marea lui mirare și bucurie – eliberat cu desăvârșire atât de această milă cât și de îndoielile și de chinurile geloziei care-l hărțuiseră în vremea din urmă.
Încerca sentimentul omului care și-a scos o măsea ce-l durea de mult. După o suferință groaznică și după senzația că-i fusese extras din falcă ceva enorm, mai mare chiar decât capul, bolnavul simte dintr-o dată; fără să se încreadă încă în fericirea lui, că nu mai există ceea ce-i otrăvise atâta vreme viața, absorbindu-i toată atenția. Poate din nou să trăiască, să gândească și să se intereseze și de altceva decât de măseaua lui. Sentimentul acesta îl avea și Alexei Alexandrovici. Fusese o durere stranie și cumplită, dar trecuse. Simțea că poate iarăși să trăiască fără a se gândi numai și numai la soția sa.
„O femeie stricată, necinstita, fără inimă, fără religie! Am știut și am văzut totdeauna asta, cu toate că, fiindu-mi milă de dânsa, căutam să mă mint pe mine însumi”, gândi Karenin. Într-adevăr, i se părea că totdeauna își dăduse seama de asta. Își amintea amănunte din viața lor de odinioară, care mai înainte parcă n-aveau nimic rău. Acum însă aceste amănunte arătau limpede că Anna fusese totdeauna o femeie stricată. „Am greșit legându-mi viața de ea. Dar greșeala mea n-are nimic urât, de aceea nu pot fi nefericit. Ea e vinovată, nu eu, își zise el. Nu mai vreau să știu de dânsa. Ea nu mai există pentru mine…”
Ceea ce i se putea întâmpla ei, ca și fiului 1or, față de care Karenin își schimbase de asemenea sentimentele ca și față de Anna, încetă să-l mai preocupe. Singurul lucru care-l mai interesa acum era chestiunea cum să facă să se spele cât mai bine, cât mai cuviincios cât mai ușor și prin urmare cât mai drept de noroiul cu care Anna îl împroșcase în căderea ei și să pășească mai departe pe drumul lui de om activ, cinstit și folositor societății, „Nu pot fi nefericit fiindcă o femeie vrednică de dispreț are o purtare nelegiuită. Trebuie numai să găsesc cea mai bună ieșire din situația în care sunt pus. Și am s-o găsesc, se gândi Karenin, posomorându-se din ce în ce mai mult. Nu sunt nici primul, nici ultimul.” Fără să mai vorbim de pildele istorice – începând cu Menelau reîmprospătat în memoria tuturor prin opereta Frumoasa Elena – prin mintea lui Alesei Alexandrovici trecu un întreg șir de cazuri curente de necredință a soțiilor față de bărbații lor din înalta societate. „Darialov, Poltavski, prințul Karibanov, contele Paskudin, Dram… Da, până și Dram, un om de treabă, atât de cinstit… Semionov, Ciaghin, Sigonin, și-i aminti Alexei Alexandrovici. E drept că aceasta îi face să pară în ochii lumii cam ridicoli. Eu însă n-am văzut în asta decât o nenorocire și i-am compătimit totdeauna”, își zise Alexei Alexandrovici, deși nu era adevărat. Nu simțise niciodată compătimire pentru asemenea nenorociri, ci dimpotrivă, cu cât mai dese erau pildele soțiilor care-și înșelau bărbații, cu atât creștea mai mult întrânsul stima pentru el însuși. „E o nenorocire care poate lovi pe oricine. O astfel de nenorocire m-a lovit și pe mine. Totul e să îndur cât mai bine încercarea asta.” Și Karenin începu să-și depene în minte, până în cele mai mici amănunte, reacțiile oamenilor care fuseseră în aceeași situație ca și el. „Darialov s-a bătut în duel…”
În tinerețe, duelul îl preocupase în chip deosebit pe Alexei Alexandrovici, tocmai fiindcă-i lipsea îndrăzneala fizică și-și dădea foarte bine scama de acest lucru. Nu se putea gândi fără groază, la un pistol îndreptat asupra lui. De altfel, nu pusese niciodată în viață mâna pe o armă. Groaza aceasta îl făcuse în tinerețe să se gândească adesea la duel și să-și pună problema ce ar face dacă ar fi în situația de a fi obligat să-și riște viața. Având succes și creându-și o situație sigură în lume, Karenin uitase de mult de acest sentiment. Totuși, obișnuința sentimentului precumpăni. Teama de propria lui lașitate se dovedi și acum atât de puternică, încât chibzui îndelung, din toate punctele de vedere, chestiunea, mergând cu gândul până la a accepta eventualitatea duelului, deși știa dinainte că nu se va bate în nici un caz.
„Nu încape nici o îndoială că societatea noastră e încă atât de sălbatică (nu ca în Anglia), încât foarte multă lume, printre care și unii ale căror păreri Karenin le prețuia, ar privi un duel cu ochi buni. Dar care ar fi rezultatul? Să presupunem că-l provoc la duel, gândi el mai departe și-și reprezenta foarte viu noaptea de după provocare și pistolul îndreptat spre dânsul. Se cutremură și-și dădu seama că n-are să facă asta niciodată. Să presupunem că-l provoc la duel. Să zicem că au să mă învețe cum să trag, își urmă el firul gândurilor. Mi se indică locul, apăs pe trăgaci, își zise el închizând ochii, și-l omor…”
Alexei Alexandrovici își scutură capul ca să alunge aceste gânduri absurde. „Ce rost are să ucizi un om ca să-ți limpezești atitudinea față de o soție nelegiuita și de un copil? Tot eu va trebui să hotărăsc ce am să fac cu ea. Dar dacă, ceea ce e mai probabil, eu voi fi ucis sau rănit? Eu, om nevinovat, o victimă – ucis sau rănit. Ar fi ceva și mai absurd. Dar nu e numai atât: o provocare la duel din partea mea ar fi și o faptă incorectă. Nu știu eu dinainte că prietenii mei nu mă vor lăsa pentru nimic în lume să mă bat în duel? Că ei nu vor îngădui ca viața unui bărbat de stat, folositor Rusiei, să fie pusă în primejdie? Și ce s-ar întâmpla? Ar fi ca eu, știind dinainte că lucrurile nu vor ajunge niciodată într-un stadiu primejdios, să vreau numai să-mi atribui, prin această provocare, o aureolă falsă. Ar fi o incorectitudine, o fățărnicie, ar însemna să înșel pe alții și să mă înșel și pe mine însumi. Un duel e de neconceput. De altminteri, nimeni nu se așteaptă de la mine la un duel. Scopul meu este să-mi păstrez reputația de care am nevoie ca să-mi urmez, fără piedici, cariera.”
Activitatea publică, care și înainte avusese în ochii lui Alexei Alexandrovici o mare însemnătate, căpăta cu acest prilej o importanță și mai mare.
După ce cumpăni și respinse soluția duelului, se gândi la divorț – altă dezlegare aleasă de unii dintre soții trădați. Amintindu-și toate cazurile știute de divorț (erau foarte multe și în cea mai înaltă societate, pe care o cunoștea așa de bine), Karenin nu găsi niciunul în care scopul divorțului să fi fost cel urmărit de dânsul. În aceste cazuri, bărbatul își ceda sau își vindea soția necredincioasă și în felul acesta tocmai vinovata, care ar fi trebuit să piardă dreptul la căsătorie, câștiga dreptul de a contracta un nou mariaj în aparență legitim, cu un alt soț. Cât despre divorțul legal, acel care urmărește pedepsirea și repudierea soției vinovate, Alexei Alexandrovici își dădea seama că nu putea să-l ceară. Înțelegea că împrejurările complexe ale vieții lui nu-i îngăduiau să dea în vileag dovezile brutale, cerute de lege, pentru a se dovedi vinovăția soției. Simțea că rafinamentul moravurilor societății din care făcea parte nu admitea să facă uz de asemenea dovezi, chiar dacă erau pe deplin întemeiate, iar folosirea lor l-ar fi coborât în ochii opiniei publice mai mult pe el decât pe dânsa.
O încercare de divorț n-ar fi putut duce decât la un proces scandalos, care ar fi fost numai un prilej de calomnie pentru dușmani și de știrbire a înaltei sale poziții sociale. Scopul principal, adică limpezirea situației cu cât mai puține inconveniente, n-ar fi fost atins nici prin divorț. Afară de aceasta, în caz de divorț, ba chiar în cazul unei simple încercări de divorț, era neîndoios că soția ar fi rupt raporturile cu bărbatul său și s-ar fi unit cu amantul. Iar în sufletul lui Alexei Alexandrovici, în ciuda unei totale și disprețuitoare nepăsări față de soția sa, cum credea el, mai stăruia un sentiment: nu dorea ca Anna să se poată uni cu Vronski fără nici o piedică și să tragă astfel un folos din nelegiuirea ei. Gândul acesta îl scotea atât de mult din fire pe Alexei Alexandrovici, încât, numai atingându-l în treacăt, gemu de durere, se ridică, își schimbă locul în cupeu, și după aceea, posomorât, se căzni multă vreme să-și înfășoare picioarele osoase și sensibile la frig într-un pled pufos.
„Pe lângă un divorț formal, s-ar mai putea proceda – cum au făcut Karibanov, Paskudin și Dram, omul cel cumsecade – la o separare de soție”, se gândi el mai departe, după ce se mai potoli. Dar și această măsură avea aceleași inconveniente: rușinea, ca și în cazul unui divorț. Apoi – ceea ce era principalul – separarea o arunca pe Anna, ca și un divorț formal, în brațele lui Vronski. Nu. E cu neputință, cu neputință! Rosti Karenin cu glas tare, apucându-se iarăși să-și întoarcă pledul. Eu nu pot admite să fiu nefericit iar ea și cu el să fie fericiți.”
Sentimentul geloziei, care-l chinuise în perioada îndoielilor, i se risipise în clipa când cuvintele soției sale îi scoseseră, cu durere, măseaua. Dar în locul acestui sentiment crescuse un altul: dorința ca Anna nu numai să nu se poată bucura, ci să-și primească pedeapsa pentru nelegiuirea ei. Alexei Alexandrovici, fără să-și mărturisească acest sentiment, dorea în adâncul sufletului său ca Anna să sufere, fiindcă-i tulburase liniștea și-i pătase onoarea. După ce se gândi din nou la condițiile unui duel, la divorț și la separație, și după ce le respinse încă o dată, Karenin se convinse că nu există decât o singură soluție: s-o țină lângă dânsul, ascunzând de ochii lumii cele întâmplate și întrebuințând toate măsurile de care dispunea pentru a rupe aceste legături și, în primul rând – deși nu vroia să și-o mărturisească – pentru a o pedepsi. „Trebuie să-i aduc la cunoștință hotărârea mea: că, judecând greaua situație în care și-a pus familia, orice altă soluție ar fi mai rea pentru amândouă părțile decât un statu quo5 formal, că aș fi gata să respect această situație, sub stricta condiție ca și ea să-mi respecte voința, adică să pună capăt relațiilor cu amantul.” Ca o întărire a acestei hotărâri, Alexei Alexandrovici – după ce o luă definitiv – mai adăugă un considerent important. „Numai printr-o astfel de hotărâre mă port după rânduiala religiei, se gândi el, numai prin această hotărâre nu-mi repudiez soția vinovată, ci-i dau putința de a se îndrepta și chiar, oricât de greu mi-ar veni, îmi închin o parte din puteri pentru reabilitarea și salvarea ei.” Alexei Alexandrovici știa că nu putea avea nici o înrâurire morală asupra soției sale și că orice încercare de îndreptare n-ar avea alt rezultat decât o nouă minciună. Deși în aceste clipe grele el nu se gândise să caute un sprijin în religie, acum – când hotărârea lui coincidea cu cerințele religiei, credea el – această sancțiune religioasă îi dădea o deplină satisfacție și o oarecare liniște. Era mulțumit la gândul că, într-o chestiune atât de gravă, nimeni n-ar fi putut să spună că nu se purtase după preceptele religiei, al cărei steag îl ținuse totdeauna sus, în mijlocul răcelii și nepăsării generale. Chibzuind și la alte amănunte, Karenin nu înțelegea de ce raporturile dintre el și soția sa n-ar fi putut rămâne aproape neschimbate, ca și înainte. Nu mai era în stare, fără îndoială, să-i poarte același respect; totuși nu vedea de ce s-ar simți el obligat să-și strice viața și să sufere, fiindcă Anna era o soție rea și necredincioasă. „Da, are să treacă timpul, care netezește toate, și au să se restabilească între noi raporturile de odinioară, își zise Alexei Alexandrovici, adică au să se restabilească într-o anumită măsură, care să nu mai tulbure cursul vieții mele. Ea trebuie să fie nefericită. Eu însă nu sunt vinovat și nu se cade să sufăr.”
XIV.
Apropiindu-se de Petersburg, Alexei Alexandrovici nu numai că rămase definitiv la această hotărâre, dar compuse în minte și scrisoarea pe care urma s-o trimită soției sale. Când intră în camera portarului, Karenin se uită la scrisorile și la hârtiile venite de la minister și porunci să-i fie aduse în birou.
— Pune să deshame și să nu primești pe nimeni, răspunse el la o întrebare a portarului, accentuând cuvintele „să nu primești pe nimeni” cu oarecare mulțumire, semn al bunei sale dispoziții.
Alexei Alexandrovici se plimbă de două ori prin birou și se opri în fața unei uriașe mese de scris pe care feciorul aprinsese chiar atunci șase lumânări. Își trosni degetele și se așeză, căutând ceva printre piesele garniturii de birou. Cu coatele pe masă, Karenin își înclină ușor capul într-o parte, se gândi un minut și începu să scrie fără a se opri. Îi scrise în franțuzește, fără să i se adreseze, de-a dreptul, cu numele ei, întrebuințând pronumele vous66, mai puțin rece decât cuvântul corespunzător din limba rusă.
„Cu prilejul ultimei noastre discuții, ți-am exprimat intenția de a-ți comunica hotărârea ce voi lua în legătură cu obiectul acestei discuții. După ce am chibzuit totul cu luare-aminte, îmi îndeplinesc acum această făgăduială. Hotărârea mea este următoarea: Oricare ar fi fost purtarea dumitale, eu nu-mi recunosc dreptul să rup legăturile care ne unesc prin voința unei puteri de sus. O familie nu poate fi distrusă după capriciul, arbitrariul sau chiar după nelegiuirea unuia dintre soți și de aceea viața noastră trebuie să continue ca și mai înainte. Aceasta este necesar pentru mine, pentru dumneata, pentru copilul nostru. Sunt absolut convins că te-ai căit, că te căiești de faptul care mă obligă să-ți trimit scrisoarea de față și că-mi vei da tot concursul ca să smulgem din rădăcină pricina discordiei noastre și să uităm trecutul. În caz contrar, îți poți închipui singură ce te așteaptă pe dumneata și pe fiul dumitale. Despre toate acestea, nădăjduiesc să putem vorbi personal mai amănunțit când ne vom întâlni. Deoarece sezonul de vară e pe sfârșite, te-aș ruga să te muți la Petersburg cât mai repede, cel mai târziu până marți. Vor fi date toate dispozițiile necesare în legătură cu mutarea dumitale. Te rog să notezi că acord o deosebită importanță îndeplinirii rugăminții mele.
A. Karenin.
P. S. Alăturez banii de care ai putea avea nevoie pentru cheltuielile dumitale.”
Reciti scrisoarea și rămase mulțumit mai ales de faptul că nu uitase să alăture banii. Nu cuprindea nici un cuvânt crud, nici o mustrare, dar nici îngăduință. (Scrisoarea era mai ales o punte de aur pentru o revenire. După ce o împături, o netezi cu un coupe-papier mare de fildeș masiv și o vârî în plicul cu bani. Sună cu plăcerea pe care i-o trezea totdeauna contactul cu piesele garniturii lui de birou bine potrivite.
— Spune curierului s-o ducă mâine Annei Arkadievna, la Peterhof, porunci Karenin și se ridică în picioare.
— Am înțeles, excelență. Să vă servesc ceaiul în birou?
Alexei Alexandrovici porunci să i se servească ceaiul în camera lui de lucru și, învârtind în mână cuțitul masiv de birou, se îndreptă spre un fotoliu lângă care erau pregătite o lampă și o carte franțuzească despre tablele eugubine7. Deasupra fotoliului, într-o ramă aurită, atârna portretul oval al Annei, minunat executat de un pictor celebru. Karenin îl privi. Ochii ei nepătrunși se uitau la el ironic și sfidător, ca în seara ultimei lor explicații. Dantelele negre de pe cap, părul negru și mâna albă, desăvârșită, cu degetele pline de inele – o admirabilă realizare a pictorului – totul îi dădea lui Alexei Alexandrovici o chinuitoare impresie de impertinență și de sfidare. Privi țintă câteva clipe portretul și se cutremură, buzele îi tresăriră cu un fel de zgomot: „brr”, apoi întoarse capul în altă parte.
Se așeză grăbit în fotoliu și deschise cartea. Încercă să citească, dar îi era peste putință să-și recapete interesul viu de mai înainte pentru inscripțiile eugubine. Se uita în carte, se gândea însă la altceva. Nu se gândea la soția sa, ci la o complicație intervenită în vremea din urmă în activitatea lui publică și care era atunci problema principală a slujbei sale. Simțea că pătrundea acum cu mintea mai ageră decât oricând în nodul acestei complicații. În capul lui se năștea – putea s-o spună fără să se înșele – un gând mare, care trebuia să descurce toată chestiunea, să-l înalțe în carieră, să lovească în dușmanii săi și prin aceasta, fără îndoiala, să aducă cel mai mare folos țării. De îndată ce feciorul aduse ceaiul și ieși din odaie, Alexei Alexandrovici se ridică și se îndreptă spre birou. După ce puse în mijlocul biroului servieta cu lucrările curente, Karenin scoase din suport un creion, cu un zâmbet ușor, de om mulțumit de sine însuși, și se cufundă în lectura unui dosar încurcat pe care-l ceruse – cu privire la complicația în perspectivă. Iată despre ce era vorba. Trăsătura caracteristică a lui Alexei Alexandrovici, ca bărbat de stat, ce-l deosebea de ceilalți și făcea dintr-însul un slujbaș fără pereche și care, în aceeași măsură cu ambiția, stăruința, tactul, cinstea și încrederea în sine, contribuise la succesul carierei sale, era disprețul lui absolut pentru formalismul birocratic și pentru corespondența de prisos, redusă de dânsul la strictul necesar, ca să poată lua contact cât mai direct cu realitatea vie, realizând o economie de timp și de bani. În memorabila ședință de la 2 iunie a consiliului se ridicase chestiunea irigării ogoarelor din gubernia Zaraiskaia, chestiune care depindea de ministerul lui Alexei Alexandrovici și care era o pildă vădită de cheltuieli fără rost și de formalism sterp. Karenin știa că acest lucru era adevărat. Chestiunea irigării ogoarelor din gubernia Zaraiskaia data de pe vremea predecesorului său. Cu această chestiune se cheltuiseră și se cheltuiau, într-adevăr, foarte mulți bani fără nici un rost. Era limpede că afacerea asta n-avea să ducă la nici un rezultat.
Intrând în funcțiune la minister, Alexei Alexandrovici își dăduse numaidecât seama de acest lucru și vroise să ia în mână afacerea cu pricina. Dar era la începutul carierei sale, când nu se simțea încă stăpân pe situație, și înțelesese că această chestiune atingea prea multe interese și ar fi fost o acțiune nesăbuită din partea lui ca să se ocupe de ea. Mai târziu, absorbit de alte probleme, Karenin o uitase pur și simplu. Această afacere, de altfel ca multe altele, dura de la sine, în virtutea inerției. (Multă lume se hrănea de pe urma acestei afaceri și îndeosebi o familie foarte onorabilă și muzicală: toate fetele cântau din instrumente cu coarde. Alexei Alexandrovici cunoștea familia aceasta. Era chiar nașul uneia dintre fetele cele mai mari.) Ridicarea acestei chestiuni de către un ministru ostil – după părerea lui Alexei Alexandrovici – a fost un lucru necinstit, deoarece în fiecare minister erau astfel de afaceri, ba și mai deocheate, de care însă nimeni nu se atingea, din anumite considerente funcționărești. Acum însă, când i se aruncase mănușa, Karenin o ridicase cu îndrăzneală și ceruse numirea unei comisii speciale pentru studierea și verificarea lucrărilor comisiei pentru irigarea ogoarelor din gubernia Zaraiskaia. În schimb, Alexei Alexandrovici se arătă și el necruțător față de acei domni. Mai ceru numirea unei comisii speciale și în chestiunea organizării celor străini de neam8. Chestiunea din urmă fusese ridicată întâmplător în ședința de la 2 iunie a consiliului, fiind susținută cu energie de Alexei Alexandrovici ca o problemă urgentă, din pricina stării de plâns a locuitorilor de altă origine. În consiliu, această problemă fusese un prilej de discuții în contradictoriu între reprezentanții diferitelor ministere. Ministerul ostil lui Alexei Alexandrovici susținea că situația acestor locuitori era foarte înfloritoare și că reorganizarea propusă le-ar putea atinge propășirea, iar dacă se găseau și lipsuri, ele nu izvorau decât din cauză că ministerul lui Alexei Alexandrovici nu lua măsurile legale. Acum, Karenin vroia să ceară: în primul rând, numirea unei noi comisii care să fie însărcinată cu cercetarea la fața locului a situației celor străini de neam; în al doilea rând, dacă s-ar constata că situația acestor locuitori este într-adevăr așa după cum reiese din datele oficiale de care dispune consiliul, să se numească o altă comisie de studii pentru cercetarea pricinilor care au determinat starea de plâns a celor străini de neam, din punctele de vedere: a) poliție, b) administrativ, e), economic, d) etnografic, e) material și f) religios; în al treilea rând, să se ceară de la ministerul advers relații asupra măsurilor luate în ultimul deceniu, de acel departament pentru preîntâmpinarea condițiilor vitrege în care se află cei străini de neam; în sfârșit, în al patrulea rând, să se ceară de la minister explicații asupra motivelor pentru care – după cum se vede din informațiile primite de consiliu sub numerele 17 015 și 18 308 din 5 decembrie 1863 și 7 iunie 1864 – acesta a acționat cu totul contrar spiritului legii fundamentale și organice, volumul… art. 18 și nota de la art. 36. Alexei Alexandrovici se îmbujora la față, făcând repede un rezumat al acestor idei. După ce scrise o coală de hârtie, el se ridică, sună și trimise un bilet directorului său de cabinet să-i procure unele date necesare. După ce se ridică în picioare și se plimbă prin birou, Karenin se mai uită o dată la portret, se posomori și zâmbi cu dispreț. Mai citi ceva în cartea despre inscripțiile eugubine și interesul pentru ele i se redeșteptă. La ora unsprezece se duse la culcare. Stând în pat, el își aduse aminte de întâmplarea cu soția sa, dar toată situația îi apăru într-o lumină mai puțin întunecată.
XV.
Anna se împotrivea cu înverșunare când Vronski îi spunea că situația ei nu mai era de răbdat și o îndemna să mărturisească totul bărbatului său, în adâncul sufletului ea simțea toată falsitatea și necinstea în care trăia și dorea cu toate puterile să găsească o ieșire. De aceea, în timp ce se întorcea cu soțul ei de la alergări, când într-o clipă de tulburare îi mărturisise totul, cu toată durerea simțită în acea clipă, ea avusese un sentiment de ușurare. De la plecarea soțului, Anna își spunea mereu că-i pare bine, că totul e limpede acum și că cel puțin a scăpat de minciună și de înșelăciune. Nu se îndoia de faptul că situația ei s-a clarificat o dată pentru totdeauna; și chiar dacă avea să se înrăutățească, în schimb n-avea să mai fie echivocă și mincinoasă. Durerea pe care și-o pricinuise sieși și bărbatului său, rostind cuvintele acelea, avea să fie răsplătită – gândea ea, prin limpezirea situației lor. În aceeași seară, Anna se întâlni cu Vronski, dar nu-i povesti ce se petrecuse între dânsa și soț, deși ar fi trebuit să-i spună, tocmai pentru a hotărî soarta lor.
Când se trezi a doua zi dimineață, în minte îi răsăriră mai întâi cuvintele pe care i le spusese soțului său și cuvintele acestea i se părură atât de îngrozitoare, de stranii și de brutale, încât nu mai putea înțelege cum de fusese în stare să le rostească.
Nici nu îndrăznea să se gândească la ce avea să se întâmple acum. Dar cuvintele fuseseră rostite, ia Alexei Alexandrovici plecase fără să spună nimic: „L-am văzut pe Vronski și nu i-am spus. În clipa când era să plece, am vrut să-l chem înapoi și să-i vorbesc, însă m-am răzgândit, fiindcă putea să-i pară ciudat că nu i-am spus de la început. De ce oare când am fost gata să-i vorbesc, am tăcut totuși?” Drept răspuns la această întrebare, obrajii i se îmbujorară de rușine. Înțelese ce o reținuse. Pricepu că-i fusese rușine. Situația care i se păruse limpede cu o seară mai înainte, i se înfățișă dintr-o dată nu numai tulbure, dar extrem de încurcată, îi era frică de dezonoare – lucru la care nici nu se gândise mai înainte. Numai închipuindu-și ceea ce avea să facă soțul ei, îi veniră în minte cele mai înfricoșătoare gânduri. Îi trecu prin cap că administratorul va veni din clipă în clipă s-o dea afară din casă și că dezonoarea ei va fi cunoscută de întreaga lume. Se întreba unde are să se ducă atunci când va fi gonită din casă și nu găsea răspuns.
Când se gândea la Vronski, i se părea că el n-o mai iubește ca mai-nainte, că ea e o povară pentru dânsul, că n-avea dreptul să se impună lui, și simțea că-i este ostilă din pricina asta. I se părea că vorbele pe care le spusese soțului și pe care și le repeta mereu în minte, parcă le spusese în fața tuturor și toți le auziseră. Nu îndrăznea să se uite în ochii celor din jurul ei. Nu îndrăznea să cheme fata din casă și cu atât mai puțin să coboare ca să-și vadă fiul și guvernanta.
Fata care aștepta de mult la ușă intră nechemată în odaie. Anna se uită întrebător în ochii ei și roși, speriată. Fata își ceru iertare că intrase; i se păruse că o sunase. Aduse rochia și un bilet. Biletul era de la Betsy, care-i reamintea că în cursul dimineții Liza Merkalova și baroneasa Stolz urmau să vină la dânsa cu admiratorii lor, Kalujski și bătrânul Stremov, la o partidă de crochet. „Vino să-i vezi cel puțin pentru studiul moravurilor. Te aștept”, isprăvea Betsy biletul.
Anna citi biletul și oftă adânc:
— N-am nevoie de nimic, de nimic, spuse ea Annușkăi, care muta de colo-colo flacoanele și periile de pe masa de toaletă. Poți să pleci. Mă îmbrac numaidecât și ies. N-am nevoie de nimic, nimic.
Annușka ieși, dar Anna nu începu să se îmbrace, ci rămase în aceeași atitudine, cu capul și cu mâinile lăsate în jos, cutremurându-se din când în când din tot trupul. Vroia să facă un gest, să rostească ceva, dar cădea iarăși în amorțire. Repeta într-una: „Doamne, Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule!”, însă nici „Doamne”, nici „Dumnezeule” nu aveau vreun sens pentru ea. Gândul de a apela la religie în situația ei – deși nu se îndoise niciodată de religia în care fusese crescută – i se părea un lucru tot atât de absurd ca și cum ar fi căutat ajutor la însuși Alexei Alexandrovici. Știa dinainte că ajutorul religiei ar fi fost cu putință numai cu condiția renunțării la ceea ce dădea preț vieții sale. Nu numai că suferea, dar se simțea înspăimântată de noua stare sufletească, pe care n-o mai încercase. Simțea că în sufletul ei totul începe să se dedubleze, cum se dedublează uneori obiectele când ai ochii obosiți, în unele momente nici nu mai știa de ce se teme și ce dorește. Îi era frică și nu mai știa ce anume dorea: ceea ce fusese, ori ceea ce avea să fie?
„Vai de mine, ce să mă fac?” se gândi ea, simțind deodată o durere la tâmple. Când se dezmetici, își dădu seama că își apucase cu amândouă mâinile părul de la tâmple și trăgea de el. Sari din pat și începu să se plimbe prin odaie.
— Cafeaua e gata. Mamzel și Serioja vă așteaptă, zise Annușka, reîntorcându-se și găsind pe Anna în aceeași atitudine.
— Serioja? Ce e cu Serioja? Întrebă Anna, înviorându-se deodată și amintindu-și pentru întâia oară în dimineața aceea de existența copilului său.
— Mi se pare că a făcut o poznă, răspunse Annușka zâmbind.
— Ce poznă?
— Ați avut niște piersici în odaia din colț. Mi se pare că a mâncat una pe furiș.
Aducându-și aminte de copilul său, Anna ieși deodată din impasul în care se afla. Își aminti că înainte de toate era mamă și trăia numai pentru copil – comportare sinceră, dar pe care oarecum o exagera, și pe care o avusese în toți anii din urmă – și se simți mulțumită că în starea în care se afla avea un punct de sprijin independent de bărbatul său și de Vronski. Punctul de sprijin era fiul. În orice împrejurare s-ar fi găsit, ea nu-și putea părăsi copilul. Chiar dacă soțul său ar face-o de rușine și ar goni-o din casă, chiar dacă Vronski s-ar înstrăina de dânsa și și-ar relua libertatea (aici se gândi iarăși cu ciuda și cu mustrare la el), ea nu și-ar părăsi copilul pentru nimic în lume. Avea un scop în viață, trebuia să lupte, da, să lupte pentru a asigura situația băiatului, ca să nu-i fie luat. Trebuia să găsească o cale cât mai repede cu putință, înainte de a i-l fi luat. Trebuia să-și ia fiul și să plece. Era singurul lucru pe care-l avea de făcut, și pentru asta trebuia să se liniștească și să iasă din această stare chinuitoare. Și gândul de a întreprinde ceva în legătură directă cu băiatul ei, de a pleca numaidecât undeva cu dânsul îi dădu liniștea cuvenită.
Se îmbrăcă repede, coborî și, cu pași hotărâți, intră în salonul unde o așteptau de obicei Serioja și cu guvernanta la cafea. Îmbrăcat în alb, Serioja stătea lângă masă, sub oglindă, și meșterea ceva cu niște flori aduse de el, stând cu spatele încovoiat, cu fruntea în jos, cu o expresie de atenție încordată, pe care Anna o cunoștea și care-l făcea să semene cu tatăl său.
Guvernanta avea un aer foarte sever. Serioja scoase un strigăt ascuțit: „A, mama!”, cum făcea deseori, și se opri, nehotărât dacă să se ducă la dânsa și să-i dea bună ziua, lăsând florile, sau să isprăvească cununa și să meargă cu florile.
După ce-i spuse buna dimineața, guvernanta începu o lungă și amănunțită poveste despre vina lui Serioja, dar Anna n-o asculta. Se întreba dacă s-o ia și pe dânsa, ori nu, cu ea. „Nu. N-am s-o iau, hotărî ea. Am să plec singură cu băiatul.”
— E foarte urât din partea ta, zise Anna și, punându-și mâna pe umărul copilului, aruncă asupra-i nu o privire aspră, ci una sfioasă, care-l zăpăci și-l bucură; apoi îl sărută. Lasă-ne singuri, spuse ea guvernantei mirate și, fără să-și ia mâna de pe umărul copilului, se așeză la masa pe care se servise cafeaua.
— Mamă! Eu… eu… n-am… bâlbâi Serioja, silindu-se să înțeleagă după expresia ei ce-l aștepta din pricina piersicii.
— Serioja, începu Anna după ce guvernanta ieși din odaie, ai făcut un lucru urât. Dar nu-i așa că n-ai să mai faci? Mă iubești?
Simți că-i vin lacrimi în ochi. „S-ar putea să nu-l iubesc?” se întrebă ea, încercând să-i pătrundă privirea speriată și în același timp fericită. „Oare s-ar putea să fie de partea tatălui său, să mă condamne? S-ar putea oare să n-aibă milă de mine?” O podidiră lacrimile și, ca să și le ascundă, se ridică repede și porni aproape în fugă pe terasă.
După ploile torențiale din ultimele zile, se făcuse o vreme rece și senină. În ciuda soarelui strălucitor care se strecura printre frunzele spălate de ploi, văzduhul era rece.
Anna se înfiora de frig și de spaima care o cuprinsese cu o noua putere când ieșise la aer curat.
— Du-te, du-te la Mariette, îi spuse ea lui Serioja, care venise după dânsa și începu să se plimbe pe rogojina de pe terasă. „S-ar putea oare să nu mă ierte, să nu înțeleagă că e o fatalitate în toate acestea?” se întrebă ea.
Oprindu-se și privind vârful unui plop care se legația în bătaia vântului, cu frunzele împrospătate de ploaie, cu străluciri vii în soarele rece, Anna înțelese că nimeni n-o va ierta, că toată lumea va fi acum necruțătoare față de dânsa, ca și cerul acesta, ca și verdeața asta. Simți din nou cum i se dedubla sufletul. „Nu trebuie, nu trebuie să mă gândesc, își zise ea. Trebuie să mă pregătesc. Dar încotro? Și când? Pe cine să iau cu mine? Ah, da, să plec la Moscova, cu trenul de seară – Annușka, Serioja și lucrurile strict necesare. Dar mai întâi să le scriu amândurora.” Intră repede în casă, se duse în budoarul ei, se așeză la masă și scrise soțului său: „După cele întâmplate, nu mai pot rămâne în casa dumitale. Plec și iau băiatul cu mine. Nu cunosc legile, și de aceea nu știu căruia din părinți îi va rămâne copilul. Îl iau însă cu mine, fiindcă nu pot trăi fără el. Fii mărinimos și lasă-mi-l mie.”
Până aici, Anna scrise repede și firesc. Dar apelul ia mărinimia lui, pe care nu i-o recunoștea, ca și nevoia de a încheia scrisoarea cu ceva înduioșător o făcură să se oprească.
„Nu pot vorbi despre vina mea și despre mustrările de conștiință, fiindcă…”
Se opri din nou, negăsind o legătură între gândurile sale. „Nu, se gândi ca, n-am să mai adaug nimic.”
Rupse scrisoarea, o transcrise, înlăturând aluzia la mărinimia lui, și o lipi.
Acum trebuia să-i scrie lui Vronski. „I-am mărturisit soțului meu”, începu Anna și rămase multă vreme nemișcată, nefiind în stare să meargă mai departe. Acest început era atât de brutal, atât de lipsit de feminitate! „Dar, la urma urmei, ce aș putea scrie?” se întrebă ea. Se îmbujora din nou de rușine, își aduse aminte de calmul lui, și un sentiment de ciudă împotrivă-i o făcu să rupă în bucățele scrisoarea începută. „Mai bine nimic”, își zise ea și, după ce închise mapa, se duse sus, anunță guvernanta și slugile că pleacă în aceeași zi la Moscova și începu numaidecât să-și facă bagajele.
XVI.
Rândașii, grădinarii și feciorii umblau prin toate odăile vilei, scoțând lucrurile. Dulapurile și scrinurile erau deschise. De două ori se duseseră să cumpere frânghii de la prăvălie. Pe jos zăceau hârtii și ziare. Doua cufere, mai multe geamantane și pleduri legate așteptau în antreu. Un cupeu și două birje se aflau la scară. Anna, care își uitase în timpul lucrului tulburarea, era în budoar, unde, în picioare înaintea mesei își pregătea sacul de voiaj, când Annușka îi atrase atenția asupra zgomotului unei trăsuri care se apropia. Anna se uită pe fereastră și văzu la scară pe curierul lui Alexei Alexandrovici, care suna la ușa din față.
— Du-te de vezi ce vrea, îi spuse Anna și se așeză liniștită într-un jeț, rezemându-și mâinile pe genunchi gata la orice. Un fecior aduse un plic gros, cu adresa scrisă de mâna lui Alexei Alexandrovici.
— Curierul are poruncă să aducă răspuns, zise feciorul.
— Bine, răspunse Anna și, îndată ce ieși omul, rupse cu degete tremurătoare plicul. Un pachet de bilete de bancă neîndoite, prinse cu banderolă, căzu din plic. Anna scoase scrisoarea și începu s-o citească de la sfârșit. „Vor fi date toate dispozițiile necesare în legătură cu mutarea… acord o deosebită importanță îndeplinirii rugăminții mele”, citi ea. Ochii îi fugeau mai departe, înapoi. Citi totul. Apoi reciti scrisoarea în întregime, de la început. După ce isprăvi, o cuprinseră niște fiori de gheață și simți că asupra capului i se abătuse o groaznică nenorocire, la care nu se așteptase.
Anna, care în dimineața aceleiași zile se căise că făcuse mărturisiri soțului său și nu dorea decât un singur lucru: ca vorbele acelea să nu fi fost spuse, acum, când scrisoarea îi îndeplinea dorința anulând cuvintele rostite, simțea că acest lucru e mai îngrozitor decât orice și-ar fi putut închipui.
„Are dreptate, are dreptate! Își zise ea. Firește că are totdeauna dreptate; e creștin, mărinimos! Da, e un om josnic și mârșav; dar afară de mine, nimeni nu înțelege și nu va înțelege lucrul ăsta, iar eu nu-l pot da în vileag. Lumea spune că e un om religios, moral, cinstit și inteligent. Lumea însă n-a văzut ceea ce am văzut eu. Ea nu știe că mi-a înăbușit viața timp de opt ani, că a sugrumat tot ce era viu în mine. Nu s-a gândit o singura dată că sunt o femeie vie, care are nevoie de dragoste. Lumea nu știe că el mă jignea la fiecare pas și rămânea încântat de sine. Oare nu m-am străduit din toate puterile să-mi găsesc un țel în viață? Oare n-am încercat să-l iubesc și, neizbutind, n-am trecut toată dragostea mea asupra copilului? Dar a venit un timp când am înțeles că nu mă mai puteam înșela pe mine însămi, că sunt o femeie vie și că nu-s vinovată că Dumnezeu m-a făcut așa cum sunt, că trebuie să trăiesc și să am parte de dragoste. Și acum? Să mă fi ucis pe mine, să-l fi ucis pe dânsul, aș fi putut să îndur, aș fi putut să iert; dar nu, el…” „Cum de n-am ghicit ce va face? Că va face ceea ce-i dictează firea lui josnică? Dreptatea va rămâne de partea lui; iar pe mine, care sunt pierdută, are să mă scufunde și mai adânc”. „Îți poți închipui singură ce te așteaptă pe dumneata și pe fiul dumitale”. Își aminti ea cuvintele din scrisoare. „Mă amenință că-mi va lua copilul. Legea lor stupidă admite probabil asta. Dar parcă nu știu de ce-mi spune toate acestea? Nu crede nici în iubirea mea pentru copil și disprețuiește (așa cum a ironizat totdeauna), da, disprețuiește acest sentiment al meu. Știe însă că n-am să-mi părăsesc copilul, că nu-l pot părăsi, că fără el nu există pentru mine viață nici alături de acela pe care-l iubesc și că, părăsindu-mi copilul și fugind de la dânsul, m-aș purta ca femeia cea mai josnică și mai ticăloasă – știe asta și știe că nu sunt în stare s-o fac.” „Viața noastră trebuie să continue ca și mai înainte”, își aminti Anna altă frază din scrisoare. „Viața noastră fusese și mai înainte un chin, iar în ultimul timp ajunsese groaznică. Dar ce va fi de acum încolo? El știe acum totul, știe că nu pot regreta că respir și iubesc. Știe că din asta nu poate ieși decât minciună și înșelătorie, simte însă nevoia să mă chinuiască mai departe – îl cunosc. Știu că înoată în minciună și se simte bine în ea ca peștele în apă. Dar nu, n-am să-i fac plăcerea asta, am să-i rup păienjenișul de minciuni în care vrea să mă prindă. Fie ce-o fi! Orice e mai bine decât minciuna și înșelătoria!” „Dar cum? Doamne, Dumnezeule! A mai fost vreodată o femeie atât de nenorocită ca mine?” „Ba am s-o rup, am s-o rup!” izbucni ea și se ridică brusc în picioare, stăpânindu-și lacrimile. Se duse la birou, ca să facă altă scrisoare. Simțea însă în adâncul sufletului că nu va fi în stare să rupă nimic, că nu va fi în stare să scape din situația de mai înainte, oricât de falsă și de incorectă ar fi fost această situație.
Se așeză la birou; dar în loc să scrie, își puse mâinile pe masă, își culcă fruntea pe ele și izbucni în plâns, cu suspine care-i cutremurau tot pieptul, cum plâng copiii. Își plângea visul sfărâmat pentru totdeauna, acel vis al unei situații limpezi și cinstite. Știa de pe acum că totul va rămâne ca și mai înainte, ba chiar mult mai rău decât până atunci. Simțea ca locul pe care-l avea în societate și care în dimineața aceea i se păruse atât de neînsemnat, îi era totuși scump. Își dădea seama că nu va fi în stare să-l schimbe cu starea rușinoasă a femeii care-și leapădă bărbatul și copilul și se unește cu amantul. Simțea în sfârșit că, orice ar face, nu ea va fi cea mai tare. Nu va cunoaște niciodată libertatea dragostei. Va rămâne pentru totdeauna o soție nelegiuită, amenințată veșnic să fie prinsă – o soție care-și înșela bărbatul ca să aibă legături rușinoase cu un om străin și independent, a cărui viață n-o poate împărtăși. Știa că așa va fi. Și soarta sa îi părea atât de îngrozitoare, încât nici nu-și putea închipui sfârșitul. Plângea numai fără să se poată stăpâni, întocmai ca un copil pedepsit.
Zgomotul pașilor feciorului o făcu să-și vină în fire. Ascunzându-și de dânsul fața, ea se prefăcu, că scrie.
— Curierul cere răspuns, spuse feciorul.
— Cere răspuns? A, da! Să mai aștepte. Am să sun. „Ce-aș putea să-i scriu? Se gândi ea. Ce pot hotărî singură? Ce știu cu? Ce vreau? Pe cine iubesc?” simți din nou că sufletul începe să i se dedubleze. Speriată de acest lucru, se agăță de cel dintâi pretext ivit, care ar putea s-o facă să uite. „Trebuie să-l văd pe Alexei (așa-i spunea ea în gând lui Vronski). Numai el poate să-mi spună ce am de făcut. Să mă duc la Betsy, poate o să-l văd acolo”, se gândi ea, uitând cu desăvârșire că în ajun îi spusese că nu se va duce la prințesa Tverskaia, iar Vronski îi răspunsese că, în cazul acesta, nu se va duce nici el. Anna se apropie de birou și scrise soțului ei: „Am primit scrisoarea dumitale. A.” Apoi sună și o dădu feciorului.
— Nu mai plecăm, spuse ea Annușkăi, care intrase între timp în odaie.
— Nu mai plecăm de loc?
— De loc! Dar lăsați bagajele împachetate până mâine și opriți cupeul. Mă duc la prințesă.
— Ce rochie să vă pregătesc?
XVII.
Jucătorii partidei de crochet la care prințesa Tverskaia o poftise pe Anna erau două doamne cu admiratorii lor. Aceste două doamne erau cele mai reprezentative figuri ale unui cerc nou și select din Petersburg, supranumit – ca o imitație a unei imitații – les sept merveilles du monde9. Aceste doamne făceau parte din lumea cea mai mare, dar o lume care era ostilă cercului frecventat de Anna. Afară de aceasta, bătrânul Stremov, unul dintre oamenii cu trecere din Petersburg, admiratorul Lizei Merkalova, era la serviciu dușmanul lui Alexei Alexandrovici. De aceea Anna nu vroise să primească invitația, iar aluziile din biletul prințesei Tverskaia priveau tocmai refuzul ei. Acum însă, Anna, în speranța de a se întâlni cu Vronski, se hotărî să se ducă.
Sosi la prințesa Tverskaia înaintea celorlalți invitați.
Tocmai când intră Anna, feciorul lui Vronski, care semăna, cu un gentilom cu favoriții săi frumoși pieptănați, intra și el. Feciorul se opri lângă ușă, și scoțându-și șapca, o lăsă să treacă înainte. Anna îl recunoscu și abia atunci își aduse aminte că Vronski spusese în ajun că nu vine. Trimisese probabil un bilet să se scuze.
În timp ce-și scotea pardesiul în antreu, Anna auzi cum feciorul, care vorbea cu „r” tot ca un gentilom, rosti: „De la domnul conte pentru doamna prințesă”, și înmână un bilet. Ar fi vrut să întrebe unde-i stăpânul. Ar fi vrut să se întoarcă și să-i trimită o scrisoare, rugându-l să vină sau să se ducă ea la dânsul. Nu putea face însă niciunul din aceste trei lucruri. Se și auzeau sunetele soneriei care-i anunțau sosirea, iar feciorul prințesei Tverskaia se vedea din profil în ușa deschisă, așteptând ca Anna să treacă în odăile interioare.
— Doamna prințesă e în grădină. Vă anunțăm numaidecât. Nu doriți să poftiți în grădină? O întrebă alt fecior, din camera de alături.
Aceeași stare, de nehotărâre și de tulburare, ca și acasă, o urmărea și aici, poate încă și mai puternic, deoarece nu putea întreprinde nimic, nu putea să-l vadă pe Vronski, ci trebuia să rămână aici, într-o societate ce-i era străină și atât de opusă ca dispoziție stării sale sufletești. Dar Anna știa că rochia pe care o pusese îi vine de minune și nu era atât de singură în acest mediu obișnuit pentru ea, în această atmosferă solemnă de trândăvie, care o făcea să se simtă mai bine decât acasă. Nu trebuia să se gândească la ce avea de făcut. Totul se desfășura de la sine. Văzând-o pe Betsy, care venea s-o întâmpine, într-o rochie albă de-o eleganță desăvârșită, Anna îi zâmbi, ca de obicei. Prințesa Tverskaia era însoțită de Tușkevici și de o rudă, o domnișoară care spre marea fericire a părinților săi provinciali, își petrecea vara la această prințesă vestită.
Anna avea, pesemne, o expresie deosebită și lucrul acesta nu-i scăpă lui Betsy, care i-o și remarcă.
— Am dormit prost, îi explică Anna, urmărind din ochi pe un lacheu care venea spre ele și care, după cum bănuia ea, aducea biletul lui Vronski.
— Ce bine îmi pare că ai venit, zise Betsy. Sunt obosită și tocmai vroiam să beau o ceașcă de ceai înainte de a veni musafirii. Ar fi nimerit, spuse prințesa lui Tușkevici, să încerci împreună cu Mașa terenul de crochet, e acolo unde-i tunsă iarba. Vom avea timp să ne deschidem inima la ceai, we'll have a cosy chat10, nu-i așa? Urmă ea zâmbind către Anna și strângându-i mina în care ținea umbrela.
— Mai ales că nu pot să stau mult. Trebuie să mă duc neapărat la bătrâna Wrede. I-am făgăduit de atâtea ori, răspunse Anna, pentru care minciuna, străină firii sale, ajunsese nu numai simplă și firească în societate, dar îi făcea chiar plăcere.
Nu-și dădea seama de ce spusese această minciună, la care nici nu se gândise cu o clipă mai înainte. Poate numai din pricină că, fiind absent Vronski, trebuia să-și asigure libertatea și să încerce a-l vedea într-un chip sau altul. Dar n-ar fi putut explica de ce rostise tocmai numele bătrânei domnișoare de onoare Wrede, la care nimic n-o obliga să se ducă mai degrabă decât la alții. Totuși, după cum se văzu mai târziu, Anna n-ar fi putut născoci un alt mijloc mai bun, oricâtă osteneală și-ar fi dat, pentru a se întâlni cu Vronski.
— Nu, nu te las pentru nimic în lume, zise Betsy, privind-o cu luare-aminte drept în față. Crede-mă că m-aș supăra dacă nu mi-ai fi dragă. Parcă te-ai teme să nu te compromiți în societatea mea. Servește-ne, te rog, ceaiul, în salonul cel mic, porunci ea feciorului, închizând pe jumătate ochii, așa cum făcea totdeauna când vorbea cu slugile. Luă biletul adus de lacheu și îl citi. Alexei nous fait faux bond11, spuse Betsy. Îmi scrie că nu poate veni, adăugă ca pe un ton atât de firesc și de simplu, ca și cum nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că Vronski ar putea însemna în ochii Annei altceva decât un oarecare jucător de crochet.
Anna era sigură că Betsy știa totul. Dar, ascultând-o cum vorbea față de dânsa despre Vronski, ea credea totdeauna, în prima clipă, că nu știe nimic.
— A! Făcu nepăsătoare Anna, ca și cum vestea aceasta ar fi interesat-o prea puțin, și adaugă zâmbind: Cum ar putea societatea dumitale să compromită pe cineva? Păstrarea tainei, ascunsă sub jocul cuvintelor, avea un mare farmec pentru Anna, de altfel ca pentru toate femeile. O încânta nu atât nevoia de a ascunde, nici scopul pentru care se ascundea, cât însuși faptul de a tăinui. Nu pot să fiu mai catolică decât papa, urmă ea. Stremov și Liza Merkalova sunt crema societății. Pe lângă asta, ei sunt primiți pretutindeni. Iar eu, Anna puse un deosebit accent pe cuvântul eu, n-am fost niciodată severă sau neîngăduitoare. La drept vorbind, n-am timp.
— Poate nu vrei să-l vezi pe Stremov?! Lasă-l pe el și pe Alexei Alexandrovici să-și rupă lăncile la consiliu. Asta nu ne privește. În societate însă e cel mai plăcut om din câți cunosc – și un pasionat jucător de crochet. Ai să vezi. Și în ciuda rolului său ridicol de bătrân adorator al Lizei, să vezi cu cât duh se descurcă. E un om delicios. Dar pe Sapho Stolz n-o cunoști? E cu un tip nou, cu totul nou.
Pe când Betsy spunea toate acestea, după privirea-i veselă și inteligentă, Anna înțelese că prietena ei ghicise în parte situația și că punea ceva la cale. Ele se aflau într-un mic budoar.
— Dar trebuie să-i scriu lui Alexei. Betsy se așeză la masă, scrise câteva rânduri și vârî biletul în plic. Îi scriu să vină la prânz. Îmi rămâne la masă o doamnă fără cavaler. Vezi dacă am fost destul de convingătoare. Iartă-mă, am să te las o clipă singură. Lipește, te rog, plicul și expediază-l, îi spuse Betsy din ușă. Trebuie să dau unele dispoziții.
Fără să stea nici o clipă pe gânduri, Anna se așeză la masa unde se afla biletul lui Betsy, pe care nu-l citi. Adăugă numai în josul lui: „Trebuie să te văd negreșit. Vino în grădina lui Wrede. Am să fiu acolo la ora șase.” Lipi plicul. După ce reveni, Betsy expedie biletul de față cu Anna.
La ceaiul care se servi pe o măsuță cu rotițe în salonul răcoros, se înfiripă între cele două femei a cosy chat, până la sosirea invitaților, după cum făgăduise prințesa Tverskaia. Judecară pe cei așteptați și se opriră la Liza Merkalova.
— E foarte drăguță. Totdeauna mi-a fost simpatica, zise Anna.
— Și ai dreptate. E nebună după dumneata. Ieri, după alergări, a venit la mine. Îi părea grozav de rău că nu te-a găsit. Spunea că ești o adevărată eroină de roman, și că – dacă ar fi bărbat – ar face o mie de nebunii pentru dumneata. Iar Stremov i-a spus că le face și așa.
— Dar spune-mi te rog, un lucru pe care nu l-am putut înțelege niciodată, spuse Anna după o scurtă pauză și pe un ton care arata că nu era o întrebare banala, ci o interesa în adevăr ceea ce întreba. Spune-mi, te rog, ce relații sunt între ea și prințul Kalujski, zis și Mișka? Îi întâlnesc rar. Ce e între ei?
Betsy zâmbi numai din ochi și o privi cu luare-aminte.
— E un gen nou, răspunse Betsy, pe care l-au adoptat toți, de a-și face de cap. Dar e fel și fel de-a îndeplini acest lucru.
— Bine, bine, dar ce relații sunt între ea și Kalujski?
Betsy izbucni pe neașteptate în râs, veselă și nestăpânită – ceea ce i se întâmpla rar.
— Calci pe urmele prințesei Meahkaia. E o întrebare d'enfant terrible, pe care mi-o pui dumneata, și se vedea că Betsy vroia să se stăpânească, dar nu putea. Se porni pe un râs nebunesc, ca toți oamenii care râd rar. Trebuie să-i întrebăm pe ei, spuse ea râzând cu lacrimi.
— Dumneata râzi, zise Anna, molipsindu-se fără voie de râsul prietenei, dar n-am fost niciodată în stare să pricep rolul soțului în toată afacerea asta.
— Soțul? Soțul Lizei Merkalova îi duce pledurile după dânsa și e gata oricând s-o servească. Dar ce se ascunde sub asta, nimeni nu vrea să știe. În societatea bună nu se vorbește despre unele amănunte ale toaletei și nici gândul nu stăruie asupra lor. Așa e și aici.
— Te duci la serbarea lui Rolandaki? O întrebă Anna, ca să schimbe vorba.
— Nu cred, răspunse Betsy și, fără să-și privească prietena, începu să umple cu ceai aromat niște cești mici, străvezii. După ce împinse o ceașcă spre Anna, Betsy scoase o țigară și, punând-o într-un țigaret de argint, și-o aprinse. Vezi dumneata, sunt într-o situație fericită, adăugă Betsy fără să mai râdă, luând ceașca în mâna. Te înțeleg pe dumneata și o înțeleg și pe Liza. Ea e una dintre acele firi naive care, ca și copiii, nu-și dau seama ce e bine și ce e rău. Cel puțin nu și-a dat seama când era foarte tânără. Astăzi însă știe că această atitudine o prinde bine și o păstrează cu tot dinadinsul mai departe, urmă ea cu un surâs fin. Totuși, asta o prinde. Vezi dumneata, un lucru poate fi privit în mai multe feluri: dacă-l iei în tragic, poate fi prefăcut într-un chin, dar poate fi luat și simplu, așa cum vine, și chiar cu veselie. Dumneata, poate, iei toate lucrurile prea în serios.
— Cum aș dori să cunosc pe alții, așa cum mă cunosc pe mine însămi, spuse Anna, serioasă și îngândurată. Oare sunt mai rea decât altele, ori mai bună? Cred că sunt mai rea.
— Ești un copil teribil, un copil teribil! Repetă Betsy. Dar iată-i și pe ei.
XVIII.
Se auziră pași, un glas de bărbat, apoi unul de femeie, râsete și, în sfârșit, intrară musafirii așteptați: Sapho Stolz și un tânăr exuberant de sănătate, numit Vaska. Se vedea că-i priiseră fripturile de vacă în sânge, trufele și vinul de Bourgogne, care erau hrana lui obișnuită. Vaska se înclină înaintea doamnelor și le privi, însă numai o clipă. Intră după Sapho în salon și trecu în urma ei, ca și cum ar fi fost legat de ea. Nu-și lua de la dânsa privirile strălucitoare, de parcă ar fi vrut s-o mănânce din ochi… Sapho Stolz era o blondă cu ochii negri. Intră cu pași mici și energici în pantofi cu tocuri înalte și strânse mâna doamnelor, cu putere, ca un bărbat.
Anna nu se întâlnise încă niciodată cu această nouă celebritate. Rămase uimită de frumusețea ei, de excentricitatea toaletei, cât și de îndrăzneala manierelor sale. Pieptănătura-i era o adevărată clădărie de păr natural și de păr fals de nuanță aurie, așa încât capul îi părea de egală mărime cu bustul ei suplu, proeminent și foarte decoltat în față. Era atât de impetuoasă în mișcări, încât la fiecare pas i se contura sub rochie forma genunchilor și a coapselor. Te întrebai fără să vrei: unde anume se isprăvește, în acest munte de mătăsuri de la spate, trupul ei adevărat, mic și zvelt, atât de decoltat în partea de sus și atât de ascuns în partea de jos?
Betsy se grăbi s-o prezinte Annei.
— Închipuiți-vă, era cât pe-aci să călcăm doi soldați, începu să povestească Sapho, clipind din ochi, zâmbind și potrivindu-și din mers trena rochiei, pe care și-o aruncase dintr-o dată prea mult într-o parte. Veneam cu Vaska… Ah, da… domniile voastre nu vă cunoașteți. Sapho prezentă pe tânăr cu numele lui de familie și, roșind, râse sonor de greșeala ei de a-l fi numit „Vaska” față de o doamnă necunoscută.
Vaska se mai înclină o dată în fața Annei, fără să spună un cuvânt. Apoi întorcându-se către Sapho:
— Ai pierdut rămășagul. Am sosit înainte. Te rog să achiți datoria.
Sapho râse cu și mai mare poftă.
— Doar n-ai vrea să-ți plătesc pe loc, răspunse Sapho.
— Indiferent. Primesc și mai târziu.
— Bine, bine! Ah, dar…! Spuse deodată Sapho, întorcându-se către gazdă. Vai, ce uitucă sunt… V-am adus un musafir. Iată-l!
Tânărul musafir neașteptat, pe care-l adusese Sapho și de care uitase, era o persoană atât de însemnată, încât, deși era foarte tânăr, amândouă doamnele se ridicară în picioare ca să-l întâmpine.
Era un nou admirator al lui Sapho, care, ca și Vaska, se ținea ca legat cu o ață de dânsa.
Puțin după aceea sosiră prințul Kalujski și Liza Merkalova împreună cu Stremov. Liza Merkalova era brună și slabă, cu o figură languroasă de orientală și cu niște ochi splendizi, enigmatici, după spusele lumii. Rochia ei în tonuri închise (care stârni pe dată admirația Annei) se armoniza minunat cu genul său de frumusețe. Pe cât de vioaie și hotărâtă era Sapho, pe atât de molatică și de placidă se înfățișa Liza.
Dar Liza, după gustul Annei, părea mult mai atrăgătoare. Betsy îi spusese Annei că Liza făcea pe copilul neștiutor. Dar cum o văzu, Karenina își dădu seama că nu era drept. Avea în adevăr ceva instinctiv și naiv femeia asta, frumoasă și blinda, deși stricată. Se distingea, de altminteri, prin aceleași apucături ca și Sapho. O urmau, ca și pe Sapho, doi admiratori, unul tânăr și altul bătrân, legați cu ață parcă de dânsa și care o sorbeau din ochi. Poseda însă într-însa ceva care o ridica deasupra celor ce o înconjurau: acel ceva care deosebește scânteierea unui autentic briliant de strălucirea imitațiilor de sticlă. Scânteierea asta radia din ochii săi splendizi și, în adevăr, enigmatici. Privirea obosită, și totodată pătimașă, a acestor ochi cu cearcăne te uimea prin desăvârșita-i sinceritate. Cine se uita în ochii aceia putea crede că o cunoaște până în fundul sufletului și, cunoscând-o, nu se putea să n-o iubești. Când o văzu pe Anna, chipul i se lumină dintr-o dată de un zâmbet bucuros.
— Ah ce bine-mi pare că te văd! Zise ea, apropiindu-se de Anna. Ieri, la alergări, tocmai când vroiam să vin la dumneata, plecaseși. Þineam așa de mult să te văd, mai ales ieri. A fost ceva îngrozitor, nu-i așa? Adăugă Liza, aruncând spre Anna o privire care-i dezvăluia parcă tot sufletul.
— Da. N-aș fi crezut ca alergările să dea asemenea emoții, răspunse Anna roșind.
În aceeași clipă, toată lumea se ridică pentru a se duce în grădină.
— Eu nu mă duc, rosti Liza cu un zâmbet, așezându-se lângă Anna. Nu te duci nici dumneata, nu-i așa? Ce plăcere să joci crochet?
— Dar… mie-mi place, răspunse Anna.
— Spune-mi, cum faci de nu te plictisești? Numai privindu-te mă simt mai veselă. Dumneata trăiești, pe când eu mă plictisesc.
— Dumneata să te plictisești? Casa dumitale trece drept una dintre cele mai vesele din Petersburg, adăugă Anna.
— Poate că cei ce nu sunt în cercul nostru se plictisesc și mai mult; noi însă nu petrecem – și mai ales eu. Mor de urât.
Sapho aprinse o țigară și se duse în grădină împreună cu cei doi tineri. Betsy și Stremov rămaseră la ceai.
— Cum se poate să-ți fie urât? Întrebă Betsy. Sapho spune că ieri a fost mare veselie la voi.
— Vai, ce plictiseală a fost! Răspunse Liza Merkalova. Au venit cu toții la mine după alergări. Aceleași și aceleași figuri și mereu același lucru. Au stat toată seara tolăniți pe divane. Ce veselie găsești dumneata în asta? Dar ce faci dumneata ca să nu te plictisești? O întrebă iarăși pe Arma. Când mă uit la dumneata, îmi spun: uite o femeie care poate fi fericită ori nenorocită, dar care nu se plictisește, învață-mă și pe mine cum faci.
— Nu fac nimic, răspunse Anna, îmbujorându-se la față din pricina acestor întrebări insistente.
— E sistemul cel mai bun, interveni Stremov în discuție.
Stremov era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cărunt, încă bine, foarte urât, însă cu o figură interesantă și inteligentă. Liza Merkalova îi era nepoată după soție. Își petrecea în compania ei aproape toate ceasurile libere. Întâlnind pe Anna Karenina, Stremov – adversar în serviciu al lui Alexei Alexandrovici – căuta să fie, ca om inteligent și de societate, cât mai amabil cu soția dușmanului sau.
— A nu face nimic, repetă Stremov cu un zâmbet fin, e sistemul cel mai bun. De câte ori nu ți-am spus, urmă el, adresându-se Lizei Merkalova, că un mijloc de a nu te plictisi este să nu te gândești că ți-ar putea fi urât. După cum nu trebuie să te temi că n-ai să adormi, daca ți-e frică de insomnie. Tocmai asta ți-a spus și Anna Arkadievna.
— Aș fi fost foarte încântată să fi spus-o eu, deoarece e un lucru, nu numai inteligent, dar și adevărat, zise Anna surâzând.
— Dar spuneți-mi: de ce nu pot oamenii să adoarmă și de ce nu-i chip să nu te plictisești?
— Ca să adormi, trebuie să muncești. Și ca să te distrezi, trebuie de asemenea să muncești.
— De ce să muncesc, dacă nimeni n-are nevoie de munca mea? Iar ca să mă prefac anume – nici nu știu și nici nu vreau.
— Ești incorigibilă! Exclamă Stremov fără s-o privească și se întoarse din nou spre Anna.
Întâlnindu-se rar cu Karenina, Stremov nu-i putu spune decât banalități. O întrebă, de pildă, când se mută la Petersburg și-i vorbi despre iubirea contesei Lidia Ivanovna pentru dânsa, dar se vedea bine că dorește din toată inima să-i fie pe plac, manifestându-și respectul său față de dânsa, ba și ceva mai mult.
Tușkevici intră anunțând că toată lumea așteaptă pe jucătorii de crochet.
— Nu. Nu pleca, te rog, stărui Liza Merkalova, auzind că Anna vrea să plece.
Stremov insistă și el, spunându-i:
— Ar fi un contrast prea izbitor între societatea aceasta și cea a bătrânei Wrede. Ei îi veți oferi numai un prilej de bârfeală, pe când aici treziți cu totul alte sentimente; cele mai frumoase și contrare bârfelii, adăugă curtenitor Stremov.
Anna stătu o clipă pe gânduri, nehotărâtă. Cuvintele măgulitoare ale acestui om inteligent, simpatia copilărească și naivă pe care o manifesta Liza Merkalova pentru ea, acest mediu monden familiar – totul era ușor aici, pe când ceea ce o aștepta se anunța așa de greu! De aceea cumpăni o clipă nehotărâtă: să mai rămână? Să mai amine clipa grea a explicației? Dar gândindu-se la ceea ce o aștepta acasă, singură, daca nu va lua nici o hotărâre și amintindu-și de gestul acela îngrozitor chiar și în amintire, când se apucase cu amândouă mâinile de păr, Anna își luă rămas bun și plecă.
XIX.
În ciuda vieții sale mondene și aparent ușuratice, Vronski era un om care nu putea suferi dezordinea. În tinerețe, când fusese încă în Corpul Pajilor, avusese o dată încurcături bănești și, cerând bani cu împrumut, simțise înjosirea unui refuz; de atunci nu se mai lăsase târât într-o asemenea situație.
Ca să-și țină mereu treburile în ordine, după împrejurări – mai des sau mai rar – Vronski căuta să rămână singur de vreo cinci ori pe an și-și punea afacerile la punct. Numea această operație „a face socoteala” sau faire la lessive12.
A doua zi după alergări, Vronski se sculă târziu, nu se mai bărbieri și nu făcu baie. Se îmbrăcă cu tunica și, întinzând pe masă bani, facturi și scrisori, se puse pe lucru. Știind că în astfel de cazuri Vronski era rău dispus, Petrițki – de îndată ce se trezi și-și văzu camaradul la birou – se îmbrăcă încetișor și plecă fără să-l tulbure.
Orice om în a cărui viață se ivesc unele complicații își închipuie fără să vrea că numai lui i se întâmplă asta, că numai el este în stare să facă față la asemenea greutăți și nu se gândește că și ceilalți oameni pot avea încurcături tot atât de mari ca acelea prin care trece el. Așa își închipuia și Vronski.
El credea cu mândrie, și nu fără temei, că oricare altul în asemenea împrejurări grele s-ar fi încurcat de mult și s-ar fi dus de râpă. Simțea că era tocmai timpul să-și facă socotelile și să-și limpezească situația, ca să nu se încurce.
Se apucă mai întâi de chestiunile bănești – ca fiind treaba cea mai ușoară.
După ce trecu pe o coală de hârtie, cu scrisul său mărunt, toate datoriile, făcu adunarea și găsi că datorează șaptesprezece mii și câteva sute de ruble. Lăsă sutele la o parte, ca să capete o cifră rotundă.
Își numără banii și se uită în carnetul lui de cont curent. Văzu că mai are 1800 de ruble. Nu prevedea încasări până la Anul Nou.
După ce reciti lista datoriilor, o transcrise, împărțindu-și datoriile în trei categorii. Din prima categorie făceau parte datoriile pe care trebuia să le plătească îndată sau, în orice caz, pentru a căror achitare urma să aibă banii pregătiți, ca la cerere să nu întârzie nici o clipă; ele se ridicau la aproape 4000 de ruble: 1500 de ruble pentru cal și 2500 de ruble garanție pentru Venevski, un tânăr camarad, care pierduse suma aceasta – câștigată de un măsluitor, fiind de față și Vronski. Acesta voise să plătească banii pe loc (îi avea la el), dar Venevski și Iașvin stăruiseră să plătească ei, și nu Vronski, deoarece el nici nu jucase. Toate erau bune, însă Vronski știa că în această afacere murdară, la care luase parte numai prin faptul că garantase pentru Venevski, trebuia totuși să aibă aceste 2500 de ruble, ca să le poată arunca la nevoie în obrazul escrocului, fără să mai stea de vorbă cu dânsul. Prin urmare, pentru prima categorie, și cea mai importantă, trebuia să aibă 4000 de ruble.
Categoria a doua, care se urca la suma de 8000 de ruble, cuprindea datorii mai puțin importante. Erau datorii mai ales în legătură cu grajdul, la furnizorul de ovăz și de fân, la jochei, la un curelar etc. La această categorie trebuia de asemenea să repartizeze vreo 2000 de ruble, ca să fie cu totul liniștit.
Cea din urmă categorie de datorii – la magazine, hoteluri și la croitor – erau datorii care puteau să mai aștepte, încât nici nu se gândea la ele.
Îi trebuiau așadar cel puțin 6000 de ruble pentru aceste plăți, iar el n-avea decât 1800.
Pentru un om cu un venit de 100 000 de ruble, cum era apreciată averea lui, asemenea datorii nu păreau apăsătoare; dar în realitate el nu dispunea, nici pe departe, de aceste 100 000 de ruble.
Uriașa avere părintească, care aducea un venit anual de 200 000 de ruble, era indiviză între frați.
Când fratele său cel mai mare, înglodat în datorii, se căsătorise cu prințesa Varea Cirkova, fată de decembrist, lipsită de orice avere, Alexei îi cedase tot venitul de pe moșiile tatălui său, oprindu-și numai 25 000 de ruble pe an. Alexei spusese atunci fratelui său că această sumă de 25 000 de ruble îi va ajunge până când se va însura – ceea ce, probabil, nu avea să se întâmple niciodată – și fratele său, însurat de curând, care comanda unul dintre regimentele cele mai pretențioase, trebuise să primească darul.
Maică-sa, care poseda avere personală, îi mai dădea lui Alexei vreo 20 000 de ruble pe an, afară de cele 25 000 de ruble ce și le rezervase dânsul și pe care le cheltuia până la ultimul ban.
În vremea din urmă, maică-sa se certase cu el din pricina legăturii cu Anna și a plecării sale de la Moscova și nu-i mai trimitea bani.
În felul acesta, obișnuit să aibă un venit la 45 000 de ruble pe an, și neprimind în anul acela decât 25 000, Vronski se găsea foarte strâmtorat. Nu putea cere bani mamei sale ca să iasă din încurcătură. Ultima ei scrisoare, primită în ajun, îl supărase în chip deosebit; maică-sa îi dădea a înțelege că era dispusă să facă cele mai mari sacrificii pentru a-l ajuta să înainteze cu succes în carieră și în societate, dacă se hotăra, bineînțeles, să nu mai scandalizeze lumea bună prin purtarea lui. Dorința mamei sale de a-l cumpăra îl jigni până în adâncul sufletului și îl depărta încă și mai mult de dânsa.
Nu-și putea retrage cuvântul mărinimos dat fratelui său, deși întrevedea acum, nelămurit, în viitor unele întâmplări neprevăzute în legătură cu Anna, și-și dădea seama că acest cuvânt mărinimos fusese dat cu ușurință și că s-ar putea întâmpla ca și el, deși necăsătorit, să aibă nevoie de întreaga sumă de 100 000 de ruble. Însă nu mai putea da înapoi. Gândindu-se la cumnata sa, Varea cea bună și drăguță, care-i reamintea la fiecare prilej că nu-i uitase generozitatea pe care i-o prețuia, înțelese imposibilitatea de a-și retrage darul. Îi era tot atât de imposibil ca, de pildă, să lovească o femeie, să fure sau să mintă.
Nu exista decât o singură soluție, de care se agăță fără pic de șovăială: să ia bani de la un cămătar, vreo zece mii de ruble – ceea ce n-ar fi fost greu, să-și reducă în general cheltuielile și să-și vândă caii de curse.
Hotărând acest lucru, Vronski scrise numaidecât un bilet lui Rolandaki, care îi făcuse de mai multe ori propuneri să-i cumpere caii.
Trimise pe urmă după englez și după cămătar și împărți pe conturi banii pe oare-i avea.
După ce isprăvi cu aceste treburi, el compuse un răspuns rece și tăios la scrisoarea mamei sale; apoi scoase din buzunar biletele de la Anna, le reciti, le arse și, aducându-și aminte de discuția avuta cu ea în ajun, căzu pe gânduri.
XX.
Vronski își orânduise viața în chip fericit; își întocmise un cod personal de reguli de viață care stabileau limpede și indiscutabil ceea ce se cădea și ceea ce nu se cădea să facă. Acest cod, ce-i drept, cuprindea, un cerc foarte restrâns de comportări; dar, în schimb, ele erați strict definite. Cum nu avusese prilejul să iasă din cercul acestor reguli, în orice împrejurare se găsea, el nu șovăia nici o clipă, știa totdeauna ce avea de făcut. Aceste reguli stabileau în mod categoric că datoriile de la jocul de cărți trebuie plătite, fie și unui măsluitor, iar datoria de la croitor putea să mai aștepte, că minciuna nepermisă față de bărbați este îngăduită față de femei, că nu se cade să înșeli pe nimeni, afară de soți… că poți să insulți, însă nu trebuie să ierți nici cea mai mică jignire, și așa mai departe. Regulile acestea puteau îi lipsite de logică, rele, dar nu mai erau discutate, și respectându-le, Vronski se simțea liniștit și putea să-și țină capul sus. Numai în vremea din urmă, din pricina legăturilor sale cu Anna, Alexei începuse să-și dea seama că acest cod de reguli nu prevedea absolut toate cazurile și că se întrezăreau în viitor greutăți și îndoieli în care nu mai găsea firul conducător.
Raporturile lui actuale cu Anna și cu bărbatul său îi apăreau simple și clare. Se găseau limpede și precis definite în codul de reguli după care se conducea.
Anna era o femeie cinstită, care-i dăruise dragostea. El o iubea și o privea ca pe o femeie vrednică de același respect ca și o soție legitimă, dacă nu chiar de un respect și mai adânc. Mai bine și-ar fi tăiat limba decât să-și îngăduie un cuvânt sau o aluzie care s-o jignească sau s-o lipsească de respectul cuvenit unei femei.
Raporturile sale cu societatea erau de asemenea limpezi. Toată lumea putea să-i cunoască legătura sau să i-o bănuiască, dar nimeni nu trebuia să aibă îndrăzneala de a vorbi de ca. Totuși, dacă aceasta s-ar fi întâmplat, Vronski ar fi fost gata să închidă gura acelora care ar fi vorbit, făcându-i să respecte cinstea femeii pe care o dezonorase.
Raporturile lui cu bărbatul Annei erau și mai clare. Din clipa în care Anna se îndrăgostise de dânsul, Vronski era convins că numai el avea asupră-i drepturi imprescriptibile, soțul nemaifiind decât un personaj inutil, care-l stingherea. Acest om se găsea fără îndoială într-o situație neplăcută. Dar ce putea face? Singurul drept pe care i-l recunoștea soțului era cel de a-i cere satisfacție cu arma în mână – ceea ce Vronski ar fi fost dispus să accepte numaidecât.
În vremea din urmă se stabiliseră între el și Anna raporturi noi, care-l îngrijorau prin caracterul lor nelămurit. Abia în ajun Anna îl anunțase că era însărcinată. Simți că știrea aceasta, precum și ceea ce aștepta Anna de la dânsul îl obligau să ia o hotărâre, care nu-și găsea soluția în codul lui personal de reguli după care se conducea în viață. Fusese luat, într-adevăr, prin surprindere. În prima clipă, când Anna îi vorbise despre starea ei, inima îl îndemnase să-i ceară a-și părăsi bărbatul. Îi și spusese acest lucru. Dar acum, chibzuind la rece ceea ce făcuse, Alexei, își dădu limpede seama că ar fi fost mai bine să nu fi făcut asta. În același timp, mărturisindu-și-o sie însuși, el se temea să nu descopere că acesta era un gând egoist.
„Dacă i-am spus să-și părăsească bărbatul, asta înseamnă să-și unească viața cu a mea. Sunt oare pregătit? Cum s-o iau acum, când n-am bani? Să zicem că mi-aș face rost… Dar cum s-o iau dacă sunt în slujbă? Dacă i-am spus-o însă, trebuie să fiu gata s-o și fac, adică să caut bani și să-mi dau demisia.”
Căzu pe gânduri. Întrebarea – să-și dea ori să nu-și dea demisia – îi aduse în minte o altă preocupare, secretă, cunoscută numai de el însuși, poate principala preocupare a întregii lui vieți, cu toate că nu și-o arăta.
Ambiția era un vechi vis al copilăriei și al tinereții sale – un vis pe care nu și-l mărturisea, dar care era atât de puternic, încât și acum patima aceasta putea intra în luptă cu dragostea lui. Primii săi pași în societate și la slujbă îi fuseseră norocoși. Însă acum doi ani făcuse o greșeală gravă. În dorința de a-și manifesta independența și de a crește în ochii celorlalți, el refuzase o situație care i se propusese, nădăjduind că acest refuz îl va face și mai prețuit. Fusese însă prea încrezut. Nimeni nu se mai ocupa de dânsul. Așa că, vrând-nevrând, rămase cu reputația de om independent. Se purta în această situație cu multă finețe și cumințenie, ca și cum n-ar fi fost supărat pe nimeni, nu s-ar fi socotit nedreptățit și ar fi dorit numai să fie lăsat în pace, să petreacă în voie. În realitate, de un an, de când plecase la Moscova, nu mai petrecea de loc. Își dădea seama că această situație de om independent, care ar putea face orice, dar nu vrea, începe să se schimbe, că mulți sunt înclinați să creadă că într-adevăr nu era în stare de mai mult, ca un băiat cinstit și bun, făcut pentru o viață de petreceri. Legăturile sale cu Karenina, care făcuseră atâta vâlvă și atrăseseră asupra sa atenția generală, dându-i o nouă strălucire, potoliseră pentru câtva timp viermele ambiției care-l rodea. Dar acum o săptămână viermele acesta se deșteptase cu o nouă putere. Un camarad din copilărie, anume Serpuhovski, din același cerc și din aceeași societate cu dânsul, coleg la Corpul Pajilor, din aceeași promoție, fiind rivalul său de clasă, la gimnastică, la pozne și la visuri ambițioase, se întorsese din Asia Centrala, unde fusese înaintat cu două grade și primise o decorație care se acorda foarte rar unor generali atât de tineri.
De îndată ce Serpuhovski sosi la Petersburg, începu să se vorbească despre el ca despre o nouă stea de mărimea întâi, în plină ascensiune. De o seamă cu Vronski, coleg de școală cu dânsul, Serpuhovski era general și aștepta o numire care putea să aibă înrâurire relativ la mersul treburilor statului. Iar Vronski, deși om independent, strălucit și iubit de o femeie încântătoare, nu era decât un căpitan, căruia i se lăsase libertatea să fie independent cât o pofti. „Nu-l invidiez, bineînțeles, și nici nu-l pot invidia pe Serpuhovski. Dar ascensiunea lui arată că trebuie să-ți aștepți timpul. Cariera unui om ca mine poate fi făcută foarte repede. Acum trei ani, Serpuhovski se afla în aceeași situație ca și mine. Dându-mi demisia, mi-aș arde corăbiile. Rămânând în slujbă, nu pierd nimic Ea singură a spus că nu vrea să-și schimbe situația. Iar eu, având dragostea ei, nu pot să-l invidiez pe Serpuhovski.” Răsucindu-și cu gesturi încete mustățile, Vronski se ridică de la masă și începu să se plimbe prin odaie. Ochii săi aveau o strălucire deosebită. Se găsea într-o stare de energie, calm și de voie bună, pe care o simțea totdeauna după ce-și limpezea situația. Totul era curat și limpede, ca și după socotelile de altădată. Se bărbieri, făcu o baie rece, se îmbrăcă și ieși.
XXI
— Am venit să te iau, zise Petrițki. Spălatul rufelor tale a ținut de astă dată mult. Ei? Ai isprăvit?
— Am isprăvit, răspunse Vronski, zâmbind numai din ochi și răsucindu-și vârful mustăților cu atâta grijă, ca și cum orice mișcare prea îndrăzneață și repede ar fi putut strica rânduiala pe care o făcuse în treburile sale.
— După socoteli, pari totdeauna ca ieșit din baie, adăugă Petrițki. Vin de la Grițka (așa îl numeau pe comandantul regimentului). Ești așteptat.
Vronski nu răspunse și-și privi camaradul, gândindu-se în altă parte.
— Ce muzică se aude? Întrebă Vronski după ce ascultă sunetele fanfarei care executa polci și valsuri. Ce sărbătoare o fi fiind?
— A venit Serpuhovski!
— Ah, făcu Vronski. N-am știut. Zâmbetul din ochii săi străluci și mai vioi. Deoarece luase hotărârea lăuntrică de a-și jertfi ambiția pentru fericirea pe care i-o dădea dragostea, alegând rolul acesta, nu-l mai putea invidia pe Serpuhovski și nici nu mai putea fi supărat pe dânsul, fiindcă nu venise mai întâi la el când sosise la regiment. Serpuhovski îi era bun prieten și-i părea bine să-l vadă.
— Așa? Îmi pare foarte bine.
Demin, comandantul regimentului, locuia într-o casă mare, boierească. Toată societatea se afla pe terasa vastă de jos. În curte, niște cântăreți îmbrăcați în tunici de vară, adunați în jurul unui butoi de votcă, atraseră în primul rând atenția lui Vronski, apoi comandantul, cu înfățișarea lui de om chipeș și voios. Urcat pe prima treaptă a terasei, comandantul, cu un glas ce acoperea sunetele fanfarei care cânta un cadril de Offenbach, dădea ordine și făcea semne unor soldați care stăteau mai deoparte. Un grup de soldați, un sergent și câțiva subofițeri se apropiară de terasă o dată cu Vronski. Comandantul regimentului se întoarse la masă, luă un pahar și rosti urarea:
— În sănătatea fostului nostru camarad și a viteazului general, prințul Serpuhovski. Ura!
Serpuhovski ieși zâmbind, cu paharul în mână, după comandantul regimentului.
— Tot întinerești, Bondarenko, spuse el unui sergent rumen, bine legat, reangajat, care se afla în fața lui.
Vronski nu-l văzuse pe Serpuhovski de trei ani. Acesta se maturizase, își lăsase favoriți, însă rămăsese tot atât de zvelt și admirai la dânsul nu atât frumusețea-i virila, cât blândețea și noblețea figurii și a ținutei sale. Singura schimbare observată de Vronski la dânsul era această blinda și statornică seninătate ce radiază de obicei din fețele oamenilor care au dobândit succese și sunt siguri că acest lucru este recunoscut de toată lumea. Vronski mai văzuse și la alții această expresie pe care o recunoscu numaidecât la Serpuhovski.
Coborând scara, Serpuhovski îl văzu pe Vronski. Un zâmbet de bucurie îi lumină fața; îi făcu un semn cu capul de jos în sus, ridicând paharul, și-l salută, arătându-i totodată prin acest gest că nu poate să nu se ducă mai întâi la sergentul care, în poziție de drepți, își și pregătise buzele pentru sărutare.
— Uite-l și pe el! Strigă comandantul regimentului. Și Iașvin spunea că ești prost dispus!
Serpuhovski sărută buzele umede și fragede ale chipeșului sergent; apoi, ștergându-și gura cu batista, se îndreptă spre Vronski.
— Dacă ai ști ce bine-mi pare! Zise Serpuhovski, strângându-i mâna și luându-l la o parte.
— Ocupă-te de el! Strigă comandantul regimentului către Iașvin, arătându-l pe Vronski. După aceea coborî la soldați.
— De ce n-ai venit ieri la alergări? Credeam că am să te văd acolo, îl întrebă Vronski, cercetându-l cu privirea pe Serpuhovski.
— Am fost, dar am sosit târziu. Iartă-mă o clipă, adăugă el și, întorcându-se către un adjutant: Dă ordin, te rog, să se împartă la oameni din partea mea…
Scoase repede din portvizit trei hârtii de câte o sută de ruble și i le dădu, roșind.
— Vronski! Vrei să mănânci ceva sau să bei? Îl întrebă Iașvin. Ascultă, băiete, adu aici o gustare pentru domnul conte. Poftim, bea asta deocamdată.
Cheful se prelungi până târziu la comandantul regimentului.
Băură cumplit. Îl purtară pe brațe pe Serpuhovski; legănându-l și săltându-l în sus. Îl purtară pe sus și pe comandant. După aceea comandantul dansă cu Petrițki în fața cântăreților. Mai târziu comandantul, oarecum obosit, se așeză pe o bancă din curte și începu să demonstreze lui Iașvin superioritatea Rusiei față de Prusia, mai ales în atacurile de cavalerie. Cheful se domoli pentru scurt timp. Serpuhovski intră în casă și se duse la cabinetul de toaletă ca să se spele pe mâini. Îl găsi acolo pe Vronski; acesta se spăla cu apă rece. Își scosese tunica, își pusese capul sub robinet și-și freca cu mâinile capul și ceafa care se înroși sub apa rece. După ce se răcori, Vronski se așeză lângă Serpuhovski pe un divănaș și între ei se înfiripă o discuție foarte interesantă pentru amândoi.
— Am auzit mereu vești despre tine de la soția mea, îi spuse Serpuhovski. Îmi pare bine că v-ați văzut adesea.
— E prietenă cu Varea. Sunt singurele doamne din Petersburg pe care le întâlnesc cu plăcere, zise Vronski, zâmbind. Surâdea, fiindcă prevedea subiectul plăcut spre care se îndrepta convorbirea.
— Singurele? Îl întrebă Serpuhovski, zâmbind și el.
— Și eu am avut vești despre tine, dar nu numai de la soția ta, răspunse Vronski, înlăturând aluzia cu o severă expresie a figurii. Succesele tale m-au bucurat mult, dar nu m-au mirat. Mă așteptam și la mai mult.
Serpuhovski surâse. Această părere despre dânsul îi făcea desigur plăcere și nu socotea că trebuia s-o ascundă.
— La drept vorbind, eu mă așteptam, dimpotrivă, la mai puțin. Dar îmi pare bine, îmi pare foarte bine. Sunt ambițios. Asta e slăbiciunea mea, recunosc.
— Poate n-ai fi recunoscut, dacă n-ai fi avut atâta succes, adăugă Vronski.
— Nu cred, răspunse Serpuhovski, zâmbind din nou. Nu spun că altfel viața n-ar merita să fie trăită, însă ar fi plictisitoare. Desigur, poate că mă înșel, dar mi se pare că am unele aptitudini pentru sfera de activitate pe care mi-am ales-o și că în mâinile mele puterea – oricare ar fi ea, dacă aș avea-o – ar fi mai rodnică decât în mâinile multora dintre aceia pe care-i cunosc, urmă el, înseninat de conștiința succesului său. De aceea, cu cât mă apropii mai mult de putere, cu atât sunt mai mulțumit.
— Poate asta ți se potrivește ție, dar nu tuturor. Am crezut și eu același lucru. Acum însă văd și îmi dau seama că mai sunt și alte lucruri în viață, mărturisi Vronski.
— Așa da, așa da! Spuse Serpuhovski râzând. Începusem vorba cu ceea ce am auzit despre tine, despre refuzul tău… Te-am aprobat, bineînțeles. Dar totul depinde de felul de a proceda. Cred că acest act a fost bun, dar nu l-ai făcut cum trebuia.
— Ce s-a făcut s-a făcut! Știi că nu-mi reneg niciodată faptele. Afară de asta, mă simt foarte bine.
— Foarte bine… deocamdată. Tu n-ai să te mulțumești cu atât. Cu fratele tău e altceva. E un copil drăguț, ca și gazda noastră. Îl auzi! Adăugă el, ascultând strigătele de „ura”. Se distrează, dar pe tine asta nu te satisface.
— Nici nu spun că mă satisface.
— Și afară de asta, e nevoie de oameni ca tine.
— Cine are nevoie?
— Cine? Societatea. Rusia are nevoie de oameni, de un partid, altfel totul se duce de râpă.
— Cum adică? Partidul lui Bertenev împotriva comuniștilor ruși?
— Nu, răspunse Serpuhovski, făcând o schimă de ciudă că e bănuit de o asemenea prostie. Tout ça c'est une blague!13 Așa a fost și va fi totdeauna. Nici nu există comuniști. Intriganții simt totdeauna nevoia să născocească un partid dăunător și periculos. Poveste veche! E nevoie, dimpotrivă, de un partid puternic al oamenilor independenți, ca tine și ca mine.
— Dar de ce? Și Vronski numi câteva persoane care dețineau puterea. Aceștia nu sunt și ei independenți?
— Nu, dacă n-ar fi decât fiindcă n-au, sau n-au avut din naștere o independență materială. N-au avut un nume. N-au trăit, ca noi, aproape de soare, îi poți cumpăra cu bani sau cu vorbe bune. De aceea, ca să se mențină, ei trebuie să-și născocească o orientare. Propagă o idee sau un curent, în care nici ei înșiși nu cred și care pot fi rele. Ideologia asta nu e decât un mijloc ca să capete gratuit o casă și o anumită leafă. Cela n'est pas plus fin que ça14, când îi vezi dedesubturile. Poate că sunt mai rău și mai prost decât dânșii, deși nu văd de ce aș fi mai rău. Avem însă o singură superioritate indiscutabilă: suntem mai greu de cumpărat. Astăzi, mai mult decât oricând, se simte nevoia unor astfel de oameni.
Vronski îl asculta cu luare-aminte; dar nu-l interesa atât conținutul propriu-zis al cuvintelor, cât ținta vederilor prietenului său, care se și gândea să se lupte împotriva puterii în sânul căreia avea, de pe acum, simpatii și antipatii, pe când pentru dânsul, Vronski, în chestiunile de serviciu totul se mărginea la interesele escadronului său. Își dădea seama de forța pe care o avea Serpuhovski datorită indiscutabilei capacități de a chibzui și a înțelege lucrurile, pe lângă inteligența și darul cuvântului – calități ce se întâlneau atât de rar în mediul lui. Și în ciuda sentimentul său de rușine, Alexei simți că-l invidiază.
— Totuși, pentru asta îmi lipsește ceva esențial: dorința de putere, răspunse Vronski. Am avut-o, însă mi-a trecut.
— Iartă-mă, dar nu e adevărat, protestă Serpuhovski, surâzând.
— Ba-i adevărat, ba-i adevărat… acum, cel puțin ca să fiu sincer, adăugă Vronski.
— Că e adevărat acum, se poate, dar acest acum nu va ține mereu.
— Poate, răspunse Vronski.
— Tu spui poate, urmă Serpuhovski, ghicindu-i parcă gândurile. Eu însă îți spun: cu siguranța. De aceea și țineam să te văd. Ai procedat bine, înțeleg, dar nu trebuie să te încăpățânezi. Nu-ți cer decât carte blanche15. Nu fac pe protectorul… în definitiv, de ce nu te-aș proteja? Tu de câte ori nu m-ai protejat? Cred ca prietenia noastră e mai presus de asta. Da, adăugă el, surâzându-i cu o duioșie aproape feminină, dă-mi carte blanche, retrage-te de la regiment și am să-ți deschid drumul pe nesimțite.
— Dar înțelege-mă că nu-mi trebuie nimic, zise Vronski. Nu doresc decât ca totul să rămână așa cum este.
Serpuhovski se ridică și se opri înaintea lui.
— Ai spus că dorești ca totul să rămână așa cum este. Înțeleg ce vrei să spui, dar ascultă-mă: suntem de o seamă. Poate că, numeric, ai cunoscut mai multe femei decât mine. Zâmbetul și gesturile lui Serpuhovski vroiau parcă să-l prevină pe Vronski să nu se teamă că el îi va atinge punctul sensibil, fie chiar și cu delicatețe și cu toată grija. Dar eu sunt un om însurat și crede-mă că (după cum a spus cineva), cunoscând numai pe soția ta, pe care o iubești, cunoști mai bine femeia decât dacă ai fi avut mii de femei.
— Venim numaidecât! Strigă Vronski unui ofițer care se uitase în odaie și-i chemase la comandantul regimentului.
Vronski vroia să-l asculte până la sfârșit și să afle ce-i va spune.
— Iată părerea mea: femeile sunt principala piatră de încercare în activitatea unui bărbat. E greu să iubești o femeie și să realizezi ceva în același timp. De aceea, nu e decât un singur remediu pentru a iubi fără să fii împiedicat de la lucru, și anume: căsătoria. Cum să-ți lămuresc ceea ce cred, urmă el, căruia-i plăceau comparațiile, stai, stai puțin. Da, nu poți să duci un fardeau16 și în același timp să faci ceva cu mâinile, decât dacă acest fardeau ți-e legat de spinare, adică atunci când ești însurat. Am simțit asta după ce m-am căsătorit. Mi s-au eliberat dintr-o dată mâinile. Dacă, dimpotrivă, necăsătorit, tragi după tine acest fardeau, mâinile îți sunt prinse și nu mai poți face nimic. Uită-te la Mazankov și la Krupov. Și-au compromis cariera din pricina femeilor.
— Dar ce fel de femei! Spuse Vronski, aducându-și aminte de franțuzoaica și de artista care aveau legături cu cei doi bărbați.
— Cu cât femeia are o poziție mai înaltă în societate, cu atât e mai primejdios. Înseamnă că nu mai tragi fardeau-ul cu mâinile, ci că-l smulgi de la un altul.
— Tu n-ai iubit niciodată! Rosti Vronski încet, privind înainte, cu gândul la Anna.
— Poate, gândește-te însă la ce ți-am spus. Și încă ceva: femeile sunt mai materialiste decât bărbații. Noi avem o concepție înaltă a dragostei, pe când ele sunt mai totdeauna terre-a-terre17. Îndată, îndată! Spuse Serpuhovski unui fecior care tocmai intrase. Dar acesta nu venise să-l cheme din nou, cum crezuse el, ci aducea un bilet lui Vronski.
— Vi l-a adus un om de la prințesa Tverskaia.
Vronski deschise plicul și se îmbujora.
— M-a apucat durerea de cap. Mă duc acasă, îi spuse el lui Serpuhovski.
— Atunci, la revedere. Îmi dai carte blanche?
— Vorbim noi mai târziu. Am să te revăd la Petersburg.
XXII.
Trecuse de ora cinci. Ca să nu întârzie și nevrând a folosi caii săi, cunoscuți de toată lumea, Vronski se urcă în cupeul-birjă al lui Iașvin și porunci vizitiului să mâne cât mai repede. Cupeul cu patru locuri era încăpător. Vronski se așeză într-un colț, își întinse picioarele pe banca din față și căzu pe gânduri.
Gândul nedeslușit că și-a orânduit treburile sale, amintirea prieteniei și a măgulirilor lui Serpuhovski, care-l socotea drept un om necesar țării, și mai cu scamă așteptarea întâlnirii la care mergea – toate acestea se contopeau într-o expresie generala a bucuriei de a trăi. Și sentimentul acesta era atât de viu, încât Vronski zâmbi fără voie. Își lăsă picioarele în jos, puse un picior peste genunchiul celuilalt și, luându-l în mâna, își pipăi pulpa elastică, la care se lovise în ajun căzând cu calul; apoi, lăsându-se pe spătar, răsuflă adânc de câteva ori.
„Ce bine, ce bine-i să trăiești!” gândea el. De multe ori simțise această bucurie fizică, dar niciodată parcă atât de intens și deplin ca acum. Îi plăcea să simtă până și ușoara durere din piciorul lui vânjos. Senzația mușchilor pieptului său în timpul respirației îi făcea plăcere. Aceeași zi senină și rece de august, care adusese atâta deznădejde în sufletul Annei, îl stimula pe Vronski, îi părea înviorătoare, îi răcorea fața și gâtul, înfierbântate după spălatul cu apă rece. Mirosul briantinei de pe mustățile sale îngrijite i se părea deosebit de plăcut în aerul proaspăt. Tot ce vedea pe fereastra cupeului, în aerul curat și rece, în lumina ștearsă a asfințitului, îi dădea aceeași impresie de prospețime, voioșie și vigoare, pe care o simțea și în el însuși. Acoperișurile caselor care sclipeau sub razele asfințitului, gardurile și colțurile clădirilor ce se reliefau puternic, trecătorii și trăsurile întâlnite când și când, verdeața neclintită a copacilor și a ierburilor, câmpul cu cuiburi de cartofi, umbrele piezișe aruncate de case și de copaci, de tufișuri și chiar de cuiburile cartofilor – totul alcătuia un peisaj frumos, care părea abia ieșit din mâna pictorului și dat cu lac.
— Mână mai iute! Mână! Îndemnă Vronski pe vizitiu, scoțând capul pe fereastră. Luă apoi o hârtie de trei ruble din buzunar și o întinse vizitiului, care tocmai întorcea capul. Mâna vizitiului pipăi ceva lângă felinar. Se auzi un șuierat de bici – și cupeul începu să înainteze repede pe șoseaua netedă.
„Nu-mi trebuie nimic în afară de fericirea asta, gândi Vronski, cu ochii ațintiți la butonul de os al soneriei dintre ferestre și cu gândul la Anna, pe care o vedea în închipuire așa cum era ultima oară când o întâlnise. Cu cât trece timpul, cu atât o iubesc mai mult. Iată și grădina vilei puse de stat la dispoziția doamnei Wrede. Unde-o fi ea? Unde e? De ce mi-o fi dat întâlnire aici și de ce mi-a scris pe biletul lui Betsy?” se gândi el abia acum. Dar nu mai avu timp de gândit. Opri cupeul înainte de a ajunge la alee și, deschizând portița, sări din mers. Porni pe aleea care ducea spre casă. Nu era nimeni pe alee. Dar, uitându-se spre dreapta, Vronski o văzu pe Anna. Avea fața acoperită cu un voal. O recunoscu numai decât după umbletul său caracteristic, linia umerilor șt după felul de a-și ține capul; parcă-i trecu un curent electric prin trup și, cu un val de bucurie, o nouă putere îi stăpâni întreaga ființă; era conștient de fiecare mișcare, de la jocul elastic al picioarelor până la respirația plămânilor, iar pe buzele fierbinți simțea ca o gâdilătura.
Apropiindu-se de dânsul, Anna îi strânse cu putere mâna.
— Nu te superi că te-am chemat? Trebuia neapărat să te văd, îi spuse ea. Linia serioasă și severă a buzelor ei, sub voal, îi schimbă deodată starea sufletească.
— Să mă supăr, eu? Dar cum ai venit? Unde te duci?
— N-are importanță, răspunse Anna, punându-și mâna pe mâna lui. Vino! Trebuie să-ți vorbesc.
Vronski înțelese că se întâmplase ceva și că întâlnirea aceasta n-avea să-i aducă nici o bucurie. În fața ei, el nu mai avea nici o voință. Nu cunoștea motivele îngrijorării „sale; simțea însă că aceeași înfrigurare îl cuprindea și pe dânsul.
— Ce s-a întâmplat? Ce-i? O întrebă el, strângându-i cotul cu brațul și căutând să-i citească gândurile pe față.
Anna făcu câțiva pași în tăcere, adunându-și puterile; apoi se opri pe neașteptate.
— Nu ți-am spus aseară, începu Anna, răsuflând repede și din greu, că, pe când mă întorceam acasă cu Alexei Alexandrovici, i-am mărturisit totul… i-am spus că nu mai pot rămâne soția lui și că… i-am spus totul.
Vronski o asculta, înclinându-și fără voie tot trupul, vrând parcă să-i ușureze greutatea situației. Dar de îndată ce Anna isprăvi, el își îndreptă spinarea, iar fața-i căpătă o expresie aspră, de mândrie.
— Da, da… e mai bine așa… de o mie de ori mai bine! Îmi dau seama cât de greu ți-a fost.
Dar Anna nu-i asculta cuvintele. Cerca să-i citească gândurile după expresia feței. Nu putea ști că expresia feței sale se datora primului gând care-i venise lui Vronski, și anume că duelul era acum inevitabil. Annei nu-i trecuse niciodată prin minte ideea duelului. De aceea ea își explică cu totul altfel trecătoarea lui expresie de asprime.
De la primirea scrisorii lui Karenin, ea simțise în adâncul inimii sale că totul va rămâne ca în trecut, că nu va fi în stare să-și sacrifice situația în lume, să-și lepede copilul și să plece cu amantul. Dimineața pe care și-o petrecuse la prințesa Tverskaia îi întărise și mai mult această credință. Totuși, întâlnirea aceasta avea pentru dânsa o importanță extraordinară. Anna nădăjduia că vor găsi soluția care le va schimba viața și o va salva.
Dacă Vronski, auzind știrea, i-ar fi spus hotărât, cu patimă și fără pic de șovăire: „Lasă totul și fugi cu mine”, Anna și-ar fi părăsit copilul și ar fi plecat cu dânsul. Dar vestea nu avu asupră-i efectul așteptat. Vronski părea numai oarecum jignit.
— Nu mi-a fost greu de loc. Lucrurile s-au desfășurat de la sine, rosti Anna enervată. Poftim…
Anna scoase din mănușă scrisoarea soțului.
— Înțeleg, înțeleg, o întrerupse Vronski, luând scrisoarea fără s-o citească și căutând s-o liniștească. Am dorit și am cerut un singur lucru: să pui capăt acestei situații, ca să-mi pot închina viața fericirii tale.
— De ce mi-o spui? Îl întrebă Anna. Crezi că mă îndoiesc? Dacă m-aș fi îndoit…
— Cine vine? Întrebă deodată Vronski, arătând spre două doamne care se îndreptau spre ei. Poate ne cunosc.
Porni repede pe o alee laterală, trăgând pe Anna după dânsul.
— Ah, mi-e totuna! Răspunse Anna. Buzele îi tremurau. Lui Vronski i se păru că ochii ei îl priveau prin voal cu o stranie răutate. Ascultă. E vorba de altceva. De sentimentele tale nu mă pot îndoi. Dar uite ce-mi scrie. Citește. Anna se opri din nou.
Ca și în prima clipă când primise vestea rupturii dintre Anna și bărbatul său, Vronski, citind scrisoarea, se lăsă iarăși cuprins de impresia firească pe care i-o pricinuia atitudinea lui față de soțul înșelat. Þinând scrisoarea în mână, Vronski se gândea fără voie la provocarea la duel, pe care o va găsi probabil acasă chiar în ziua aceea sau a doua zi. Își închipuia și duelul, și cum va trage el în aer și va sta neclintit în fața pistolului pe care-l va îndrepta asupra lui soțul ofensat, cu aceeași expresie rece și mândră care-i stăruia acum pe figură. În aceeași clipă, Vronski își aduse aminte de cuvintele pe care i le spusese mai adineauri Serpuhovski și la care se gândise el însuși în dimineața aceea, și anume: că ar li mai bine să rămână cu mâinile libere. Știa că nu-i putea împărtăși gândul acesta.
După ce citi scrisoarea; Alexei ridică ochii spre ea, dar privirea lui era lipsită de hotărâre. Anna înțelese numaidecât că Vronski avusese timp să se gândească și că orice i-ar spune el acum nu va fi gândul lui întreg. Înțelese că i se năruise ultima nădejde. Nu răspunsese așteptărilor ei.
— Vezi ce fel de om e, rosti Anna cu glas tremurător. El…
— Iartă-mă, mie însă îmi pare bine, o întrerupse Vronski. Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă să isprăvesc, adăugă el, implorând-o cu privirea să-l lase a-și explica cuvintele. Îmi pare bine, fiindcă situația nu poate rămâne în nici un caz așa cum crede el…
— De ce nu? Îl întrebă Anna, stăpânindu-și lacrimile, și se vedea că nu mai dădea nici o importanță celor ce urma să-i spună. Simțea că soarta sa fusese hotărâtă.
Vronski vru să spună că în urma duelului care, după dânsul, era de neînlăturat, situația nu mai putea rămâne aceeași, dar spuse altceva.
— Lucrurile nu mai pot rămâne așa. Nădăjduiesc că acum ai să-l părăsești. Nădăjduiesc (Vronski se încurcă și roși) că ai să-mi dai voie să am eu grija să organizez viața noastră. Mâine… urmă el.
Anna însă nu-l lăsă să isprăvească.
— Dar copilul? Izbucni ea. Tu nu vezi ce scrie? Ar trebui să-l părăsesc – ceea ce nu pot și nici nu vreau.
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce e mai bine? Să-ți părăsești copilul, sau să rămâi în situația asta înjositoare?
— Înjositoare pentru cine?
— Pentru toți, și în primul rând pentru tine.
— Spui „înjositoare”! Nu spune asta. Acest cuvânt n-are sens pentru mine, rosti Anna cu glas tremurător. Nu putea îndura acum să-l audă spunând neadevăruri. În afară de dragostea lui nu-i mai rămăsese nimic și ea vroia să-l iubească. Înțelege că totul s-a schimbat în viața mea din ziua când m-am îndrăgostit de tine. Nu mai am decât un singur lucru – dragostea ta. Dacă îmi rămâne dragostea ta, neschimbată, atunci mă simt atât de sus și atât de stăpână pe mine, încât nimic nu mă poate atinge. Sunt mândră de situația mea, fiindcă… sunt mândră… da, mândră. Nu izbuti să sfârșească fraza. Lacrimi de rușine și de deznădejde îi sugrumară glasul. Se opri și izbucni în hohote de plâns.
Vronski simți ca și lui i se ridică un nod în gât. Ceva îi gâdila nările – și pentru întâia oară în viață fu gata să plângă. N-ar fi putut spune însă ce anume îl înduioșase într-atât. Îi era milă de dânsa și simțea că nu poate s-o ajute. Și totodată știa că el era vinovat de nenorocirea ei… că săvârșise o faptă rea.
— Crezi că divorțul ar fi imposibil? O întrebă Alexei cu glas slab. Fără să răspundă, Anna clătină din cap. N-ai putea să-ți iei copilul și totuși să-ți părăsești soțul?
— Da. Dar toate acestea depind de el. Acum trebuie să mă întorc la dânsul, rosti Anna rece.
Presimțirea că totul va rămâne ca mai înainte n-o înșelase.
— Marți voi fi la Petersburg și atunci vom lua o hotărâre.
— Bine, spuse Anna, să nu mai vorbim de asta. Cupeul Annei pe care-l trimisese înapoi, spunând vizitiului la ce oră să vină după dânsa, trase în fața grilajului grădinii doamnei Wrede; Anna își luă rămas bun și plecă acasă.
XXIII.
Luni avea loc obișnuita ședință a comisiei de la 2 iunie. Alexei Alexandrovici intră în sala de ședințe, dădu bună ziua membrilor și președintelui și, ca de obicei, se așeză la locul său și-și lăsă mâna pe hârtiile ce i se pregătiseră. Printre hârtiile acestea erau și referatele necesare și rezumatul declarației pe care urma s-o facă. De fapt, lui nu-i trebuiau referatele, pentru că ținea minte tot și n-avea nevoie de nimic care să-i ajute memoria! Știa că atunci când va veni timpul și când va vedea în fața lui chipul adversarului, care zadarnic va căuta să pară nepăsător, cuvântarea lui va curge de la sine mai ușor decât dacă s-ar fi pregătit. Își dădea seama că ceea ce va spune în cuvântarea sa era atât de însemnat, încât fiecare cuvânt va cântări greu. Între timp, ascultând un raport obișnuit, Alexei Alexandrovici avea un aer foarte nevinovat și inofensiv. Privindu-l pe acest om cu capul puțin aplecat într-o parte, cu o înfățișare obosită, ale cărui mâini albe, cu vine umflate, pipăiau delicat, cu degete lungi, cele două margini ale coalei albe de hârtie din fața lui – nimeni nu și-ar fi închipuit că peste câteva clipe el va rosti cuvinte care vor stârni o furtună îngrozitoare și vor face pe membrii comisiei să strige, întrerupându-se unii pe alții, iar pe președinte să ceară respectarea ordinii.
Când se sfârși raportul, Alexei Alexandrovici anunță cu glasul său liniștit și pițigăiat că are de făcut unele considerații cu privire la organizarea celor străini de neam. Atenția tuturor se îndreptă spre dânsul. Karenin își drese glasul și, fără să-și privească adversarul, ci alegându-și, așa cum făcea totdeauna când ținea cuvântări, prima persoană din fața lui, de data asta un bătrânel mărunt și pașnic, care n-avea niciodată vreo părere în comisie – începu să-și expună considerațiile.
Când Karenin ajunse la legea fundamentală și organică, adversarul sări în sus și izbucni în protestări.
Stremov, care era de asemeni membru în comisie, simțindu-se vizat, dădu și el să se dezvinovățească, într-un cuvânt, avu loc o ședință furtunoasă.
Dar Alexei Alexandrovici triumfă. I se primi propunerea. Se numiră trei comisii noi. Iar a doua zi, într-un cunoscut cerc din Petersburg, nu se vorbi decât de această ședință. Izbânda lui Karenin era mai mare decât se așteptase.
A doua zi dimineață, marți, Alexei Alexandrovici, trezindu-se, își aduse aminte cu plăcere de victoria din ajun și nu-și putu stăpâni un zâmbet, deși ar fi vrut să pară nepăsător, când șeful cancelariei sale, care vroia să-l măgulească, îi povesti zvonurile, ajunse până la el, despre cele petrecute în comisie. Lucrând cu șeful cancelariei, Alexei Alexandrovici uitase cu totul că era marți, adică ziua hotărâtă pentru sosirea Annei Arkadievna. De aceea, rămase mirat și chiar neplăcut surprins când feciorul veni să-i anunțe sosirea ei.
Anna sosise la Petersburg dis-de-dimineață. În urma telegramei sale, un cupeu fusese trimis la gară. Alexei Alexandrovici ar fi trebuit deci să știe despre venirea ei, dar n-o întâmpină la sosire. I se spuse că nu ieșise încă și că lucrează cu șeful cancelariei. Anna porunci să i se comunice soțului său că sosise, apoi trecu în budoar și începu să-și despacheteze lucrurile, așteptând să vină Alexei Alexandrovici la dânsa. Dar trecu un ceas și soțul nu veni. Se duse în sala de mâncare, sub pretext că trebuie să dea dispoziții și vorbi dinadins tare, ca să-i atragă atenția. Karenin însă nu ieși, deși ea îl auzi conducând pe șeful cancelariei până la ușa biroului. Știa că Alexei Alexandrovici va pleca peste scurt timp la slujbă, ca de obicei, și vroia să-l vadă înainte de plecare, ca să hotărască împreună raporturile lor viitoare.
Se plimbă prin salon, apoi se duse hotărâtă la dânsul. Când intră Anna în birou, Alexei Alexandrovici, îmbrăcat în uniformă, fără îndoială gata de plecare, stătea la o măsuță, cu coatele rezemate, privind trist în fața lui. Anna îl văzu mai înainte ca el s-o observe și înțelese că Alexei Alexandrovici se gândea la dânsa.
Văzând-o, el vru să se ridice, dar se răzgândi; chipul i se îmbujora – ceea ce Anna nu văzuse niciodată la dânsul, apoi se ridică repede – și se duse spre ea. Ca să nu-i întâlnească privirea, se uita mai sus, la fruntea și la pieptănătura ei. Se apropie de dânsa, o luă de mână și o rugă să se așeze.
— Îmi pare foarte bine că ai venit, zise Karenin, așezându-se lângă ea; vru să mai adauge ceva, dar se opri. Deschise de câteva ori gura, însă nu scoase nici un cuvânt. Anna, care se pregătise pentru această întâlnire și venise gata să-l disprețuiască și să-l acuze, acum nu știa nici ea ce să-i spună și-i era milă de dânsul. Această tăcere ținu destul de mult.
— Serioja e sănătos? O întrebă el în sfârșit și, fără să aștepte răspuns, adăugă: Astăzi nu iau masa acasă. Trebuie să plec numaidecât.
— Vroiam să plec la Moscova, spuse Anna.
— Nu, ai făcut foarte, foarte bine că ai venit, răspunse Karenin și tăcu din nou.
Dându-și seama că soțul său nu era în stare să-i vorbească, începu ca:
— Alexei Alexandrovici, zise ea, scrutându-l și neluându-și ochii de la privirea lui ațintită asupra pieptănăturii sale. Sunt o femeie vinovată, o femeie rea… rămân însă ceea ce am fost, cum ți-am mărturisit atunci, și am venit să-ți spun că nu pot schimba nimic.
— Nici nu-ți cer așa ceva, izbucni Karenin, privind-o dintr-o dată hotărât și cu ură drept în ochi. Bănuiam asta. Sub influența mâniei, el își recăpătase deodată toate facultățile. Dar după cum ți-am spus atunci și după cum ți-am scris, urmă el cu glas ascuțit și tăios, îți repet și acum că nu sunt obligat să știu acest lucru. Îl ignorez. Nu toate soțiile sunt așa de amabile ca dumneata, ca să se grăbească a comunica soților o veste atât de plăcută. Accentuă într-un mod deosebit cuvântul „plăcută”. Voi ignora totul atât timp cât lumea nu va ști nimic, cât timp numele meu nu va fi dezonorat. De aceea te previn că raporturile noastre trebuie să rămână aceleași ca totdeauna. Numai în cazul când dumneata te-ai compromite, aș fi nevoit să iau măsuri pentru a-mi apăra onoarea.
— Dar raporturile noastre nu pot rămâne aceleași ca înainte, rosti Anna sfios, privindu-l speriată.
Când Anna îi văzu iarăși gesturile liniștite și-i auzi vocea stridentă și ironică, dezgustul îi birui mila de mai înainte. Îi era teamă, dar vroia cu orice preț să-și lămurească situația.
— Nu pot să fiu soția dumitale, de vreme ce… urmă ea.
Karenin râse răutăcios și rece.
— Felul de viață pe care ți l-ai ales se răsfrânge probabil și asupra ideilor dumitale. Dar respectul și disprețul pe care le simt față de dumneata, vreau să spun, respect prea mult trecutul dumitale și disprețuiesc prea mult prezentul, ar trebui să împiedice ca vorbele mele să poată fi interpretate în felul în care le-ai luat dumneata.
Anna oftă și-și lăsă capul în jos.
— De altfel, nu înțeleg un lucru, urmă el, înfierbântându-se. Cum se face că dumneata, care n-ai avut nici un scrupul să-ți informezi cu atâta brutalitate soțul despre necredința dumitale, ai deodată atâtea scrupule în ceea ce privește îndeplinirea îndatoririlor dumitale de soție…!
— Alexei Alexandrovici, ce ceri de la mine?
— Cer să nu-l mai văd aici pe acest om și ca dumneata să te porți în așa fel, încât nici lumea, nici slugile să nu te poată învinui… Vreau să nu-l mai vezi. Mi se pare că nu-ți cer mult. În schimb, ai să te bucuri de toate drepturile unei soții cinstite, fără a fi constrânsă să-i îndeplinești îndatoririle. Asta e tot ce am avut să-ți spun. Dar e timpul să plec. Nu iau masa acasă.
Karenin se ridică și se îndreptă spre ușă. Anna se sculă și ca. Înclinându-se în tăcere, Alexei Alexandrovici o lăsă să treacă înainte.
XXIV.
Noaptea petrecută de Levin pe căpiță nu rămase fără urmări pentru dânsul. Treburile moșiei pe care o gospodărea pierdură în ochii săi orice interes. Cu toată recolta îmbelșugată. Levin nu întâmpinase niciodată, sau cel puțin așa i se părea, atâtea neizbânzi și hărțuieli cu mujicii, ca în anul acela. Acum înțelegea foarte bine pricina acestor neizbânzi și a acestor dușmănii. Încântarea simțită de el la munca efectivă cu palmele, care adusese o apropiere între el și mujici, faptul că jinduia soarta și viața lor, dorința de a le îmbrățișa traiul, dorința atât de fierbinte, încât în noaptea petrecută pe căpiță se preschimbase din vis în hotărâre, la îndeplinirea căreia se gândise până în cele mai mici amănunte – toate acestea îi schimbară atât de mult părerile, despre gospodăria lui, încât acum nu mai putea simți interesul de mai înainte și nu putea să nu-și dea seama că ceva supărător intervenise în atitudinea lui față de lucrători și că de aceasta depindea bunul mers al lucrurilor.
Cirezile de vaci selecționate, de soiul Pavei, tot pământul îngrășat și arat cu plugul, nouă ogoare de aceeași mărime, înconjurate de răchitiș, nouăzeci de deseatine de pământ gunoit, arat adânc, semănătorile care lucrează în rânduri, și așa mai departe – toate acestea ar fi fost minunate, dacă ar fi muncit singur sau cu niște tovarăși care să-i împărtășească vederile. Dar acum Levin își dădea foarte bine seama (lucrarea lui despre agricultură, în care elementul principal trebuia să fie muncitorul, îl ajutase mult în această privință) că gospodăria pe care o făcea nu era decât o luptă aprigă și stăruitoare între dânsul și muncitori – luptă în care, de o parte, și anume de partea lui, era o veșnică și încordată năzuință de a preface totul după un model, socotit drept cel mai bun, iar de cealaltă parte – rânduiala obișnuită a lucrurilor. Și vedea că în lupta aceasta, în ciuda celei mai mari încordări de forțe din partea lui și fără nici o sforțare, ba chiar fără vreun gând rău din partea celorlalți, se ajungea numai la rezultatul că gospodăria nu făcea nici un pas înainte, că se prăpădeau degeaba scule și vite minunate și se secătuia pământul.
Lucrul principal nu era numai faptul că energia întrebuințată în acest scop se irosea zadarnic, ci și împrejurarea că nu putea să nu vadă acum, când i se dezvăluise rostul gospodăriei proprii, micimea scopului său slujit de această energie. De fapt, care era lupta? El se străduia pentru fiecare gologan (și nu putea să nu se străduiască, deoarece, dacă și-ar fi slăbit strădania, n-ar fi avut bani ca să plătească muncitorii), pe când ei căutau numai să lucreze în liniște și cu plăcere, adică după cum erau deprinși. Interesul lui era ca fiecare lucrător să muncească cât mai mult și în același timp să umble cu băgare de seamă și să aibă grijă a nu strica vânturătorile, grapele cu cai, mașinile de treier, făcând totul cu socoteală. Lucrătorul însă ar fi vrut să muncească în condiții cât mai plăcute, cu popasuri, mai ales fără griji, în uitare de sine, fără să-și pună mintea la încercare.
În vara aceea, Levin își dădea seama de lucrul acesta la fiecare pas când, trimițând oameni să cosească trifoi pentru fân în locurile cele mai proaste năpădite de iarbă și de pelin și care nu erau bune de sămânță – ei coseau la rând locurile cele mai bune de sămânță și spuneau că așa le poruncise logofătul, îl mângâiau, în schimb, asigurându-l că va ieși un fân minunat. Dar Levin știa că lucrurile se întâmplaseră astfel, fiindcă locurile acelea se coseau mai ușor. Trimitea o mașină de întors fânul cosit; dar mașina se strica chiar după cele dintâi rânduri, fiindcă mujicului îi era urât să șadă pe capră sub niște aripi care se învârteau deasupra lui. Oamenii îi spuneau: „N-aveți nici o grijă. Femeile îl întorc cât ați clipi.” Plugurile, așa cum erau folosite, nu slujeau la nimic, fiindcă lucrătorului nu-i venea în cap să coboare cuțitul ridicat în sus și, pornind plugul, chinuia caii și strica pământul. Iar ei îl rugau și atunci să nu se neliniștească. Caii scăpau în grâu, pentru că nimeni nu vroia să fie paznic de noapte. Iar când – cu toate că el le interzisese categoric – lucrătorii făceau cu schimbul paza de noapte, adormeau, pentru că munciseră toată ziua. Așa se întâmplă cu Vanka; acesta se căi de păcatul săvârșit, spunând: „Faceți ce vreți cu mine!” Trei vițele din cele mai frumoase se îmbolnăviră, fiindcă li se dăduse drumul, neadăpate, pe o otavă de trifoi. Þăranii nu vroiră să creadă în ruptul capului că vitele se umflaseră din pricina trifoiului și, drept mângâiere, îi povesteau că la un vecin căzuseră o sută douăsprezece vite în trei zile. Toate acestea se petreceau nu fiindcă cineva ar fi dorit să-i facă rău lui Levin sau gospodăriei sale. Știa, dimpotrivă, că toți îl iubeau și-l socoteau ca un boier simplu (ceea ce era cea mai mare laudă). Toate acestea se întâmplau numai fiindcă oamenii vroiau să lucreze fără griji, cu voie bună. Interesele sale le erau nu numai străine și de neînțeles, dar în mod fatal opuse intereselor celor mai îndreptățite ale lor. Levin era nemulțumit încă mai de mult de felul cum își purta el însuși gospodăria. Vedea că luntrea sa se dă la fund, dar nu găsea și nici nu căuta spărtura, mințindu-se poate într-adins. Acum însă nu se mai putea minți pe sine. Gospodăria pe care o conducea nu numai că nu-l mai interesa, ci îl și dezgusta și nu se mai putea ocupa de ea.
Se mai adăuga prezența, la treizeci de kilometri, a lui Kitty Scerbațkaia, pe care dorea s-o vadă, dar nu se putea hotărî. Deși Daria Alexandrovna îl poftise când fusese pe la dânsa și-i sugerase ideea să vină pentru a cere din nou mâna surorii sale care, după cum lăsase Dolly să se înțeleagă, acum ar primi. Deși el, când a revăzut-o pe Kitty, a înțeles că nu încetase s-o iubească, totuși nu se putea duce la familia Oblonski, știind că acolo era ea. Faptul că o ceruse în căsătorie și fusese respins punea între dânșii o barieră de netrecut. „Nu pot s-o rog a fi soția mea numai fiindcă n-a putut să se mărite cu omul pe care l-a vrut”, își zicea el. Gândul acesta îi trezea un sentiment de răceală și de ostilitate față de dânsa. „N-aș fi în stare să-i vorbesc fără un sentiment de mustrare ori s-o privesc fără mânie. Iar Kitty m-ar urî încă și mai mult – ceea ce ar fi foarte firesc. Afară de asta, cum m-aș putea duce la ei, după cele ce mi-a spus Daria Alexandrovna? Cum aș putea oare să mă prefac că nu știu ceea ce mi-a vorbit? Și n-ar însemna că îi vizitez din mărinimie, ca s-o iert și să mă milostivesc? Eu să apar în fața ei în rolul aceluia care iartă și vrea s-o onoreze cu dragostea lui! De ce mi-a spus asta Daria Alexandrovna? Aș fi putut-o întâlni din întâmplare. Și atunci totul s-ar fi lămurit de la sine. Dar acum e cu neputință, cu neputință!”
Daria Alexandrovna îi trimise un bilet, cerându-i o șa de damă pentru Kitty. „Mi s-a spus că ai o șa, îi scrise Dolly. Nădăjduiesc că ai să ne-o aduci chiar dumneata.”
Levin nu putu îndura așa ceva. Cum a fost în stare o femeie deșteaptă și delicată să-și înjosească astfel sora? Scrise vreo zece bilete, le rupse pe toate și trimise șaua fără nici un cuvânt de răspuns. Cum să scrie că va veni, când nu se putea duce? Să fi spus, pe de altă parte, că nu va veni fiindcă îl împiedică ceva sau fiindcă pleacă, ar fi fost încă și mai rău. Trimise șaua fără un cuvânt de răspuns, cu senzația că făcuse ceva rușinos.
Chiar a doua zi, după ce încredința logofătului toată gospodăria de care se dezgustase, Levin plecă într-un județ îndepărtat, la un prieten al său, Sviajski – în apropierea moșiei căruia erau niște bălți minunate cu becaține – și care-i scrisese nu demult, rugându-l să-și îndeplinească vechea făgăduială de a-l vizita. Bălțile cu becaține din județul Surovski îl ispiteau de mult pe Levin, care tot amânase această călătorie din pricina treburilor gospodărești. Era mulțumit acum că pleca – îndepărtându-se de vecinătatea familiei Șcerbațki, dar mai cu seamă de gospodăria lui – și încă la vânătoare, care era pentru dânsul cea mai bună mângâiere în toate necazurile.
XXV.
Județul Surovski n-avea nici cale ferată, nici drum de poștă. Levin porni într-acolo cu trăsura lui.
La jumătatea drumului se opri la un mujic bogat, ca să dea de mâncare cailor. Un, bătrân chel, dar încă verde, cu o barbă lată, roșie, încărunțită în dreptul obrajilor, deschise poarta, lipindu-se de stâlp, ca să lase loc troicii a intra în curte. După ce arătă vizitiului un loc sub un șopron în bătătura cea nouă, curată și îngrijită, cu urme de bușteni arși, bătrânul îl pofti pe Levin în casă. O femeie tânără, curat îmbrăcată, cu picioarele goale vârâte în galoși, spăla dușumeaua într-o tindă proaspăt durată, aplecându-și trupul. Speriată de câinele care intrase după Levin, dădu un țipăt; dar aflând că prepelicarul nu mușcă, râse numaidecât de spaima ei. Brațul său drept cu mâneca suflecată arăta lui Levin ușa de la casa cea mare: apoi, aplecându-se, femeia își ascunse din nou fața frumoasă și spălă mai departe podelele.
— Să pun samovarul? Întrebă ea.
— Fii atât de bună.
Casa cea mare, era o odaie încăpătoare, cu sobă olandeză și cu un perete despărțitor. Sub icoane se afla o masă vopsită în mai multe culori, o laviță și două scaune. La intrare se găsea un dulăpior cu vase. Obloanele erau trase în jos, și în toată casa se aflau foarte puține muște. Totul era așa de curat, încât Levin avu grijă ca Laska lui, care fugise pe drum și se bălăcise prin băltoace, să nu păteze dușumeaua. Îi arătă un loc în colț, lângă ușă. După ce privi odaia, Levin ieși în curtea de din dos. Femeia cea frumoasă cu galoși trecu repede înaintea lui după apă, la fântână, legănându-și gălețile goale pe cobiliță.
— Dă-i mai repede! Strigă voios bătrânul după dânsa și se apropie de Levin. Vă duceți la Nikolai Ivanovici Sviajski, nu-i așa? Și dumnealui trage la noi, începu el, vorbăreț, sprijinindu-se cu cotul de parmaclâcul scării.
În timp ce bătrânul povestea cum îl cunoscuse pe Sviajski, poarta scârțâi din nou și câțiva lucrători, întorși de la câmp cu pluguri de lemn și cu grape, intrară în bătătură. Caii care trăgeau plugurile și grapele erau voinici și bine hrăniți. Doi tineri, pesemne ai casei, purtau cămăși de stambă și șepci; ceilalți doi, în cămăși de cânepă – unul tânăr, altul în vârstă – erau argați cu simbrie. Bătrânul se depărta de scară, se duse la cai și prinse a-i deshăma.
— Ce au arat? Îl întrebă Levin.
— Au prășit cartofi. Avem și noi o țâră de pământ. Nu mai pune calul jugănit la ham, Fedot, leagă-l lângă troică. Să înhămăm alt cal.
— Ascultă, tătuță, am spus să faci rost de niște fiare de plug. Le-ai adus? Îl întrebă un flăcău înalt și zdravăn, se vede feciorul bătrânului
— Uite-le colo… în sanie, răspunse unchiașul învălătucind hățurile luate de pe cai și aruncându-le la pământ. Potrivește-le până ne punem la masă.
Tinerica nurlie intră în tindă cu gălețile pline, care-i încovoiau umerii. Ca din pământ răsăriră câteva femei, unele tinere și frumoase, altele în puterea vârstei, câteva bătrâne și urâte, cu copii și fără copii.
Burlanul samovarului începu să pufăie. Cei ai casei și argații, după ce isprăviră treaba la cai, se duseră la masă. Levin își scoase merindele din trăsură și pofti pe bătrân la ceai.
— Eu l-am și băut azi, zise gazda, primind cu vădită plăcere invitația. Doar ca să vă țin de urât.
La ceai, Levin află toată povestea gospodăriei moșneagului. Acum zece ani, unchiașul luase în arenda de la o moșiereasă o sută douăzeci de deseatine de pământ, pe care le și cumpărase anul trecut, și arendase încă trei sute de deseatine de la un moșier vecin. O parte din pământul acesta, partea cea mai proastă, bătrânul o subarenda. Cultiva singur, împreună cu familia lui și cu cei doi lucrători năimiți, vreo patruzeci de deseatine. Moșul se plângea că treburile îi mergeau prost. Levin însă înțelese că se plângea numai de ochii lumii și că, de fapt, gospodăria lui propășea. Dacă i-ar fi mers rău, n-ar fi cumpărat pământ cu o sută cinci ruble deseatina, nu și-ar fi însurat trei feciori și un nepot, nu și-ar fi ridicat de două ori casele care arseseră, făcându-le din ce în ce mai arătoase.
În ciuda vorbelor, se vedea că unchiașul se mândrește, și pe drept cuvânt, cu bunăstarea sa, cu feciorii, nepotul, nurorile, cu caii și cu vacile lui, dar mai ales cu propășirea gospodăriei sale.
Din convorbirea lor, Levin văzu că bătrânul nu se ferește de inovații. Cultiva mulți cartofi. În drum, în preajma satului, Levin văzuse cartofii moșului: li se scutura floarea și dădeau în legat, pe când ceilalți abia înfloriseră.
Ogorul hotărât pentru cartofi îl lucra cu un plug de fier împrumutat de la curtea moșierului. Semăna și grâu. Pe Levin îl uimi mai ales un amănunt, și anume că bătrânul plivea secara și dădea plivitura la cai. Văzând cum se irosește nutrețul acesta minunat, de câte ori nu vroise Levin să-l strângă! Nu izbutise însă niciodată. Mujicul putea s-o facă și nu știa cum să laude mai mult nutrețul acesta.
— Tot n-au ce face femeile, scot grămezile la drum și vine căruța de le ia.
— Însă la noi, moșierii, munca cu lucrătorii tocmiți merge prost, zise Levin întinzându-i un pahar de ceai.
— Mulțumesc, răspunse moșul, luând paharul, dar refuzând zahărul, căci îi mai rămăsese o bucățică din care mușca. Cum poți s-o scoți la capăt cu lucrătorii? Adăugă el. Te duci de râpă. Uitați-vă la Sviajski. Știm ce pământ are – unt, nu altceva. Și nici dumnealui nu se prea laudă cu recolta. Lipsă de supraveghere!
— Dar dumneata cum de te împaci cu lucrătorii?
— Apoi asta-i treabă țărănească. Toate le facem singuri. Dacă-i leneș careva – afară cu el! Ne descurcăm și cu ai noștri.
— Tătuță, Finoghen cere dohot pentru căruță, zise femeia cu galoși intrând în odaie.
— Așa-i povestea, boierule! Încheie bătrânul ridicându-se și, după ce-și făcu pe îndelete semnul crucii, mulțumi lui Levin și ieși.
Ducându-se în odaia din dos ca să-și cheme vizitiul, Levin văzu pe toți bărbații la masă. Femeile, în picioare, îi serveau. Feciorul cel tânăr și voinic, cu gura plină de cașă, povestea ceva de haz. Toți râdeau cu hohote, plini de voie bună, și mai ales femeia cu galoși, care turna ciorbă în strachină.
Se prea poate că frumosul chip al femeii cu galoși ajutase mult la impresia de bunăstare pe care o făcuse asupra lui Levin gospodăria asta. Această impresie era însă atât de puternică, încât el nu se putea desface de ea.
Tot drumul, de la bătrân și până la Sviajski, Levin se întorcea mereu cu gândul la gospodăria asta, ca și cum ar fi fost ceva acolo de care trebuia neapărat să țină seamă.
XXVI.
Sviajski era mareșal al nobilimii din județul său. Cu cinci ani mai în vârstă decât Levin, el se însurase de mult. În casa lui trăia și o cumnată tânără, pentru care Levin avea o mare simpatie. Știa că Sviajski și cu nevastă-sa doreau mult s-o mărite cu dânsul. Era sigur de asta, cum sunt siguri toți tinerii așa-numiți candidați la însurătoare. Totuși, n-ar fi îndrăznit să spună nimănui acest lucru. Știa de asemenea că deși vroia să se însoare și deși această fată drăguță ar fi fost, după toate probabilitățile, o soție minunată, nu s-ar fi putut căsători cu dânsa, chiar dacă n-ar fi fost îndrăgostit de Kitty, după cum n-ar fi fost în stare să se înalțe la cer. Acest gând îi otrăvea plăcerea pe care nădăjduia s-o aibă în timpul vizitei lui la Sviajski.
Primind scrisoarea lui Sviajski și invitația la vânătoare, Levin se gândise numaidecât la lucrul acesta. Totuși, Konstantin Dmitrici își zise că planurile acestea ale lui Sviajski nu erau decât o presupunere neîntemeiată a lui și se hotărî să plece. Afară de aceasta, el vroia să se încerce pe sine însuși, revăzând-o mai de aproape pe cumnata lui Sviajski; îl atrăgea și viața casnică a lui Sviajski, care era foarte plăcută, și mai ales îl interesa însuși prietenul său, tipul cel mai pozitiv al unui militant de zemstva din câți cunoștea el.
Sviajski era unul dintre oamenii pe care Levin nu i-a putut înțelege niciodată, oameni ale căror idei despre viață – foarte consecvente de altfel, dar totdeauna împrumutate de la alții – se desfășoară pe un anumit făgaș, în timp ce acțiunile lor – bineînțeles cât se poate de hotărâte și de categorice – merg pe un alt făgaș, în afara acestor idei și aproape totdeauna ciocnindu-se cap în cap cu ele.
Sviajski era un om cu idei extrem de liberale. Disprețuia protipendada și socotea pe cei mai mulți nobili ca fiind niște tainici susținători ai iobăgiei, dar care numai de teamă nu se manifestau pe față; privea Rusia drept o țară pierdută, ca Turcia, de pildă, și găsea guvernul rus atât de prost, încât nici nu-și dădea osteneală să-i critice în mod serios acțiunile. Totuși, acest om era un funcționar conștiincios și un mareșal al nobilimii model; iar când pleca la drum, își punea totdeauna chipiul cu cocardă și cu bandă roșie. Credea că nu se poate trăi cumsecade decât în străinătate, unde se ducea ori de câte ori putea, ceea ce nu-l împiedica să aibă în Rusia o gospodărie foarte întinsă, perfecționată, și să urmărească cu cel mai viu interes tot ce se petrecea în țară. Din punctul de vedere al evoluției, Sviajski era de părere că mujicul rus se află pe treapta de tranziție dintre maimuță și om; cu toate astea, la alegerile pentru zemstvă, strângea cu cea mai mare plăcere mâna mujicilor și le asculta păsurile. Nu credea în Dumnezeu, dar se îngrijea foarte mult de îmbunătățirea vieții clerului, iar la reducerea numărului parohiilor stăruise în chip deosebit să se păstreze biserica din satul său.
În problema femeii, Sviajski era printre extremiștii care cereau deplina libertate a femeilor și mai ales dreptul lor la muncă. Ducea însă cu soția o viață patriarhală atât de plăcută, încât toată lumea admira armonia deplină a căsniciei lor, deși n-aveau copii. Orânduise viața soției sale în așa fel, încât aceasta să n-aibă nimic alt de făcut decât să se îngrijească, sub conducerea lui, cum să-și petreacă vremea cât mai frumos și cât mai vesel.
Dacă n-ar fi fost în firea lui Levin de a căuta totdeauna partea frumoasă din caracterul oamenilor, caracterul lui Sviajski nu i-ar fi dat nici o bătaie de cap, nu l-ar fi făcut să-și pună nici o întrebare. Și-ar fi spus: E un prost sau o secătură, și atâta tot. Dar Levin nu-l putea socoti prost, fiindcă Sviajski era fără îndoială nu numai foarte inteligent, dar și un om extrem de instruit, care-și purta erudiția cu nespusă modestie. Nu exista nici un domeniu care să-i fie străin. Nu-și arăta însă cunoștințele decât atunci când era nevoit. Cu atât mai puțin l-ar fi putut privi ca pe o secătură, deoarece Sviajski era, fără îndoială, un om cinstit, bun și inteligent, care desfășura în permanență, cu însuflețire și cu voie bună, o activitate foarte prețuită de toată lumea și care nu făcuse desigur, niciodată, vreun rău nimănui.
Levin încerca zadarnic să-l înțeleagă. Sviajski și viața lui erau pentru dânsul o enigmă vie.
Erau prieteni buni; de aceea Levin își îngăduia să-l descoasă pe Sviajski, ca să pătrundă sensul vederilor sale asupra vieții, dar nu izbutea niciodată. Ori de câte ori încerca să pătrundă dincolo de încăperile din mintea lui Sviajski, ale căror uși erau deschise pentru toți, Konstantin Dmitrici observa că acesta se cam încurca; privirea lui Sviajski vădea o spaimă abia zărită, de parcă se temea ca Levin să nu-l înțeleagă cumva, și de aceea i se împotrivea binevoitor și cu voioșie.
Acum, când gospodăria îl dezamăgise, Levin simțea o mare plăcere să-l vadă pe Sviajski. Fără să mai vorbim de faptul că acești porumbei fericiți, mulțumiți de ei înșiși și de toată lumea, precum și cuibul lor bine orânduit, îi aduceau o înviorare – Levin vroia acum, când se simțea atât de nemulțumit de propriul său trai, să descopere la Sviajski secretul care-i dădea seninătatea, hotărârea și voioșia în viață.
Afară de aceasta, Levin știa că va întâlni la Sviajski moșieri din împrejurimi. Și acum îl interesa mult să discute și să asculte discuțiile despre agricultură, recoltă, despre tocmirea muncitorilor etc.
— Discuții care, după cum știa și el, erau socotite ca fiind de prost-gust, dar care în acest moment îi păreau singurele importante. „Poate că asta n-a avut importanță pe vremea iobăgiei sau n-are importanță în Anglia. Într-adevăr, în amândouă cazurile condițiile fiind clare, ele n-au nevoie să fie puse la punct. Dar la noi, acum, când totul s-a răsturnat și abia se așază din nou, chestiunea cum se vor orândui aceste condiții este singura problemă importantă pentru Rusia”, gândea Levin.
Împotriva așteptărilor sale, vânătoarea fu slabă. Balta secase și becaține aproape nu erau de loc. Levin umblă toată ziua și abia aduse trei bucăți. Aduse în schimb, ca totdeauna de la vânat, o cumplită poftă de mâncare, o excelentă dispoziție – sufleteasca și o stare de excitație intelectuală, care însoțea totdeauna la dânsul marile eforturi fizice. La vânat, când ai fi zis că nu se gândește la nimic, Levin își aminti iarăși și iarăși de bătrânul țăran cu familia lui. Gândul acesta cerea parcă de la el dezlegarea unei probleme.
Seara, la ceai, veniră doi moșieri într-o chestiune de tutelă și se încinse o discuție foarte interesantă, așa cum dorise Levin.
Acesta stătea la masă lângă gazdă și vorbea cu ea și cu soră-sa, așezată în fața lui. Stăpâna casei era o femeie scundă, cu părul bălai și fața rotundă, luminată toată de gropițe și de zâmbete. Levin căuta să dezlege cu ajutorul acesteia enigma pe care o reprezenta pentru dânsul bărbatul ei. N-avea însă deplină libertate de spirit, fiindcă se simțea stingherit. Era stingherit din pricină că în fața lui ședea cumnata lui Sviajski, gătită într-o rochie cu un decolteu pătrat, pe care părea s-o fi pus anume în cinstea lui. Și acest decolteu pătrat, cu toate că pieptul ei era foarte alb și frumos, ori poate tocmai de aceea, îi răpea lui Levin libertatea de gândire. Își închipuia, poate greșit, că acest decolteu era un semn de cochetărie în fața lui, și nu-și îngăduia să-l privească, nici să întoarcă ochii spre el. Această rochie decoltată, din pricina intenției presupuse de dânsul, îi dădea remușcări. I se părea că înșeală, că ar trebui să se explice, dar n-avea cum; de aceea roșea mereu și se simțea tulburat și stingherit. Cu încetul, tulburarea lui cuprinse și pe drăgălașa cumnată. Stăpâna casei părea că nu vede nimic din toate acestea și căuta s-o atragă în conversație.
— Dumneata spui, urmă gazda convorbirea începută că tot ce este rusesc nu-l poate interesa pe bărbatul meu. Dimpotrivă. Îi place în străinătate, dar nu e niciodată așa de vesel ca aici. În țară se simte în apele lui. Are atâta treabă! El stăpânește darul de a se interesa de orice. Ah! N-ai fost la școala noastră?
— Am văzut-o… E casa aceea acoperită cu iederă?
— Da. E opera Nastiei, zise gazda, arătând spre soră-sa.
— Dumneata înveți singură copiii? O întrebă Levin, încercând să ocolească cu privirea decolteul, simțind însă că oriunde și-ar fi aruncat ochii, tot peste el ar fi dat.
— Da, le-am dat lecții și le mai dau și acum, dar avem o învățătoare foarte bună. Am introdus și gimnastica.
— Nu. Mulțumesc. Nu mai vreau ceai, spuse Levin; și, cu toate că-și dădea seama că face o impolitețe, roși și se ridică în picioare, nemaifiind în stare să continue convorbirea. Aud o discuție foarte interesantă, adăugă el și trecu la celălalt capăt al mesei, unde se afla stăpânul casei cu cei doi moșieri.
Sviajski ședea cu cotul sprijinit de masă; cu o mână își învârtea ceașca, iar cu cealaltă își apuca barba în pumn, și-o ducea la nas și iarăși îi dădea drumul adulmecând-o parcă. Se uita țintă, cu ochii negri și strălucitori, la un moșier cu mustăți albe, care vorbea cu aprindere, și părea să facă haz de vorbele acestuia. Moșierul se plângea de țărani. Levin își dădea foarte bine seama că Sviajski ar fi putut răspunde ușor la văicărelile moșierului, că ar fi putut da peste cap toată argumentarea acestuia, dar că, ținând seamă de funcția sa, stăpânul casei nu putea da acest răspuns și trebuia să se mărginească să asculte cuvântarea comică a moșierului – ceea ce făcea nu fără oarecare plăcere.
Moșierul cu mustățile albe era, se vede, un înveterat susținător al iobăgiei, un proprietar pătimaș, care trăia mereu la țară. Levin vedea aceste semne atât în îmbrăcămintea lui – o redingotă demodată, jerpelită, cum nu se mai purta și, vădit, pe care o punea rar – cât și în ochii săi inteligenți și posomorâți, în graiul bine legat, în tonu-i poruncitor, care-i venea dintr-o veche obișnuință, și în gesturile autoritare ale mâinilor sale mari, frumoase și arse de soare, cu o verighetă din cele vechi pe inelar.
XXVII
— Dacă nu mi-ar părea rău de munca mea, de timpul și de banii cheltuiți… aș lăsa totul baltă, aș vinde și aș pleca, cum a făcut Nikolai Ivanovici, să ascult opereta Frumoasa Elena, spunea moșierul cu un zâmbet plăcut, care-i lumina fața de bătrân inteligent.
— Totuși, nu lași nimic baltă, spuse Nikolai Ivanovici Sviajski. Asta înseamnă că ai socotelile dumitale.
— Socoteala mea e una singură: stau în casa mea, nu cumpăr și nu iau cu chirie nimic, și tot trag nădejde că oamenii au să se cumințească. Dacă ai ști ce se petrece la țară! Numai beție și desfrâu! Toți și-au împărțit avutul. Nici tu căluț, nici tu văcuță. Crapă de foame și, dacă-i tocmești la lucru, îți fac numai pozne… ba se duc și cu jalba în proțap la judecătorul de pace.
— Dar poți să te plângi și dumneata judecătorului de pace, zise Sviajski.
— Să mă plâng? Eu? Pentru nimic în lume! Ar ieși atâtea vorbe, că nici n-aș ști cum s-o scot la capăt. Nu mai departe decât la fabrica mea: oamenii au luat aconturi și pe-aici le-a fost drumul… Ce credeți că le-a făcut judecătorul de pace? I-a achitat. Numai judecătorul de plasă și primarul dacă mai fac puțină rânduială! Primarul îi ciomăgește ca pe vremuri. Dacă n-ar mai fi asta, ai da dracului totul și ți-ai lua lumea-n cap!
Moșierul vroia probabil să-l necăjească pe Sviajski; dar acesta nu numai că nu se supăra, ci dimpotrivă se distra.
— Noi însă ne purtăm gospodăria fără astfel de măsuri, zise Sviajski zâmbind. Eu, Levin, el, și-l arătă pe celălalt moșier.
— Da, lui Mihail Petrovici îi merge, dar ia întreabă-l cum? Asta-i gospodărie rațională? Adăugă moșierul, făcând paradă, după cum se vedea, de cuvântul „rațional”.
— Am o gospodărie simplă, răspunse Mihail Petrovici, mulțumesc lui Dumnezeu. Gospodăria mea de atâta-i bună: să strângă bani pentru dările de toamnă. Vin mujicii: „Tătucule, părintele nostru, ajută-ne!” sunt doar oamenii tăi, vecinii tăi, ți-e milă de ei! Îi împrumuți să-și plătească birul pe primul trimestru, dar le spui: „Băieți, țineți minte că v-am ajutat, să nu uitați să m-ajutați și voi la nevoie, când oi semăna ovăz, la cositul fânului, la secerat…” Și te înțelegi câți oameni să-ți dea de fiecare casă. Dar sunt printre ei, într-adevăr, și oameni fără rușine.
Cunoscând de mult aceste obiceiuri patriarhale, Levin schimbă o privire cu Sviajski și, întrerupându-l pe Mihail Petrovici, se întoarse din nou către moșierul cu mustățile albe:
— Dar după părerea dumitale, cum trebuie să-ți porți acum gospodăria?
— Cum poți s-o porți dacă nu tot ca Mihail Petrovici: să dai mujicilor pământul în dijmă sau în arendă. Asta se poate. Numai că în felul ăsta se distruge avuția țării. Acolo unde pe vremea iobăgiei, când se făcea gospodărie bună, pământul producea nouă la unu – dat în parte, va produce de azi înainte trei la unu. Emanciparea a dus Rusia de râpă!
Sviajski se uită la Levin cu ochi zâmbitori și chiar îi făcu un semn ironic, abia zărit. Lui Levin, însă, cuvintele moșierului nu i se părură caraghioase. Le înțelegea mai bine decât îl înțelegea pe Sviajski. Multe lucruri spuse de moșier ca să demonstreze de ce emanciparea dusese Rusia de râpă îi părură foarte adevărate, noi pentru dânsul și indiscutabile. Se vedea că moșierul își expunea ideile lui personale – ceea ce se întâmplă atât de rar – idei la care ajunsese nu din dorința de a da de lucru unei minți inactive, ci idei izvorâte din experiența sa, dezvoltate în singurătatea de la țară și studiate din toate punctele de vedere.
— Vedeți dumneavoastră, spunea el, vrând probabil să arate că nu e lipsit de cultură. Progresul nu se realizează decât prin putere. Luați reformele lui Petru, ale Ecaterinei și ale lui Alexandru. Luați istoria Europei, mai ales în ceea ce privește progresul în agricultură. Până și cartoful a fost introdus la noi cu forța. Nici cu plugul de lemn nu s-a arat de când lumea. A fost introdus, poate, pe vremea apanajelor acordate cnejilor; în orice caz, însă, cu forța. Pe când acum, în zilele noastre, noi, moșierii, nu mai avem, ca pe vremea iobăgiei, gospodării perfecționate. Uscătorile, vânturătorile, căratul gunoaielor, uneltele – totul a fost introdus prin puterea noastră. La început, mujicii s-au împotrivit, dar pe urmă ne-au imitat. Acum însă, după desființarea iobăgiei, ni s-a luat puterea; iar gospodăriile noastre, care se aflau la un nivel ridicat, trebuie să se coboare la starea cea mai primitivă, sălbatică. Așa văd eu lucrurile.
— Dar de ce? Îl întrebă Sviajski. Dacă e vorba de o gospodărie rațională, poți s-o porți cu lucrători năimiți.
— Nemaiavând autoritatea deplină, cu cine s-o port? Ia spune-mi!
„Am ajuns la forța de muncă, elementul de căpetenie în agricultură”, se gândi Levin.
— Cu lucrătorii.
— Lucrătorii nu vor să muncească cumsecade și nu vor să folosească unelte perfecționate. Lucrătorul nostru nu știe decât să se îmbete ca un porc și să strice tot ce-i dai pe mână; îți omoară caii, îți rupe hamurile bune, îți schimbă roata cu șină și o bea, îți bagă cuiul oiștii în mașina de treier, ca să ți-o strice. I-e silă de tot ce nu e croit după capul lui. De aceea a și scăzut nivelul general al agriculturii. Pământul e căzut în paragină, năpădit de pelin sau împărțit la mujici. Acolo unde dădea un milion de bănicioare nu mai dă azi decât câteva sute de mii. Avuția obștească a scăzut. Dacă s-ar fi făcut același lucru, însă cu socoteală…
Începu să-și dezvolte un plan de eliberare a țăranilor, care ar fi înlăturat toate neajunsurile.
Pe Levin nu-l interesa asta; iar când isprăvi moșierul, el reveni la prima idee și spuse de-a dreptul lui Sviajski, încercând să-l oblige să-și exprime părerea adevărată în această privință:
— E foarte adevărat că nivelul gospodăriei scade la noi și că, din pricina raporturilor noastre actuale cu țăranii, e cu neputință să ai o gospodărie rațională productivă.
— Nu cred asta, răspunse Sviajski, de astă dată serios. Văd numai că nu suntem în stare să ne purtăm gospodăria; cât despre gospodăria noastră din timpul iobăgiei, nu numai că nu era la un nivel prea ridicat, ci dimpotrivă, la unul foarte scăzut. N-aveam nici mașini, nici vite de muncă bune și nici o adevărată administrație. Noi nu știm nici să ne ținem socotelile, întrebați pe oricare gospodar: nu știe ce este rentabil și ce nu este rentabil.
— Contabilitate italiană, spuse ironic moșierul. Oricum ai ține socotelile, dacă țăranii îți strică totul, nu-ți rămâne nici un câștig.
— De ce să-ți strice? O mașină de treierat proastă, ca morișca dumitale rusească, ți-o strică; dar mașina mea cu aburi nu mi-o strică. Un căluț rusesc, de neam prost – pe care trebuie să-l tragi de coadă – ți-l dă gata, dar ia să aduci perșeroni sau cel puțin cai de povară! Pe ăștia nu ți-i dă gata. Și așa cu toate! Trebuie să ridicăm cât mai mult nivelul agriculturii.
— Însă ai cu ce, Nicolai Ivanâci? Dumneata stai bine, dar eu? Þine-ți băiatul la universitate, dă pe cei mici la liceu! Eu n-am de unde să-mi cumpăr perșeroni.
— De asta sunt bănci.
— Ca să-ți scoată la mezat cel de pe urmă petic de pământ? Îți foarte mulțumesc.
— Nu sunt de părere că trebuie și că putem ridica nivelul agriculturii, zise Levin. Eu mă ocup cu agricultura, am și mijloace, dar nu pot face nimic. Nu știu cui folosesc băncile. Eu, cel puțin, la orice am învestit bani în agricultură, n-am avut decât pierderi. Cu vitele – pierdere, cu mașinile – pierdere!
— Așa e, întări moșierul cel cu mustățile albe, râzând mulțumit.
— Și nu sunt singurul, adăugă Levin, Mă gândesc la toți gospodarii care-și exploatează moșiile în mod rațional. Toți, cu rare excepții, lucrează în pierdere. Ei, spune și dumneata, moșia dumitale ți-a dat câștig bun? Îl întrebă pe Sviajski și prinse numaidecât în privirea lui acea fulgerare de spaimă, pe care o zărea ori de câte ori vroia să treacă dincolo de camerele de primire din mintea prietenului său.
Afară de aceasta, întrebarea lui Levin nu prea era de bună-credință. Amfitrioana îi spusese mai înainte, la ceai, că în vara aceea aduseseră de la Moscova un neamț priceput la contabilitate, care în schimbul unui onorar de cinci sute de ruble le făcuse socotelile moșiei și găsise că ea aduce o pierdere de trei mii și ceva de ruble. Nu-și amintea anume cât, dar neamțul socotise până la un sfert de copeică.
Când auzi de venitul gospodăriei lui Sviajski, moșierul zâmbi, știind probabil ce câștig putea avea vecinul său, mareșalul nobilimii.
— Poate că nu e cine știe ce câștig, răspunse Sviajski. Asta dovedește numai că sunt sau prost gospodar, sau că învestesc din capital ca să-mi crească după aceea.
— Ah, renta! Izbucni Levin, mânios. Poate că renta exista în Europa, unde pământul se îmbunătățește datorită muncii depuse. La noi, însă, pământul ajunge tot mai prost prin munca depusă, care se mărginește la arat. Prin urmare, nu există rentă.
— Cum nu există rentă? Doar e o lege.
— Atunci suntem în afara legii. Cuvântul rentă nu ne explică nimic, ci dimpotrivă ne încurcă. Dar ia spune-mi, te rog, care poate fi teoria rentei…
— Doriți lapte bătut? Mașa, trimite-ne aici lapte bătut sau puțină zmeură, spuse Sviajski soției sale. Anul ăsta zmeura a ținut mult de tot.
Sviajski se sculă în cea mai bună dispoziție și se îndepărtă, crezând pesemne că discuția se isprăvise, dar pentru Levin ea tocmai începea.
Lipsit de partener, Levin urmă convorbirea cu moșierul, încercând să-l convingă că toate greutățile veneau de acolo că proprietarii nu vroiau să cunoască însușirile și caracterul lucrătorului. Moșierul însă, ca omul care gândește original și în singurătate, înțelegea anevoie ideile altora și ținea foarte mult la ideile sale. Susținea că mujicul rus e un porc și se complace în murdărie. Iar ca să-l scoți din starea asta e nevoie de putere; și noi n-o avem. Trebuie o bâtă, noi însă am ajuns atât de liberali, încât am înlocuit dintr-o dată bâta milenară prin niște avocați și prin închisoare, datorită cărora acești mujici nevrednici și puturoși sunt hrăniți cu supă bună și li se socotește și volumul de aer trebuincios!
— De ce crezi dumneata, zise Levin, încercând să revină la chestiune, că nu s-ar putea stabili astfel de raporturi cu forța de muncă, încât munca să ajungă rentabilă?
— Așa ceva n-are să se întâmple niciodată cu poporul rus. N-avem destulă autoritate, răspunse moșierul.
— Dar ce raporturi noi s-ar mai putea găsi? Întrebă Sviajski, după ce-și bău laptele bătut și-și aprinse o țigară, apropiindu-se din nou de musafiri. Toate raporturile posibile cu forța de muncă sunt precizate și studiate, adăugă el. Rămășițele barbariei, comunitatea primitivă cu răspunderea ei obștească se destramă de la sine. Iobăgia a fost desființată. Rămâne numai munca liberă, ale cărei forme sunt precizate și puse la punct. Trebuie să le primim. Argat, lucrător cu ziua, fermier – n-ai cum să ieși din asta.
— Însă Europa e nemulțumită de aceste forme.
— Fie, e nemulțumită, caută alte forme și desigur că are să le găsească.
— Același lucru spun și eu, răspunse Levin. De ce să nu căutăm și noi?
— E ca și cum ai încerca să inventezi metode noi de a construi căi ferate, când ele sunt inventate de mult.
— Dar dacă nu ni se potrivesc, dacă sunt proaste? Întrebă Levin.
Konstantin Dmitrici prinse din nou o tresărire de spaimă în ochii lui Sviajski.
— Asta-i! Să ne fudulim! Noi am găsit ceea ce căuta Europa. Cunosc toate astea. Dar, iartă-mă, dumneata știi tot ce s-a făcut în Europa în chestiunea organizării muncitorilor?
— Nu, știu prea puțin.
— Chestiunea asta preocupă astăzi cele mai luminate minți din Europa. Campania Schulze-Delitysch18. Pe urmă toată literatura asta uriașă în problema muncitorească, având cea mai liberală atitudine las-salliană… Organizația din Mulhausen e un fapt realizat, pe care-l cunoști probabil.
— Da, dar foarte vag.
— Nu. Spui numai așa. Cunoști desigur toate astea tot atât de bine ca și mine. Nu sunt profesor de sociologie, bineînțeles, dar mă interesează. Dacă te interesează cumva și pe dumneata, ocupă-te de problemele astea.
— Dar la ce concluzii au ajuns?
— Iartă-mă, te rog…
Cei doi moșieri se ridicară în picioare; iar Sviajski, oprindu-l iarăși pe Levin în neplăcuta-i încercare de a arunca priviri dincolo de camerele de primire din mintea lui, se duse să-și petreacă musafirii.
XXVIII.
În seara aceea, Levin se plictisi de moarte cu doamnele. Îl frământa mai mult ca oricând gândul că nemulțumirea lui în privința gospodăriei sale nu era numai un caz personal, ci reprezenta o stare generală din Rusia, iar crearea unor condiții în care lucrătorii să muncească ca la mujicul unde se oprise în drumu-i spre Sviajski nu era un vis, ci o problemă care trebuia rezolvată. Dezlegarea acestei probleme grele nu-i părea un lucru de neînvins și simțea că trebuie să încerce a o rezolva.
Levin spuse noapte bună doamnelor și le făgădui să rămână și pe a doua zi, ca să meargă împreună călare pentru a vedea o interesantă surpare de teren într-o pădure a statului. Înainte de a se duce la culcare, Konstantin Dmitrici intră în biroul gazdei, ca să ia cărțile despre problema muncitorească, pe care i le propusese Sviajski.
Biroul acestuia era o cameră foarte mare, plină de dulapuri cu cărți. Se aflau acolo două mese: un birou masiv în mijlocul odăii și o masă rotundă, pe care erau așezate în formă de stea, împrejurul lămpii, ultimele numere de ziare și de reviste în diferite limbi. Lângă birou se găsea un dulăpior cu sertare și etichete aurii, pentru fel de fel de dosare.
Sviajski scoase cărțile și se așeză într-un balansoar.
— La ce te uiți? Îl întrebă el pe Levin, care se oprise lângă masa cea rotundă, răsfoind revistele. Ah, da. E acolo un articol interesant, zise Sviajski despre revista pe care o ținea Levin în mână. S-a constatat, urmă el cu însuflețire, plin de voioșie, că principalul vinovat al împărțirii Poloniei n-a fost Frederic. S-a constatat…
Și Sviajski îi expuse pe scurt, cu claritatea lui obișnuită, această nouă teorie, atât de importantă și de interesantă.
Deși era preocupat mai ales de problema agrară, ascultându-l pe Sviajski, Levin se întreba: „Oare ce-o fi în mintea lui? Și de ce-l interesează împărțirea Poloniei?”
Când Sviajski isprăvi, Levin îl întrebă, fără voie: „Ei, și ce e cu asta?” Nu era nimic mai mult. Îl interesase articolul și atâta tot. Și Sviajski nu-l lămuri și nici nu se simți obligat să-i dea vreo lămurire.
— Moșierul cel mânios m-a interesat foarte mult, zise Levin oftând. E deștept. A spus multe lucruri adevărate.
— Vezi-ți de treabă! E un partizan ascuns și înveterat al iobăgiei, ca toți ceilalți, răspunse Sviajski.
— Pe care-i conduci dumneata ca mareșal al nobilimii…
— Numai că-i conduc în altă parte, spuse Sviajski râzând.
— Mă interesează un lucru, urmă Levin. El are dreptate când spune că treburile noastre, adică gospodăriile raționale, nu merg. Merg numai gospodăriile cu camătă, ca aceea a moșierului care face pe omul cuminte, sau cele mai simple. Cine e vinovat de asta?
— Se înțelege că noi înșine. Dar nu e adevărat că nu merg. La Vasileikov merge…
— Fabrica…
— Nu știu ce te miră? La noi poporul se află la un nivel atât de scăzut de dezvoltare materială și morală, încât nu-i de mirare că se împotrivește la tot ce-i este străin. În Europa, gospodăria rațională merge, fiindcă poporul e instruit. Prin urmare, la noi trebuie să instruim poporul – asta este!
— Dar cum să instruiești poporul?
— Ca să instruiești poporul îți trebuie trei lucruri: școli, școli și iar școli.
— Ai spus chiar dumneata că poporul se află la un nivel scăzut de dezvoltare materială. Atunci, la ce i-ar folosi școala?
— Știi, dumneata îmi amintești o anecdotă despre sfaturile date unui bolnav: „Ce-ar fi să încerci un purgativ?” „A luat, dar i-a făcut mai rău.” „Încercați niște lipitori.” „Am încercat și i-a fost și mai rău.” „Atunci nu vă mai rămâne decât să vă rugați lui Dumnezeu.” „Am făcut-o și pe asta, dar i-a fost încă și mai rău.” Eu vorbesc de economie politică, iar dumneata spui: e și mai rău. Îți vorbesc de socialism – e și mai rău… de instrucțiune – e încă și mai rău.
— Dar la ce-ar putea folosi școlile?
— Vor da poporului cerințe noi.
— Iată ce n-am înțeles niciodată! Răspunse Levin înflăcărându-se. Cum pot școlile să îmbunătățească starea materială a poporului? Dumneata spui că școlile și știința de carte le vor da cerințe noi. Cu atât mai rău, fiindcă poporul nu va fi în stare să și le satisfacă. Niciodată nu mi-a intrat în cap cum ar putea țăranul să-și îmbunătățească starea materială dacă va ști adunarea, scăderea și catehismul? Alaltăseară am întâlnit o femeie cu un copil de țâță. Am întrebat-o: „Unde te duci?” Mi-a răspuns: „Am fost la o babă: băiatul plânge într-una. L-am dus să mi-l lecuiască.” Am întrebat-o: „Ce-i face baba?” „Pune copilașul pe stinghii în poiată, între găini, și-l descântă.”
— Ei, vezi… singur spui. Ca femeia să nu-și mai ducă băiatul ca să-l pună baba pe stinghii, pentru asta avem nevoie de… zise Sviajski râzând voios.
— A, nu! Răspunse Levin cu ciudă. Leacul acesta, după mine, are analogie cu tratarea poporului cu școli. Poporul e sărac și incult. Ne dăm seama de asta întocmai ca și femeia care vede boala copilului, fiindcă plânge. Dar nu înțeleg la ce ar ajuta școlile împotriva sărăciei și a inculturii, după cum nu înțeleg la ce ar ajuta unui copil bolnav stinghiile și găinile. Poporul trebuie ajutat ca să scape de sărăcie.
— Cel puțin în privința asta te apropii de Spencer, care nu-ți place de loc. Și după părerea lui cultura nu poate fi decât o urmare a bunăstării materiale și a comodității de trai, a unor băi dese, după expresia lui, dar nu a științei de a citi și a socoti…
— Îmi pare foarte bine sau, dimpotrivă, foarte rău că mă potrivesc cu Spencer. Numai că știu de mult asta. Școlile, deocamdată, nu ajută la nimic. Ar ajuta o organizare economică astfel întocmită, ca poporul să se îmbogățească și să aibă mai mult timp liber. Atunci vor fi și școli.
— Totuși învățământul este azi obligator în toată Europa.
— Dar dumneata ești de acord cu Spencer în această privință? Îl întrebă Levin.
O expresie de spaimă fulgeră în ochii lui Sviajski. Răspunse zâmbind:
— Ei, dar cazul cu copilul care urlă e extraordinar! L-ai auzit chiar dumneata?
Levin își dădu seama că nu va putea găsi niciodată vreo legătură între viața și principiile acestui om. Discuta probabil din plăcerea discuției și-i era indiferent la ce concluzii ajungea; îi era neplăcut numai ca argumentația lui să fie împinsă într-un impas; numai și numai de lucrul ăsta se temea și se ferea de el, schimbând îndată vorba, trecând la un subiect distractiv, vesel…
Levin era adânc tulburat de impresiile acestei zile, începând cu mujicul la care poposise la jumătatea drumului și care-i lăsase o impresie atât de puternică, încât influențase toate gândurile sale din cursul zilei. Apoi simpaticul Sviajski, cu ideile pe care le enunța pentru alții și cu principii de viață desigur altele – deși ascunse lui Levin – după care trăia, ceea ce nu-l stingherea; și, ca mulți alții, conducea opinia publică cu ajutorul unor idei cu totul străine lui. Și moșierul acela veșnic mânios care, după Levin, avea perfectă dreptate în judecățile sale trase din experiența aspră a vieții, deși îl găsea nedrept și prea pornit împotriva unei clase întregi, cea mai bună clasă din Rusia. În sfârșit, propria lui nemulțumire în conducerea gospodăriei sale și nădejdea nelămurită că va găsi un leac acestei stări de lucruri. Toate acestea se contopeau într-un sentiment de adâncă tulburare lăuntrică și de așteptare a unei apropiate dezlegări.
Rămas singur în odaia pregătită pentru dânsul, culcat într-un pat cu somieră, care-l sălta pe neașteptate la fiecare mișcare a trupului, Levin nu putu să adoarmă multă vreme. Nimic din discuțiile cu Sviajski nu-l interesase, deși acesta spusese multe lucruri inteligente; în schimb, argumentele moșierului îi reveneau mereu în minte și se gândea la răspunsurile pe care ar fi trebuit să le dea.
„Da. Ar fi trebuit să-i spun așa: Dumneata crezi că agricultura noastră nu merge, fiindcă mujicul urăște toate perfecționările, care trebuiesc introduse cu forța. Dacă agricultura n-ar fi mers de loc fără aceste perfecționări, dumneata ai fi avut dreptate. Totuși, ea merge, însă merge numai acolo unde lucrătorul muncește după cum e deprins, ca la bătrânul la care am poposit venind încoace. Nemulțumirea noastră comună în ce privește agricultura arată că vinovați suntem noi, nu lucrătorii. De mult muncim după capul nostru, europenește, fără să ne gândim la însușirile lucrătorilor. A venit timpul să ținem seamă de această forță de muncă și să nu ne bizuim pe forța unui lucrător ideal, ci pe aceea a mujicului rus, cu instinctele sale, și să ne organizăm gospodăria potrivit cu aceasta.” „Închipuiește-ți, ar fi trebuit să-i spun că dumneata îți porți gospodăria ca și bătrânul acela. Ai găsit mijlocul să cointeresezi pe lucrători la rodul muncii lor și ai găsit, în materie de perfecționări, o soluție acceptată de toți. Atunci vei obține și dumneata de două și de trei ori mai mult decât în trecut, fără să-ți secătuiești pământul. Împarte-ți venitul pe din două. Dă lucrătorilor jumătate. Diferența care-ți va rămâne va fi mai mare decât ceea ce câștigi acum, iar lucrătorii vor avea mult mai mult decât înainte. Ca să izbutești, însă, trebuie să coborî nivelul gospodăriei și să cointeresezi pe lucrători la rodul acesteia. Cum s-o faci, asta e o problemă de amănunt. Dar nu încape îndoială că s-ar putea face.”
Gândul acesta îl tulbură adânc. Nu dormi jumătate din noapte, chibzuind până în cele mai mici amănunte înfăptuirea ideii sale. N-avusese de gând să plece a doua zi; dar, în clipa aceea, se hotărî să plece dis-de-dimineață. Afară de aceasta, cumnata gazdei – cu decolteul rochiei sale – îi stârnea un fel de sentiment de rușine și de căință, ca și cum el ar fi săvârșit o faptă rea. Dar mai cu seamă trebuia să plece fără zăbavă, ca să aibă când propune mujicilor noul proiect, înainte de însămânțările de toamnă, care urmau să se facă pe noile temeiuri. Hotărî să așeze pe baze noi toată gospodăria lui de până atunci.
XXIX.
Levin întâmpină multe greutăți în îndeplinirea planului său. Se zbătu însă din răsputeri și izbuti să facă, dacă nu întocmai ceea ce dorea, cel puțin atât cât să poată crede, fără să se înșele singur, că acțiunea aceasta merită osteneala lui. Una din cele mai mari greutăți sta-n faptul că gospodăria era pornită și nu se mai putea opri ca să ia totul de la capăt, ci lucrurile trebuiau drese din mers.
În aceeași seară, când Levin ajunse acasă și împărtăși logofătului planurile sale, acesta încuviință cu o vădită plăcere partea din cuvântare în care stăpânul arăta că tot ceea ce făcuse până atunci fusese fără rost și nerentabil. Logofătul spuse chiar că el susținuse de mult acest lucru, dar că nimeni nu-l luase în seamă. În ceea ce privește propunerea făcută de Levin ca toți muncitorii să participe ca asociați la întreaga gospodărire a moșiei, logofătul se arătă mâhnit și, fără să-și dea anume părerea, spuse numaidecât că a doua zi dimineața trebuiau cărați și cei din urmă snopi de secară și că trebuia întors pământul. Levin își dădu seama că acum nu era încă timpul potrivit pentru a vorbi despre aceste schimbări.
Intrând în vorbă cu mujicii și propunându-le să le dea pământ în condiții noi, Levin se lovi de aceeași greutate: mujicii erau prea prinși de munca obișnuită a zilei, ca să aibă vreme să se gândească la foloasele și la ponoasele unei noi organizări.
Numai un mujic nătâng, Ivan, îngrijitorul vitelor, parcă înțelese mai bine propunerea lui Levin de a lua parte – împreună cu familia – la câștigurile aduse de fermă și încuviință în totul planul acesta. Când însă Levin începu să-i arate foloasele de mai târziu, pe chipul lui Ivan se oglindiră spaima și părerea de rău că nu poate urmări spusele sale până la capăt. Omul își găsi repede treburi care nu sufereau amânare: luă o furcă și se apucă să pună fân într-o boxă, să aducă apă sau să scoată bălegar.
Altă greutate sta în neîncrederea tenace a țăranilor, care presupuneau că moșierul nu putea să urmărească alt scop decât de a-i jecmăni cât mai mult. Erau adânc încredințați că adevăratul scop al moșierului (orice li s-ar fi spus) era ascuns în dosul acestor vorbe. Ei înșiși, arătându-și părerile, vorbeau multe, dar nu-și dădeau niciodată pe față adevăratul lor gând. Afară de aceasta (Levin înțelegea că moșierul cel mânios avea dreptate), țăranii puneau ca prima condiție pentru orice înțelegere: să nu fie siliți a se folosi de vreo metodă agricolă nouă sau de vreo unealtă nouă. Þăranii, deși recunoșteau că plugul de fier ară mai bine și că mașina lucrează mai repede, găseau totuși mii de pricini ca să arate de ce nu se puteau folosi nici de una, nici de alta. Deși era încredințat că trebuia să scoboare nivelul gospodăriei, lui Levin îi părea rău să renunțe la perfecționări, ale căror foloase erau atât de vădite. Cu toate aceste greutăți, el își impuse punctul său de vedere, și la începutul toamnei lucrurile erau puse la cale sau, cel puțin, așa i se părea lui.
Levin se gândise întâi să-și dea toată gospodăria, așa cum se găsea, mujicilor, argaților și logofătului, pe baza unor noi condiții de tovărășie. Se convinse însă în foarte scurt timp că acest lucru era cu neputință. Atunci hotărî să-și împartă moșia în câteva părți: ferma cu vitele, livada, grădina de zarzavat, fânețele și ogoarele, urmând ca fiecare să fie o întreprindere deosebită. Ivan cel nătâng, îngrijitorul vitelor, care – după cum credea Levin – înțelesese chestiunea mai bine decât toți ceilalți, își găsi tovarăși mai ales printre membrii familiei sale și se făcu asociat la ferma de vite.
Câmpul din fund, care rămăsese de opt ani pârloagă, a fost luat în noile condiții de șase familii țărănești sub conducerea unui teslar deștept numit Feodor Rezunov. Iar mujicul Șuraev luă, în aceleași condiții, toate grădinile de zarzavat.
Restul moșiei rămase ca în trecut; dar cele trei exploatări, care constituiau începutul noii sale organizări, îi dădeau mult de lucru lui Levin.
E drept că la fermă treaba nu mergea mai bine decât înainte. Ivan era cu totul împotriva grajdurilor încălzite pentru vaci și a untului scos din frișcă, susținând că, la frig, vaca are nevoie de mai puțin nutreț și că untul din smântână e mai spornic. Apoi, el își cerea leafa, ca și înainte, nevrând să înțeleagă că banii primiți nu erau leafă, ci un avans asupra părții lui de câștig.
E drept că asociația lui Feodor Rezunov nu ara de două ori pământul pentru însămânțări, după învoiala făcută, spunând că timpul era prea scurt. Deși noile condiții de muncă fuseseră bine stabilite, membrii acestei tovărășii nu socoteau pământul drept un bun comun, ci ca luat în dijmă și nu o dată mujicii din tovărășie, și însuși Rezunov îi spuneau lui Levin: „Dacă ați fi primit bănișori pentru pământul ăsta, dumneavoastră ați fi avut liniște, iar noi am fi scăpat de griji”. Pe lângă aceasta, mujicii tărăgănau prin felurite tertipuri construirea unui grajd de vite și a unei șuri pe pământul acela, după cum se învoiseră, și intrară tot așa în iarnă.
E drept că Șuraev încercase să împartă la mujici în loturi mici, grădinile de zarzavat luate de el, înțelegând cu totul greșit, sau, mai curând, prefăcându-se că a înțeles greșit, condițiile în care primise pământul.
E drept că de câte ori stătea de vorbă cu mujicii și le explica foloasele întreprinderii lor comune, Levin își dădea seama că aceștia îi ascultau numai mlădierile glasului, neclintiți în hotărârea lor că, orice le-ar spune boierul, totul e să nu se lase trași pe sfoară. Simțea acest lucru mai ales când vorbea cu Rezunov, mujicul cel mai deștept, și prindea jocul ochilor săi, care arătau limpede o ironie față de Levin, precum și convingerea fermă ca, dacă unul dintr-înșii va fi înșelat, acesta nu va fi în nici un caz el, Rezunov.
Cu toate acestea, Levin era destul de mulțumit de mersul treburilor și se gândea că totul e să țină cu strictețe socotelile și să stăruiască în planurile sale, ca să poată dovedi mai târziu țăranilor foloasele unei astfel de organizări, și atunci treburile vor merge de la sine.
Problemele acestea și treburile restului gospodăriei rămase în seama lui, la care se adăuga și lucrul la cartea sa îl prinseră pe Levin într-atât în timpul verii, încât aproape, nici nu se duse la vânat. Află la sfârșitul lui august, de la omul care aduse înapoi șaua, că familia Oblonski plecase la Moscova. Făcând nepolitețea de a nu răspunde la scrisoarea Dariei Alexandrovna, lucru de care nu-și putea aminti fără să roșească de rușine, el își dădea seama că tăiase astfel toate punțile și că nu se mai putea duce la dânșii. Tot așa de prost se purtase și cu Sviajski, plecând fără să-și ia rămas bun. Și era hotărât să nu mai calce pe la el. Acum îi era totuna. Problema relativă la reorganizarea gospodăriei sale îl preocupa cum nu-l preocupase până atunci nimic în viață. Reciti cărțile pe care i le dăduse Sviajski, ba comandă și altele, a căror lipsă o simțea. Reciti despre același subiect tratate de economie politică și de doctrină socialistă și – după cum se așteptase – nu găsi nimic în legătură cu acțiunea întreprinsă de dânsul. În cărțile de economie politică, de pildă la Mill, pe care-l studiase în primul rând cu multă râvnă, nădăjduind mereu să găsească dezlegarea problemelor ce-l preocupau, găsi numai legi deduse din situația economică a Europei; dar nu putea să înțeleagă nici în ruptul capului de ce aceste legi, inaplicabile în Rusia, erau socotite legi generale. Întâlnea același lucru și în cărțile de doctrină socialistă. Nu găsea acolo decât fantezii minunate, dar inaplicabile, de care se pasionase încă de pe vremea când era student, sau corective aduse situației din Europa, fără nici o legătură cu agricultura din Rusia.
Economia politică spunea că legile după care s-a dezvoltat și se dezvoltă bogăția Europei sunt legi generale și incontestabile. Doctrina socialistă susținea că o dezvoltare potrivit acestor legi duce la ruină. Niciuna, nici alta nu numai că nu dădeau un răspuns, dar nici cea mai mică îndrumare după care să se ia Levin precum și toți mujicii și proprietarii de pământ ruși, ca să știe ce să facă cu milioanele lor de brațe și deseatine de pământ, pentru ca acestea să fie cât mai productive pentru bunăstarea generală.
O dată pornit pe treaba asta, Levin reciti conștiincios tot ce privea problemele care-l frământau și chiar hotărî să plece la toamnă în străinătate pentru a studia problema și la fața locului, ca să nu i se mai întâmple ce pățise adesea: cum începea să înțeleagă gândul interlocutorului și să-și expună și el părerea, i se spunea deodată: „Dar Kaufmann, dar Jones, dar Dubois, dar Micelli? Nu i-ai citit? Citește-i. Au studiat temeinic problema asta.”
Vedea acum foarte limpede că nici Kaufmann, nici Micelli n-aveau ce să-i spună. Știa ceea ce vroise să știe. Vedea că Rusia are un pământ foarte bun și muncitori admirabili și că în unele cazuri, ca la mujicul la care se oprise în drum spre Sviajski, muncitorii și pământul produc mult. În majoritatea cazurilor însă, când capitalul intră în funcțiune, ca în Europa, se produce puțin. Aceasta se întâmplă numai din pricină că muncitorii înțeleg să lucreze și lucrează bine numai după o metodă a lor. Împotrivirea lor la noile sisteme nu era întâmplătoare, ci își avea obârșia în obiceiurile adânc înrădăcinate în spiritul poporului. Credea că poporul rus, care avea chemarea să populeze și să lucreze nesfârșite întinderi libere, respecta, în mod conștient, până la ocuparea tuturor terenurilor, anume metode cerute de asemenea împrejurări, și care nu sunt chiar așa de proaste cum se crede de obicei. Vroia să dovedească teoretic acest lucru în cartea sa, iar practic – în gospodăria lui.
XXX.
La sfârșitul lui septembrie fu adusă lemnăria pentru clădirea grajdului pe pământul dat tovărășiei de țărani, se vându untul de vacă și se împărțiră beneficiile. În practică, treburile gospodăriei mergeau minunat sau, cel puțin, așa i se părea lui Levin. Ca să pună însă la punct teoretic chestiunea și să-și sfârșească lucrarea care, după cum visa, trebuia să revoluționeze economia politică, dacă nu chiar s-o desființeze, punând bazele unei noi științe cu privire la legăturile dintre popor și pământ, Konstantin Dmitrici urma să facă o călătorie în străinătate și să studieze la fața locului ceea ce se înfăptuise în această direcție și să găsească dovezi convingătoare că tot ceea ce se făcuse acolo nu era bine întemeiat. Aștepta numai predarea grâului ca să primească banii și să plece peste graniță. Se porniră însă ploile, care împiedicară strângerea grânelor și a cartofilor rămași pe câmp, ba chiar toate muncile, până și predarea griului. Drumurile erau desfundate. Apele mari luaseră două mori. Vremea se strica din ce în ce.
În dimineața de 30 septembrie ieși soarele. Nădăjduind că vremea se va schimba, Levin începu să se pregătească serios de drum. Porunci să se încarce grâul, trimise logofătul la negustor după bani și se duse pe moșie, ca să dea ultimele dispoziții înainte de plecare.
După ce-și isprăvi toate treburile, către seară, ud leoarcă de ploaia care se strecurase sub gulerul mantalei de piele și până în carâmbii cizmelor – dar în cea mai vioaie și însuflețită stare sufletească – Levin luă drumul spre casă.
Vremea se stricase și mai tare; măzărichea șfichiuia dureros calul și-l făcea să se ferească într-o parte și să-și scuture mereu urechile și capul.
Dar Levin se simțea bine cu gluga în cap și se uita vesel în jur: ba la șuvoaiele tulburi de apă care curgeau repede prin făgașuri, ba la picăturile de ploaie atârnate de crengile dezgolite, când la pata albă de măzăriche netopită de pe scândurile unui pod, când la frunzele de ulm pline de sevă încă, așternute în straturi groase la picioarele copacilor despuiați. Și cu toate că natura din juru-i era mohorâtă, el se simțea nespus de voios. Convorbirea avută cu mujicii din satul de la margine îi dovedise că aceștia începuseră să se deprindă cu noile învoieli.
Un rândaș bătrân, la care intrase ca să se usuce, părea să încuviințeze planul lui Konstantin Dmitrici și se arătă doritor să intre și el în noua tovărășie de cumpărare de vite.
„Trebuie numai să merg cu stăruință spre țelul meu și-l voi atinge, se gândi Levin. Ai la ce munci. Ai pentru ce te trudi. Nu-i vorba de o chestiune personală, ci de binele obștesc. Toată agricultura, dar mai ales situația întregului popor trebuie să se schimbe în întregime. În locul sărăciei – bogăție generală, îndestulare; în locul vrajbei – armonie și comunitate de interese. Într-un cuvânt, va fi o revoluție fără sânge, o revoluție uriașă – la început în cercul restrâns al județului nostru, pe urmă în gubernie, în Rusia, în lumea întreagă, căci o idee dreaptă nu poate să nu dea roade. Da, ăsta e un scop pentru care face să muncești. Și n-are a face că tocmai eu, Kostea Levin, fac asta – acel care s-a dus la bal cu cravată neagră, pe care l-a respins domnișoara Șcerbațkaia și care, în sinea lui, se socoate atât de umil și de neînsemnat! Sunt convins că și Franklin se simțea la început neînsemnat și n-avea prea mare încredere în puterile sale creatoare. Asta n-are nici o importanță! A avut și el poate o Agafie Mihailovna a lui, căreia îi împărtășea toate planurile.”
Cu astfel de gânduri, Levin se apropie pe înnoptate de casă.
Logofătul, care fusese la negustor, se înapoiase și adusese o parte din banii de pe grâu. Se făcuse înțelegerea cu arendașul. Pe drum, logofătul aflase că pretutindeni grâul rămăsese pe câmp, așa că cele o sută șaizeci de căpițe ale sale erau o nimica toată pe lângă ceea ce rămăsese la alții.
După masă, Levin se așeză în fotoliu, ca de obicei, cu o carte în mână și, citind, se gândea mai departe la călătoria plănuită în legătură cu lucrarea lui – cartea pe care o scria. Toată însemnătatea acțiunii sale i se înfățișa, în ziua aceea, cu o deosebită limpezime, și ideile se închegau de la sine în minte, în fraze care-i exprimau cu claritate miezul gândirii. „Trebuie să notez ideile acestea” se gândi Levin. „Le voi folosi pentru o scurtă introducere care, mai înainte, mi se părea de prisos.” Se ridică în picioare cu gândul să se ducă în birou. Laska se sculă și ea de la picioarele sale și, întinzându-se, se uită la dânsul, întrebându-l parcă încotro să pornească. Dar Levin n-avu timp să scrie, fiindcă veniră vătășeii. Ieși în antreu să stea de vorbă cu ei.
După ce dădu porunci cu privire la muncile de a doua zi și după ce primi pe toți mujicii care aveau treabă cu dânsul, Konstantin Dmitrici intră în birou și se așeză la lucru. Laska se culcă sub masă. Agafia Mihailovna, cu un ciorap în mână, se aciui la locul său obișnuit.
După ce scrise câtva timp, își aminti deodată dureros de viu de Kitty, de refuzul ei și de ultima lor întâlnire. Se ridică și începu să se plimbe prin odaie.
— De ce te frămânți? Îl întrebă Agafia Mihailovna. De ce stai acasă? Du-te la băi, în țări calde, cum aveai de gând.
— Plec poimâine, Agafia Mihailovna. Trebuie să-mi isprăvesc treburile.
— Ce treburi? Puțin ai dat până acum mujicilor? Știi ce se spune? Pe boierul nostru are să-l răsplătească pesemne țarul pentru asta. E în adevăr ciudat: de ce te îngrijești atâta de mujici?
— Nu mă îngrijesc de ei, o fac pentru mine. Agafia Mihailovna cunoștea până în cele mai mici amănunte toate planurile economice ale lui Levin. Konstantin Dmitrici îi expunea adesea ideile lui cu toate amănuntele, discuta de multe ori cu dânsa, care nu se împăca totdeauna cu planurile sale. Acum însă ea înțelese pe dos spusele lui Levin.
— Se înțelege că mai întâi trebuie să te îngrijești de suflet, rosti Agafia Mihailovna oftând. Uite la Parfen Denisâci, cu toate că nu era știutor de carte, dar cum a murit el, să dea Dumnezeu să moară orice om, povesti ea despre un argat din curte, mort de curând. S-a spovedit și s-a împărtășit…
— Nu mă gândesc la așa ceva, răspunse Levin. Zic că fac asta în folosul meu. Trag foloase mai mari, dacă mujicii lucrează mai bine.
— Orice ai zice, dacă omul e leneș, bate apa în piuă. Cine are obraz, muncește, iar cine nu, n-ai ce-i face!
— Dar chiar dumneata mi-ai spus că Ivan are acum mai multă grijă de vite.
— Îți spun una și bună, încheie Agafia Mihailovna, nu la întâmplare, desigur, ci dintr-o adâncă și veche convingere. Trebuie să te însori. Asta e!
Cuvintele Agafiei Mihailovna, care-i aminteau tocmai propriile-i gânduri de adineauri, îl umplură de amărăciune și-l jigniră. Se posomorî și se așeză iarăși la lucru, fără să-i răspundă, repetându-și tot ce gândea despre însemnătatea lucrării sale. Din când în când auzea cum țăcăne andreaua Agafiei Minailovna în tăcerea odăii, și aceleași gânduri pe care voia să le alunge îi frământau mintea, făcându-l din nou să se încrunte.
La ora nouă se auzi un clinchet de clopoței și huruitul năbușit al unei trăsuri care se legăna înotând prin noroi.
— Uite, ți-au venit musafiri. N-are să-ți mai fie urât, zise Agafia Mihailovna, ridicându-se și îndreptându-se spre ușă.
Dar Levin i-o luă înainte. Lucrul nu mai mergea; orice musafir era binevenit pentru dânsul.
XXXI.
Coborând în goană scara până la jumătate, Konstantin Dmitrici auzi în antreu o tuse cunoscută; o prinse însă nelămurit, din pricina zgomotului pașilor săi și nădăjdui că s-a înșelat. Văzu pe urmă întregul trup, lung, osos, așa de cunoscut, că mu se mai putea îndoi; dar tot mai nădăjduia să se fi înșelat, atât se temea să recunoască în acel bărbat înalt, care tușea în timp ce-și scotea blana, pe fratele său Nikolai.
Levin își iubea fratele, însă traiul împreună cu dânsul era totdeauna un adevărat chin. Iar acum, din pricina gândurilor care-l frământau și răscolit de cuvintele Agafiei Mihailovna, se găsea într-o stare sufletească tulbure și încurcată: de aceea apropiata revedere cu fratele său îi părea deosebit de trudnică. În locul unui musafir vesel, sănătos și străin, care l-ar fi putut scoate din starea lui de tulburare sufletească, după cum se aștepta, trebuia să-și revadă fratele, care-l cunoștea până în fundul sufletului, și-l va sili să-și dezvăluie cele mai tainice gânduri, să-i spună tot ce are pe inimă, adică tocmai ceea ce nu vroia el cu nici un chip.
Mânios pe sine însuși pentru acest sentiment urât, Konstantin coborî în fugă în antreu. Dar cum își văzu fratele de aproape, sentimentul de dezamăgire se preschimbă în milă. Oricât de îngrozitoare ar fi fost înfățișarea fratelui său Nikolai mai înainte, acum însă el era așa de dărâmat și cu puterile sleite din pricina slăbiciunii și a bolii, că nu mai rămăsese decât cu pielea și oasele.
Stătea în picioare în antreu și, desfăcându-și fularul din jurul gâtului slab și lung, surâdea ciudat de jalnic.
Văzându-i zâmbetul smerit și supus, Levin simți un nod în gât.
— Uite-mă, am venit la tine, îl salută Nikolai cu glasul stins, fără să-și ia ochii nici o clipă de la fratele său. De mult vroiam să vin, dar tot nu mă simțeam bine. Acum m-am înzdrăvenit cu totul, adăugă Nikolai, ștergându-și barba cu palmele sale mari și slabe.
— Da, da! Răspunse Levin și o spaimă și mal mare îl cuprinse când, sărutându-și fratele, simți cu buzele uscăciunea pielii acestuia și-i văzu de aproape ochii mari lucind straniu.
Cu câteva săptămâni mai înainte, Levin scrisese fratelui său că, după vânzarea unei mici părți de pământ, rămasă indiviză până atunci, Nikolai avea să-și primească acum partea lui, vreo două mii de ruble.
Nikolai spuse că venise după banii aceștia; dar, mai ales, să-și revadă cuibul și să atingă pământul natal, ca să prindă, ca vitejii din poveste, puteri noi pentru viitoarea lui activitate. Cu toate că Nikolai părea și mai adus de spate decât înainte și de o slăbiciune de speriat față de statura lui, mișcările sale erau repezi și vijelioase ca totdeauna. Levin îl conduse în birou.
Fratele își schimbă hainele cu o deosebită grijă – ceea ce nu se întâmpla altădată – își pieptănă părul rar și aspru și se urcă la odăile de sus, zâmbind.
Era într-o stare sufletească foarte prietenoasă și veselă, așa cum și-l amintea Levin adesea din copilărie. Vorbi fără răutate până și despre Serghei Ivanovici. Când o văzu pe Agafia Mihailovna, Nikolai glumi cu dânsa și o întrebă despre unele slugi bătrâne. Știrea morții lui Parfen Denisâci îl impresiona în chip neplăcut. O umbră de spaimă îi trecu pe față, însă își reveni numaidecât.
— Era doar bătrân, zise Nikolai și schimbă vorba. Așadar, am să stau la tine o lună, două… și pe urmă plec la Moscova, unde Meahkov mi-a făgăduit un post, așa că am să intru în serviciu. Acum am să-mi orânduiesc viața cu totul altfel, urmă el. Știi că m-am descotorosit de femeia aceea?
— De Maria Nikolaevna? Cum așa? De ce?
— Ah, era o femeie rea! Mi-a făcut multe necazuri.
Nu povesti însă ce anume necazuri îi făcuse. Nu putea să spună că o gonise pe Maria Nikolaevna fiindcă-i dădea ceaiul prea slab și, mai cu seamă, fiindcă îl îngrijea ca pe un bolnav.
— Pe lângă asta, vreau să-mi schimb cu totul viața. Se înțelege că am făcut prostii, ca toată lumea. Dar averea e lucrul cel mai puțin însemnat. Nu-mi pare rău după ea. Numai să fiu sănătos! Acum, slavă Domnului, m-am întremat.
Levin îl asculta și se frământa să găsească un cuvânt de răspuns; dar nu știa ce. Nikolai simți pesemne acest lucru și începu să-l întrebe despre treburile sale. Levin era bucuros să vorbească despre el însuși, fiindcă putea răspunde fără să se prefacă, îi povesti ce planuri avea și ce încercări făcuse pentru realizarea lor.
Nikolai îl asculta, însă parcă nu-l interesa ce-i spunea Levin.
Acești doi oameni erau atât de înrudiți și de apropiați sufletește, încât cel mai mic gest, ba chiar și tonul vocii lor le spunea mai mult decât tot ce-ar fi putut rosti prin cuvinte.
Pe amândoi îi stăpânea acum un singur gând: boala și apropiata moarte a lui Nikolai, gând care copleșea toate celelalte lucruri. Dar niciunul, nici celălalt nu îndrăzneau să vorbească despre asta. De aceea, din tot ce-și vorbeau, nimic nu exprima ceea ce simțeau ei înșiși.
Niciodată nu fusese Levin mai bucuros că se sfârșea seara și că trebuia să se ducă la culcare. Niciodată, nici față de un străin, nici la o vizită oficială, nu fusese atât de nenatural și de fals ca în seara aceea. Conștiința acestei lipse de naturalețe, deși îl întrista adânc, îl făcea și mai nefiresc. Sfâșiat de milă pentru fratele său iubit pe care-l vedea în pragul morții, trebuia să-l asculte și să vorbească cu dânsul despre planurile acestuia de viitor.
Fiind umezeală în aer și deoarece în casă nu făcuse foc decât într-o singură odaie, Levin își culcă fratele în iatacul său, după un perete despărțitor.
Nicolai se culcă și, fie că dormea, fie că nu dormea, se zvârcolea în pat ca orice bolnav, tușea și, când nu putea să expectoreze, bodogănea ceva. Uneori, când ofta adânc, spunea: „Of, Doamne!” Alteori, când îl înăbușea tușea, izbucnea cu ciudă: „Ei, drăcia dracului!” Ascultându-l, Levin nu putu să adoarmă mult timp. Îi veneau fel de fel de gânduri; toate însă se învârteau în jurul aceluiași punct: moartea.
Moartea, inevitabilul sfârșit a tot ce există, i se înfățișă pentru întâia dată cu o putere de nebiruit. Moartea era aici – cuibărită în fratele său iubit care gemea prin somn și chema din obișnuință când pe Dumnezeu, când pe dracul – moartea fiind mai aproape de dânsul decât crezuse până acum. Era și în ei însuși. O simțea. Dacă nu azi – mâine… dacă nu mâine – peste treizeci de ani… Nu e totuna? Dar ce reprezenta această moarte de neînlăturat, Levin nu numai că nu știa și nu se gândise vreodată, însă nici nu putea și nici nu îndrăznea să se întrebe.
„Muncesc, urmăresc un țel, dar am uitat că totul se va sfârși, că totul duce spre moarte.”
Levin ședea pe pat în întuneric, gheboșat, ținându-și genunchii cu mâinile. În încordarea gândirii, își stăpânea răsuflarea și medita. Cu cât își încorda mai mult mintea cu atât Konstantin Dmitrici vedea mai limpede că în concepția sa de viață uitase într-adevăr și trecuse cu vederea acest amănunt: moartea, de neînlăturat, care va veni să pună capăt la toate. Așa că nici nu face să-ți dai osteneală a începe ceva! Da, este îngrozitor, dar așa este.
„Cu toate acestea, eu sunt încă viu. Ce-i de făcut acum? Ce-i de făcut?” se întreba Konstantin Dmitrici, deznădăjduit.
Aprinse lumânarea, se sculă cu băgare de seamă și se duse la oglindă. Începu să-și cerceteze fața și părul; avea fire albe la tâmple. Deschise gura; măselele din fund începuseră să i se strice. Își dezgoli brațele vânjoase – erau, ce-i drept, puternice. Însă Nikolinka, fratele său, care respira acum cu ce-i mai rămăsese din plămâni, avusese și el un trup sănătos. Și deodată își aduse aminte cum se culcau împreună când erau copii și nu așteptau decât ca Feodor Bogdanâci să iasă pe ușă ca să se bată cu pernele și să râdă din toată inima… încât nici frica de Feodor Bogdanâci nu putea opri această bucurie de a trăi care se revărsa dintr-înșii în izbucniri de veselie. „Iar acum, acest piept scofâlcit și gol… și eu, care nu știu nici ce-i cu mine, nici ce mă așteaptă…”
— Chî, chî! Ei, drăcia dracului! Ce te tot foiești? De ce nu dormi? Se auzi glasul fratelui său.
— Nu știu. Am insomnie.
— Ba eu am dormit foarte bine. Nu mai transpir. Pune mâna pe cămașă. Așa-i că nu-i udă?
Levin îi pipăi cămașa, apoi trecu în dosul peretelui despărțitor și stinse lumânarea, dar încă mult timp nu putu să adoarmă. Abia își găsise o soluție a problemei de a trăi și iată că se ivise o nouă problemă, fără dezlegare: aceea a morții.
„Da, moare… va muri la primăvară… cum să-l ajut? Ce-i pot spune? Ce știu eu? Eu, care uitasem chiar că trebuie să mori!”
XXXII.
Levin observase încă mai demult că tocmai acei oameni care te stingheresc printr-o îngăduință și o supunere excesivă, nu trece mult, și ajung să se poarte de nu le mai poți răbda pretențiile și nazurile. Presimțea că așa avea să se întâmple și cu fratele său! Într-adevăr, blândețea lui Nikolai nu ținu mult timp. Chiar de a doua zi dimineață, Nikolai se arătă arțăgos și începu să sâcâie pe fratele său, atingându-l în punctele cele mai sensibile.
Levin se simțea vinovat și nu putea îndrepta lucrurile, își dădea seama că dacă amândoi nu s-ar fi prefăcut, ci – cum se spune – și-ar fi deschis sufletele, împărtășindu-și ceea ce gândeau și simțeau de fapt – ei s-ar fi uitat numai unul în ochii celuilalt și Konstantin i-ar fi spus atât: „Ai să mori, ai să mori, ai să mori!” Iar Nikolai i-ar fi răspuns: „Știu că am să mor, dar mă tem, mă tem, mă tem”. N-ar fi avut ce să mai adauge, dacă și-ar fi vorbit deschis. Așa însă nu era de trăit. Konstantin se străduia să facă ceea ce încercase toată viața și nu izbutise, dar ceea ce foarte multă lume – după observațiile sale – știa să facă… lucru fără de care nu-i chip de trăit: se silea să nu spună ceea ce gândea. Simțea însă mereu că fratele său își dădea seama și se enerva.
A treia zi, Nikolai își îndemnă fratele să-și expună din nou planul pe care el începu nu numai să-l condamne, dar să-l și confunde intenționat cu comunismul.
— N-ai făcut decât să iei ideile altora, le-ai denaturat și vrei să le aplici acolo unde nu se potrivesc.
— Dacă-ți spun că asta n-are nici o legătură cu comunismul! Ei neagă dreptul de proprietate, capitalul, moștenirea, pe când eu nu sunt împotriva acestor stimulente principale; caut numai să reglementez munca. (Pe Levin îl dezgusta întrebuințarea unor asemenea termeni; de când se pasionase însă pentru lucrarea lui, începuse să întrebuințeze din ce în ce mai des cuvinte străine.)
— Asta-i! Ai luat ideea altuia, i-ai tăiat tot ceea ce-i făcea puterea și vrei să mă convingi că-i ceva nou, adaugă Nikolai, sucindu-și mânios gâtul legat cu cravată.
— Dar ideea mea n-are nimic comun…
— Acolo, urmă Nikolai Levin, cu ochii scânteietori de răutate, zâmbind ironic, acolo găsești cel puțin farmecul geometric al clarității și al certitudinii. Poate e o utopie. Dar să admitem că poți face tabula rasa tot trecutul: nu-i proprietate, nu-i familie, dar munca se reglementează. La tine însă nu-i nimic…
— De ce confunzi? N-am fost niciodată comunist.
— Parcă eu am fost, dar cred că comunismul e prematur; are însă logică și viitor, ca și creștinismul din primele veacuri.
— Iar părerea mea este că forța de muncă trebuie privită dintr-un punct de vedere identic cu cercetarea științelor naturii, adică trebuie studiată, se cuvine să i se recunoască proprietățile și…
— Dar nu e de loc nevoie de așa ceva. Forța asta își găsește singură un anumit fel de activitate, potrivit gradului său de dezvoltare. Pretutindeni au fost robi, apoi métayers19. Avem și noi muncă în dijmă, arendă, muncă de argat… Ce mai vrei?
Deodată Levin se aprinse la aceste cuvinte – deoarece se temea în fundul sufletului să n-aibă cumva dreptate fratele său, învinuindu-l că vroia să aleagă o cale de mijloc între comunism și formele actuale de lucru, și că aceasta nu va izbuti.
— Caut metode ca munca să fie productivă, atât pentru mine, cât și pentru lucrători. Vreau să întemeiez… rosti Levin cu căldură.
— Nu vrei să întemeiezi nimic. Ca totdeauna, vrei să faci pe originalul. Vrei să arăți că nu exploatezi mujicul pur și simplu, ci că-l exploatezi cu idei.
— Ei, dacă tu crezi așa, lasă-mă-n pace! Răspunse Levin și simți un mușchi al obrazului stâng zbătându-i-se nestăpânit.
— N-ai avut și nici nu ai convingeri. Vrei numai să-ți satisfaci amorul-propriu.
— Foarte bine! Lasă-mă-n pace!
— Te și las. Trebuia s-o fac de mult. Du-te dracului! Îmi pare foarte rău că am venit.
Oricât s-a silit pe urmă Levin să-și potolească fratele, Nikolai nu vroia să știe de nimic. Spunea că e mult mai bine să se despartă. Și Konstantin își dădu seama că fratele său nu-și mai putea îndura viața.
Nikolai își isprăvise pregătirile de plecare când Konstantin veni la dânsul și-l rugă pe un ton oarecum constrâns să-l ierte dacă-l jignise cu ceva.
— Ah, ești mărinimos! Făcu Nikolai zâmbind. Dacă ții numaidecât să ai dreptate, am să-ți fac plăcerea asta. Ai dreptate. Totuși plec în clipa plecării, Nikolai îl sărută și-i spuse, privindu-l deodată drept în ochi, și privirea lui era ciudată și gravă:
— Dar, Kostea, să nu mi-o iei în nume de rău, și glasul îi tremura.
Erau singurele cuvinte rostite cu sinceritate. Levin înțelese ce vroiau să spună aceste vorbe: „Vezi și știi că sunt pe moarte, poate n-o să ne mai vedem niciodată”. Înțelese – și lacrimi îi izbucniră din ochi. Își sărută încă o dată fratele, dar nu-i putu spune nimic și nici nu știa ce să-i spună.
A treia zi după despărțirea de fratele său, plecă și Levin în străinătate. Întâlnindu-se în tren cu Șcerbațki, un văr al lui Kitty, acesta fu impresionat de aerul său posomorât.
— Ce-i cu tine? Îl întrebă Șcerbațki.
— Nimic. E puțină bucurie pe lumea asta.
— Cum puțină? În loc să te duci undeva la Mulhouse, vino cu mine la Paris. Ai să vezi ce veselie e acolo.
— Nu. Eu am isprăvit. E timpul să mor.
— Asta-i bună! Izbucni Șcerbațki râzând. Eu abia mă pregătesc să încep a trăi.
— Așa credeam și eu nu demult. Dar acum știu că am să mor curând.
Levin spunea ceea ce gândea de fapt în ultimul timp. Nu vedea în fața lui decât moartea sau un pas spre ea și de aceea se dăruia cu totul acțiunii începute de dânsul. Trebuia să-și folosească într-un fel viața, în așteptarea morții. Pretutindeni nu vedea decât întuneric. Singurul fir conducător în bezna din juru-i era această operă de reformă înjghebată de el și se agăță de ea cu toate puterile sale.


PARTEA A PATRA.

I
Soții Karenin locuiau mai departe sub același acoperământ, se vedeau în fiecare zi, dar erau cu totul străini unul de altul. Alexei Alexandrovici hotărâse să-și vadă zilnic soția, ca să nu dea slugilor prilej de vorbe, dar se ferea să ia masa acasă. Vronski nu venea niciodată în casa lui Alexei Alexandrovici; Anna îl întâlnea însă în afară și soțul său știa asta.
Era o situație chinuitoare pentru tustrei. Niciunul dintre ei n-ar fi putut-o răbda nici o singură zi, să nu fi nădăjduit într-o schimbare, să n-o fi socotit ca o perioadă dureroasă și grea, dar trecătoare. Alexei Alexandrovici aștepta ca patima asta să treacă, așa cum trec toate, ca lumea s-o uite, iar numele lui să rămână nepătat. Anna, care purta toată vina acestei situații și care se chinuia cel mai mult, o îndura, fiind adânc încredințată că totul se va limpezi în scurt timp. Nu știa ce anume va lămuri situația, dar nu se îndoia că se apropie deznodământul – și asta cât de curând. Supunându-i-se fără voie, Vronski aștepta și el ceva, în afară de voința lui, care va dezlega și înlătura toate greutățile.
În mijlocul iernii, Vronski petrecu o săptămână foarte plictisitoare. Fusese atașat pe lângă un prinț străin sosit la Petersburg și trebuise să-i arate curiozitățile cele mai de seamă ale orașului. I se încredințase această misiune lui Vronski, datorită înfățișării sale distinse, ținutei impecabile, purtării demne, curtenitoare și obișnuinței sale de a frecventa cea mai înaltă societate. Această însărcinare însă îi păru grea. Prințul nu vroia să scape nimic din lucrurile despre care ar fi putut fi întrebat, o dată întors la el acasă, dacă le-a văzut în Rusia. Și mai ales vroia să se bucure din plin de plăcerile rusești. Vronski era dator să-l conducă peste tot: dimineața se duceau să vadă monumentele de seamă, iar seara gustau din plăcerile rusești. Prințul se bucura de o sănătate neobișnuită chiar pentru un prinț. Prin gimnastică și o igienă perfectă a trupului ajunsese să poată face față tuturor exceselor de plăceri și să rămână proaspăt ca un castravete olandez, mare, verde și lucios. Prințul călătorea mult și era de părere că unul dintre principalele avantaje ale căilor de comunicație actuale era ușurința cu care puteai gusta plăcerile specifice din fiecare țară. Fusese în Spania, unde făcuse serenade și se împrietenise cu o spaniolă care cânta din mandolină. Împușcase în Elveția o capră neagră. În Anglia, îmbrăcat într-un frac roșu, sărise peste multe garduri și împușcase, în urma unei prinsori, două sute de fazani. Vizitase în Turcia un harem. Călătorise în India pe un elefant și vroia să guste acum, în Rusia, plăcerile specific rusești.
Vronski, în calitate de mare maestru al ceremoniilor atașat pe lângă prinț, alcătuia cu greu programul plăcerilor rusești oferite prințului: trăpașii și blinclele, vânătorile de urși, troicile, țiganii și chefurile cu spargerea veselei după obiceiul rusesc. Prințul își însușise cu nespusă ușurință spiritul rusesc: spărgea tăvi încărcate cu veselă, își culca pe genunchi câte o țigancă și părea să întrebe dacă nu mai erau și alte plăceri rusești de gustat, sau asta era tot?
De fapt, dintre toate plăcerile rusești, prințul prefera actrițele franțuzoaice, baletul și șampania cu pecete albă. Vronski era deprins cu prinții. Dar, fie din pricină că el însuși se schimbase în ultima vreme, fie din cauză că trebuia să-și petreacă tot timpul cu prințul, săptămâna aceea îi păruse neînchipuit de grea. În toată săptămâna aceea încercase mereu un sentiment asemănător aceluia pe care l-ar avea un om silit să trăiască pe lângă un nebun primejdios, căruia i-ar fi frică de acest nebun și totodată, din pricina apropierii lor, s-ar teme și pentru propria-i minte. Vronski simțea neîncetat nevoia de a nu părăsi nici o clipă tonul oficial respectat riguros, ca să nu fie jignit, căci – spre surprinderea lui – prințul se purta disprețuitor tocmai cu persoanele care se dădeau peste cap ca să-i organizeze petreceri rusești. Părerile sale despre femeile ruse, pe care prințul le privea cu o deosebită atenție, îl făcură pe Vronski, nu numai o dată, să roșească de indignare. Dar motivul principal pentru care tovărășia prințului îi părea lui Vronski o povară era faptul că, fără voie, el se vedea întrânsul pe sine însuși. Și ceea ce vedea în această oglindă nu-i măgulea amorul-propriu: vedea un om foarte mărginit, foarte încrezut, foarte sănătos, foarte îngrijit și nimic mai mult. Era într-adevăr un „gentleman”; Vronski nu putea tăgădui acest lucru. Se purta cu demnitate și fără lingușire față de superiori, nestingherit și simplu în raporturile cu egalii și binevoitor, cu o nuanță de dispreț, față de inferiori. Vronski se purta la fel și socotea asta drept un merit. Însă în relațiile cu prințul, Vronski îi era inferior, iar tonul lui de binevoitor dispreț, purtarea față de dânsul îl revoltau.
„Un bou tâmp! Oare și eu sunt ca el?” se gândea Vronski.
În orice caz, a șaptea zi, când își luă rămas bun de la prinț înainte de plecarea acestuia la Moscova și primi mulțumiri, Vronski se simți foarte fericit că scăpa din această situație jenantă și de această oglindă neplăcută.
Se despărțiră la gară, înapoindu-se de la o vânătoare de urși, după o noapte de dovezi strălucite ale vitejiei rusești.
II.
Când se întoarse acasă, Vronski găsi un bilet de la Anna. Îi scria: „Sunt bolnavă și nefericită. Nu pot să ies, dar nici nu mai pot îndura să nu te văd. Vino diseară. La șapte, Alexei Alexandrovici se duce la un consiliu, unde rămâne până la zece”. După ce se gândi o clipă la ciudățenia faptului că Anna îl chema la dânsa, cu toată interdicția formală a soțului ei de a-l primi acasă, Vronski hotărî să se ducă.
În iarna aceea fusese înaintat colonel, se retrăsese de la regiment și locuia singur. După ce luă o gustare, se întinse pe divan, și peste câteva minute gândurile i se împăienjeniră. Scenele scandaloase la care asistase în zilele din urmă se amestecară în mintea lui cu chipul Annei și cu cel al unui mujic care avusese un rol însemnat la vânătoarea de urși din ajun. Până la urmă adormi. Se trezi pe întuneric, tremurând de spaimă, și aprinse în grabă o lumânare. „Dar ce s-a întâmplat? Ce a fost? Ce grozăvie am visat? Da, da. Era acel mujic, dacă nu mă înșel – mic, murdar, cu barba încâlcită – stătea aplecat și făcea nu știu ce, când deodată a început să rostească niște cuvinte ciudate în franțuzește. N-am visat nimic altceva, își zise el. Dar de ce a fost așa de penibil?” își amintea iarăși de mujic și de neînțelesele cuvinte franțuzești pe care le rostise acesta, și un fior rece de groază îi trecu prin tot trupul.
„Ce prostii!” gândi el și se uită la ceas.
Era opt și jumătate. Sună feciorul, se îmbrăcă repede și ieși, uitând cu totul de vis, necăjit numai că întârziase. În timp ce se apropia cu sania de casa lui Karenin, se uită la ceas și văzu că era nouă fără zece.
La scară era tras un cupeu înalt și îngust, cu doi cai suri. Recunoscu numaidecât cupeul Annei. „Se pregătea să vină la mine, gândi el. Ar fi fost mai bine. Nu-mi face plăcere să intru în casa asta. Dar n-are a face, nu mă pot ascunde”, își zise el și, cu atitudinea unui om deprins din copilărie să n-aibă de ce se rușina, coborî din sanie și se îndreptă spre intrare. Ușa se deschise, și portarul, cu un pled pe braț, chemă cupeul.
Vronski, neobișnuit să observe amănunte, băgă totuși de seamă expresia de mirare cu care îl privise portarul. Chiar în ușă, Vronski aproape se ciocni piept în piept cu Alexei Alexandrovici.
O lampă de gaz aerian lumină fața palidă și slăbită a lui Karenin, sub pălăria-i neagră, și o cravată alba care strălucea în contrast cu gulerul de biber al paltonului. Ochii neclintiți și șterși ai lui Karenin se opriră asupra lui Vronski; acesta se înclină. Alexei Alexandrovici, mestecând parcă ceva în gură, duse mâna la pălărie și trecu înainte. Vronski îl văzu pe Karenin cum se urcă în cupeu fără să întoarcă privirea, cum luă pe fereastră pledul și binoclul, și apoi dispăru.
Vronski intră în antreu. Avea sprâncenele încruntate, în ochii lui ardea o strălucire mândră și răutăcioasă.
„Ce situație! Se gândi el. Dacă s-ar fi luptat, dacă și-ar fi apărat onoarea, aș fi putut lua hotărâri, mi-aș fi putut arăta sentimentele, dar cu slăbiciunea și josnicia lui ce pot face? Sunt pus într-o postură de înșelător – ceea ce n-am vrut și nici nu vreau să fiu.”
Gândurile sale se schimbaseră mult după explicația avută cu Anna în grădina doamnei Wrede. Supunându-se cu totul slăbiciunii Annei, care i se dădea toată și nu aștepta de la dânsul decât să-i hotărască soarta, Vronski încetase de mult să mai creadă că legătura dintre ei s-ar putea desface, așa cum își închipuise până atunci. Planurile sale ambițioase erau din nou lăsate deoparte, activitatea lui încetă de a mai avea un țel, și Vronski se lăsă dus cu totul de sentimentul care îl lega din ce în ce mai strâns de Anna.
Auzi încă din antreu pașii ei care se îndepărtau… înțelese că Anna îl aștepta. Venise să asculte, iar acum se întorcea în salon.
— Știi! Exclamă Anna văzându-l, și la primul cuvânt lacrimi îi izbucniră din ochi. Știi, dacă lucrurile merg tot așa, atunci e cu neputință… cu neputință…
— Ce anume, draga mea?
— Ce? Te aștept și mă chinuiesc de un ceas, poate două… Nu, n-am să mai fac. Nu mă pot supăra pe tine. Probabil că n-ai putut. Nu, n-am să mai fac. Își puse mâinile pe umerii lui și se uită îndelung la dânsul cu o privire adâncă, plină de dragoste, scrutându-l până în fundul sufletului. Îi privea chipul pentru tot timpul cât nu-l văzuse. La orice întâlnire a lor, Anna contopea într-o singură imagine chipul lui, așa cum și-l închipuia (incomparabil mai frumos decât în realitate), cu fața lui, așa cum era într-adevăr.
III
— L-ai întâlnit? Întrebă Anna, după ce se așezară la masă sub lampă. Asta-i pedeapsa fiindcă ai întârziat.
— Dar ce s-a întâmplat? Trebuia să fie la consiliu.
— A fost, s-a întors și a plecat iar undeva. Dar nu-i nimic. Să nu mai vorbim de asta! Unde-ai fost? Tot cu prințul?
Anna cunoștea toate amănuntele vieții sale. El vru să-i spună că nu dormise toată noaptea și că-l furase somnul; însă privindu-i fața înduioșată și fericită, lui Vronski îi fu rușine și îi spuse că fusese nevoit să se ducă pentru a da raportul despre plecarea prințului.
— Dar acum s-a isprăvit? A plecat?
— S-a isprăvit, slavă Domnului! N-ai să mă crezi cât de nesuferită mi-a fost toată săptămâna asta.
— Adică de ce? Doar asta-i viața obișnuită a bărbaților tineri, zise Anna, încruntându-și sprâncenele și luându-și lucrul de mână de pe masă. Apoi, fără să se uite la dânsul, trase croșetul care se agățase în ghem.
— M-am lăsat de mult de viața asta, răspunse Vronski, surprins de schimbarea de expresie de pe fața ei și căutând să înțeleagă de ce. Recunosc, urmă el, arătându-și într-un zâmbet dinții albi, puternici, că în săptămâna care a trecut, privind viața asta, am avut impresia că mă văd într-o oglindă… și nu mi-a făcut plăcere.
Anna ținea lucrul în mâini, dar nu croșeta. Se uita numai la el cu o privire stranie, strălucitoare, neprietenoasă.
— Liza a trecut azi-dimineață pe la mine; ea nu se teme să mă viziteze, în ciuda contesei Lidia Ivanovna. Mi-a povestit despre serata voastră ateniană. Ce dezgustător!
— Tocmai vroiam să-ți spun…
Anna îl întrerupse:
— Era și Thérese, pe care o cunoșteai mai de mult?
— Vroiam să-ți spun…
— Ce groaznici sunteți voi, bărbații! Cum credeți că o femeie poate uita așa ceva, adăugă Anna, înflăcărându-se din ce în ce mai mult și dezvăluind astfel pricina enervării sale. Mai ales o femeie care nu-ți poate cunoaște viața. Ce știu eu? Adăugă ea. Numai ceea ce-mi spui tu. Dar de unde pot ști că mi-ai spus adevărul?!
— Anna, mă jignești. Nu mă crezi? Nu ți-am spus că n-am nici un gând pe care să nu ți-l împărtășesc?
— Ba da, răspunse ea, încercând să-și înăbușe gelozia. Dacă ai ști însă ce greu îmi vine! Te cred, te cred… Dar ce-ai vrut să spui?
El însă nu-și putu aminti numaidecât ceea ce vroise să spună. Accesele acestea de gelozie, care o apucau din ce în ce mai des în vremea din urmă, îl îngrozeau și-i dădeau o răceală față de Anna, oricât s-ar fi silit s-o ascundă, deși știa că pricina geloziei era tocmai dragostea ei pentru dânsul. De câte ori își spusese că dragostea aceasta este fericirea lui! Și iată că Anna îl iubea cum poate iubi o femeie care a jertfit totul pentru dragostea sa, și cu toate acestea el era mult mai departe de fericire decât atunci când plecase după dânsa de la Moscova. Atunci, Vronski se socotea nenorocit, dar fericirea era înaintea lui.
Acum însă el își dădea seama că fericirea cea mai mare rămăsese în urmă. Anna era cu totul alta de cum fusese la început. Se schimbase moralmente și chiar fizicește; se îngrășase; iar în clipa când vorbi despre actriță, o expresie de răutate îi schimonosi fața. Vronski se uita la ea ca un om care privește o floare ruptă de el, veștejită, în care de-abia recunoștea frumusețea pentru care o răpise și o făcuse să piară. Înțelegea că atunci când dragostea lui era în plină putere ar fi putut – poate – să și-o smulgă din inimă; acum însă, când i se părea că n-o mai iubește, el știa că legătura dintre dânșii nu mai putea fi ruptă.
— Ei, spune, ce-ai vrut să-mi povestești despre prinț? L-am alungat, am alungat „diavolul”, adăugă Anna (așa numeau între ei gelozia Annei). Ei, ce-ai început să-mi povestești despre prinț? De ce nu ți-a fost plăcut?
— Uf, a fost ceva insuportabil! Începu Vronski, căutând să-și prindă firul scăpat al gândurilor. Prințul te dezamăgește când îl cunoști mai de aproape. Dacă ar fi să-l definesc, l-aș asemui cu un, animal foarte bine hrănit, unul din exemplarele care iau premiul întâi la expoziții, și atâta tot! Adăugă el cu necaz, ceea ce o intrigă pe Anna.
— Dar de ce? Se miră ea. Totuși e un om instruit, care a văzut multe.
— Instrucțiunea lui e cu totul specială. Am impresia că dacă e instruit, este numai ca să capete dreptul de a disprețui cultura, așa cum disprețuiesc aceștia totul, afară de plăcerile animalice.
— Dar vă atrag pe voi toți aceste plăceri animalice. Și Vronski surprinse din nou privirea ei posomorită, care se ferea de dânsul.
— De ce-l aperi atâta? O întrebă el zâmbind.
— Nu-l apăr. Mi-e totuna. Cred însă că, dacă ție însuți nu ți-ar fi plăcut aceste distracții, ai fi putut să nu iei parte, dar mărturisește că ți-a făcut plăcere s-o privești pe Thérese în costumul Evei…
— Iar, iar a venit „diavolul”! Zâmbi Vronski, luând mâna pe care Anna o pusese pe masă și sărutându-i-o.
— Așa e, dar asta-i peste puterile mele. Nu știi cât m-am chinuit așteptându-te! Cred că nu sunt geloasă. Nu sunt geloasă. Te cred când ești aici, cu mine; când ești departe însă și-ți duci singur această viață neînțeleasă pentru mine…
Anna își feri privirea. Scoase în sfârșit croșetul înfipt în lucrul ei, lâna lunecă iute pe degetul arătător, și ochiurile albe, strălucitoare la lumina lămpii începură să se înșire vertiginos, în ritmul febril al mâinii gingașe ce ieșea din mâneca brodată.
— Spune odată, cum a fost? Unde l-ai întâlnit pe Alexei Alexandrovici? Răsună deodată, nefiresc, glasul ei.
— Ne-am ciocnit în ușă.
— Și te-a salutat așa?
Anna își lungi fața, închise pe jumătate ochii și, schimbându-și deodată expresia, își împreună mâinile. Pe chipul ei frumos se ivi o clipă întocmai aceeași expresie pe care o avusese Alexei Alexandrovici când îl salutase. Vronski zâmbi, iar Anna izbucni într-un râs vesel și încântător, acel râs proaspăt, care era unul din farmecele sale cele mai mari.
— Nu-l înțeleg de loc, zise el. După mărturisirea ta, de la Peterhof, dacă ar fi rupt relațiile cu tine, dacă m-ar fi provocat la duel… Dar așa, nu înțeleg cum poate suporta situația asta! Suferă. Se vede.
— El? Făcu Anna cu un zâmbet ironic. E perfect mulțumit.
— De ce ne chinuim tustrei, când totul ar putea fi atât de frumos?!
— Nu-i convine lui. Îi cunosc firea. E numai minciună… Dacă ar simți ceva, cum ar putea trăi așa cum trăiește el cu mine? Nu înțelege nimic, nu simte nimic. Ce om cu simțire ar putea răbda să locuiască în aceeași casă cu soția sa care a păcătuit? Ar putea vorbi cu ea? I-ar putea spune: tu?
Apoi, fără voie, îl imită din nou: „Tu, ma chere; tu, Anna!”
— Nu e bărbat, nu e un om, ci un manechin. Nimeni nu știe, dar eu știu. Ah, să fi fost eu în locul lui, aș fi ucis de mult, aș fi sfâșiat în bucăți o soție ca mine, însă nu i-aș fi spus: „Tu, ma chere Anna!” Nu-i un om, e o mașină ministerială. Nu pricepe că eu sunt soția ta, că el e un străin pentru mine, un om de prisos… Dar să nu mai vorbim de asta, să nu mai vorbim!
— N-ai dreptate, n-ai dreptate, draga mea, spuse Vronski, încercând s-o liniștească. Oricum, să nu mai vorbim de el. Spune-mi, ce-ai mai făcut? Ce-i cu tine? De ce boală suferi și ce ți-a spus doctorul?
Anna se uită la dânsul cu o veselie ironică. Își amintea, probabil, și de alte trăsături caraghioase și urâte ale soțului ei de care ar fi vrut să-și bată joc.
Dar Vronski urmă:
— Eu nu cred să fie o boală. Cred că asta face parte din starea ta. Pe când aștepți…?
Sclipirea ironică din ochii ei se stinse. Un alt zâmbet, care trăda un lucru neștiut de dânsul, și o tristețe potolită, luă locul expresiei de mai înainte.
— În curând, în curând. Spuneai că situația noastră e grea… că trebuie să-i punem capăt. Dacă ai ști cât mă apasă! Ce n-aș da să te pot iubi fără piedici, pe față! Nu m-aș frământa atâta și nu te-aș chinui cu gelozia mea… în curând, totul se va dezlega, însă nu cum credem noi.
La gândul acesta, Anna se înduioșa atât de mult de sine însăși, încât o podidiră lacrimile. Nu mai putu urma. Puse pe brațul lui Vronski mâna sa, care, în lumina lămpii, strălucea de inele și de albă ce era.
— N-are să fie așa cum credem noi. N-aș fi vrut să-ți spun, dar m-ai silit. În curând, în curând se va sfârși totul. Avem să ne liniștim cu toții; nu ne vom mai chinui.
— Nu pricep, zise Vronski, înțelegând-o totuși.
— M-ai întrebat: când? În curând, și n-am să supraviețuiesc acestui lucru. Nu mă întrerupe! Anna vorbea foarte repede. Știu, știu sigur. O să mor și-mi pare bine ca o să mor. Am să mă izbăvesc și am să vă izbăvesc și pe voi. Ochii i se umplură de lacrimi.
Vronski se aplecă asupra mâinii ei și o acoperi de sărutări, căutând să-și ascundă emoția pe care nu și-o putea stăpâni, deși n-avea, desigur, nici un temei.
— De altminteri… e mai bine așa, șopti Anna, strângându-i mâna cu putere. E singurul lucru care ne-a mai rămas.
Alexei își reveni și ridică fruntea:
— Ce copilării! Ce absurdități spui!
— Ba e adevărat.
— Ce e adevărat?
— Că am să mor. Am avut un vis.
— Un vis? Repetă el și-și aminti numaidecât de mujicul din visul său.
— Da, un vis, răspunse ea. L-am avut mai demult. Se făcea că intrasem în fugă în odaia de culcare ca să iau ceva, sau să aflu ceva. Știi cum se întâmplă în vis, adăugă ea îngrozită, deschizând ochii mari. Acolo, în colț, era ceva.
— Ah, ce absurdități! Cum poți să crezi…
Dar ea nu se lăsă întreruptă. Lucrul pe care-l povestea era prea important pentru dânsa.
— Și acest ceva se întoarse: era un mujic cu barba încâlcita, un omuleț mic și înfiorător. Am vrut să fug, dar el s-a aplecat asupra unui sac, căutând ceva cu mâinile…
Anna arătă cum umbla omul cu mâinile în sac. O expresie de groază i se întipări pe față. Amintindu-și de visul sau, Vronski simți că aceeași groază îi umple și sufletul lui.
— Scormonea cu mâinile și spunea ceva în franțuzește foarte repede, și graseind: „Il faut le battre le fer, le broyer, le pétrir…20” înspăimântată, am vrut să mă trezesc și m-am deșteptat, dar tot în vis. Am început să mă întreb: ce-o fi însemnând asta? Kornei îmi spunea: „Ai să mori din facere, măicuță, din facere”. Atunci m-am deșteptat cu adevărat…
— Copilării! Absurdități! Izbucni el, dându-și însă seama că nu avea nici o putere de convingere.
— Dar să nu mai vorbim de asta, încheie ea, sună, te rog, voi spune să ne aducă ceaiul. Mai stai puțin, acum nu mai avem mult de…
Dar ea se opri brusc. Expresia feței sale se schimba dintr-o dată; groaza și emoția făcură loc unei expresii de calmă, gravă și fericită atenție. El nu putea înțelege pricina acestei schimbări. Anna simțise înlăuntrul său mișcarea unei vieți noi.
IV.
După ce se întâlni cu Vronski în ușa casei sale, Alexei Alexandrovici se duse, cum își propusese, la Opera Italiană. Stătu două acte și văzu pe toți aceia de care avea nevoie.
Întors acasă, el se uită cu luare-aminte la cuier și, observând că mantaua militară nu mai era acolo, intră ca de obicei în birou.
Dar, împotriva obiceiului, Karenin nu se culcă, ci se plimbă încoace și încolo prin odaie până la trei noaptea. Mânia împotriva soției sale, care nu respectase buna-cuviință și singura condiție pe care i-o pusese el, aceea de a nu-și primi amantul acasă, îl frământa. Anna nu respectase cerința lui; trebuia deci s-o pedepsească, să pună în execuție hotărârea cu care o amenințase: de a da divorț și de a-i lua copilul. Cunoștea toate greutățile legate de această chestiune, dar era hotărât să se țină de cuvânt, să-și îndeplinească amenințarea.
Contesa Lidia Ivanovna îi dăduse a înțelege că aceasta ar fi soluția cea mai bună. În vremea din urmă, practica divorțurilor se perfecționase într-atât, încât Alexei Alexandrovici întrevedea putința de a birui greutățile de formă.
Afară de aceasta, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, chestiunea organizării celor străini de neam și aceea a irigării ogoarelor din gubernia Zaraiskaia îi pricinuiseră neplăceri atât de mari la serviciu, încât Karenin se afla în ultimul timp într-o stare de extremă enervare.
Nu dormi toată noaptea; și mânia lui, sporind într-o progresie uriașă, ajunse spre dimineață la limită. Se îmbrăcă în grabă și de îndată ce află că Anna se sculase, intră la dânsa vrând parcă, s-ar spune, să-i ducă cupa plină de mânie, de teamă să nu se reverse peste margini și să nu-și piardă, o dată cu mânia, și energia necesară explicației cu soția sa.
Anna, care credea că-și cunoaște așa de bine bărbatul, rămase uimită de înfățișarea lui, când intră la ea. Fruntea îi era încruntată și ochii săi posomorâți se uitau înainte, ferindu-se de privirea ei. Avea gura strânsă cu tărie și cu dispreț. Mersul și mișcările sale trădau o hotărâre pe care ea nu i-o văzuse niciodată.
Alexei Alexandrovici se duse de-a dreptul la biroul ei, fără să-i dea bună ziua, luă cheile și deschise sertarul.
— Ce vrei? Strigă Anna.
— Scrisorile amantului dumitale, răspunse Karenin.
— Nu sunt aici, zise ea, închizând sertarul.
După acest gest, Karenin înțelese că ghicise. Dându-i cu brutalitate mâna în lături, Alexei Alexandrovici apucă repede o servietă în care știa că Anna își ținea hârtiile cele mai importante. Ea vru să-i smulgă servieta, dar el o împinse la o parte.
— Stai jos! Am să-ți vorbesc, începu Karenin, punându-și servieta subsuoară și strângând-o atât de tare cu cotul, încât umărul i se ridică în sus.
Anna îl privea în tăcere, cu mirare și teamă.
— Nu ți-am spus că nu îngădui să-ți primești amantul acasă?
— Trebuia să-l văd, ca…
Se opri, neștiind ce să născocească.
— Nu vreau să intru în amănuntele pentru care o femeie are nevoie să-și vadă amantul.
Anna izbucni:
— Am vrut numai… numai… Brutalitatea lui o enervă și-i dădu curaj. Nu vezi cât e de ușor pentru dumneata să mă jignești?
— Poți să jignești un om cinstit și o femeie cinstită. Dar să spui unui hoț că e hoț, asta nu e decât la constatation d'un fait21.
— N-am cunoscut până acum la dumneata această trăsătură nouă de cruzime.
— Dumneata numești cruzime faptul că un bărbat dă soției sale libertatea și pavăza unui nume cinstit, cu singura condiție să respecte buna-cuviință? Asta e cruzime?
— Ba e mai rău decât cruzime. E o ticăloșie, dacă vrei să știi! Strigă Anna cu o răbufnire de răutate și, sculându-se, vru să plece.
— Nu! Răcni Karenin cu glasul său pițigăiat, care se ridică acum cu o notă mai sus decât de obicei, îi apucă atât de puternic mâna în degetele lui mari, încât îi rămase la încheietură urma roșie a brățării pe care i-o strânsese. O așeză cu sila la loc. E o ticăloșie? Dacă vrei să întrebuințezi acest cuvânt, e o ticăloșie să-ți lepezi bărbatul și copilul pentru un amant și să mănânci pâinea soțului!
Anna lăsă capul în jos. Nu numai că nu repetă ceea ce-i spusese ieri amantului, și anume că el îi e soț, iar bărbatul său e un om de prisos, dar nici nu se gândi la asta. Simțea toată dreptatea cuvintelor sale și spuse numai atât:
— Nu poți să judeci situația mea mai aspru decât o condamn eu însămi. Dar de ce-mi spui toate astea?
— De ce ți le spun? De ce? Adăugă el tot atât de mânios. Ca să știi că, întrucât nu mi-ai respectat hotărârea în ce privește păstrarea bunei-cuviințe, am să iau măsuri ca să pun capăt acestei situații.
— În curând, în curând are să se sfârșească și așa, zise Anna.
La gândul unei morți apropiate, dorită de ea acum, o podidiră iarăși lacrimile.
— Are să se sfârșească mai repede decât ai plănuit cu amantul dumitale! Voi nu vreți decât să vă satisfaceți pofta animalică…
— Alexei Alexandrovici, nu fac apel la mărinimia dumitale, dar nu se cade să lovești pe cel căzut.
— Da. Nu te gândești decât la dumneata. Dar de suferințele omului care ți-a fost soț nu vrei să știi. Nici nu-ți pasă că i-ai distrus viața… că el a sufeli… sufeli… sutfelit.
Vorbea așa de repede, încât se bâlbâia și nu izbuti să rostească acest cuvânt. Rosti în cele din urmă sufelit.
Annei îi veni să râdă și se rușina numaidecât că găsise ceva de râs într-un astfel de moment. Pentru întâia oară ea îl înțelese, se transpuse în sufletul lui și i se făcu milă de dânsul. Dar ce putea să spună sau să facă? Își lăsă capul în pământ și tăcu. Tăcu și el câteva clipe. Începu apoi să vorbească rece, cu glas mai puțin pițigăiat, accentuând cuvintele alese la întâmplare, care nu aveau nici o însemnătate deosebită.
— Am venit să-ți spun… începu Karenin.
Anna îl privea. „Mi s-a părut, se gândi ea, amintindu-și expresia feței sale când se încurcase pronunțând sufelit. Oare poate simți ceva un om cu ochi atât de spălăciți, cu calmul ăsta suveran?”
— Eu nu pot schimba nimic, șopti Anna.
— Am venit să-ți spun că mâine plec la Moscova și că nu mă mai întorc în casa asta. Ai să afli hotărârea mea de la avocatul căruia am să-i încredințez chestiunea divorțului. Copilul are să stea la sora mea, îi spuse el, amintindu-și cu o sforțare ceea ce vroise să-i spună despre copil.
— Mi-l iei pe Serioja numai ca să mă chinuiești, zise ea, privindu-l pe sub sprâncene. Nu-l iubești… Lasă-mi-l pe Serioja!
— Da. Mi-am pierdut până și iubirea pentru fiul meu, fiindcă dezgustul față de dumneata se revarsă și asupra lui. Totuși, am să ți-l iau. Adio!
Karenin vru să plece, dar de data asta Anna îl reținu.
— Alexei Alexandrovici, lasă-mi-l pe Serioja! Șopti Anna încă o dată. Altceva nu mai am ce să-ți spun. Lasă-mi-l pe Serioja până la… Am să nasc în curând. Lasă-mi-l!
Alexei Alexandrovici se aprinse la față și smulgându-și mâna din mâna ei, ieși tăcut din odaie.
V.
Când intră Alexei Alexandrovici, sala de așteptare a vestitului avocat din Petersburg era plină. Trei doamne: una bătrână, alta tânără și o negustoreasă, precum și trei domni: un bancher neamț cu inel în deget, un negustor cu barbă și un slujbaș mânios, în uniformă și cu cruce la gât, așteptau probabil de mult. Doi secretari scriau la birouri, scârțâind din penițe. Garniturile de birou – Alexei Alexandrovici era mare amator de asemenea lucruri – erau deosebit de frumoase și Karenin nu se putu împiedica să le admire. Fără să se ridice și închizându-și pe jumătate ochii, unul dintre secretari întrebă rău dispus pe Alexei Alexandrovici:
— Ce doriți?
— Am treabă cu domnul avocat.
— Domnul avocat e ocupat! Răspunse scurt secretarul, arătând cu tocul la cei ce așteptau, și continuă să scrie mai departe.
— N-ar putea să-și facă timp? Întrebă Alexei Alexandrovici.
— N-are timp liber. Tot timpul e ocupat. Vă rog să așteptați!
— Fiți bun și dați-i cartea mea de vizită! Rosti cu demnitate Alexei Alexandrovici, văzându-se nevoit să-și descopere identitatea.
Secretarul luă cartea de vizită și, aruncând asupră-i o privire nemulțumită, ieși din cameră.
În principiu, Alexei Alexandrovici era un partizan al justiției publice. Nu aproba însă în totul unele amănunte cu privire la aplicarea ei la noi, din punctul de vedere al prestigiului serviciilor superioare; le critica însă numai în măsura în care își îngăduia el să critice o instituție sancționată de puterea de sus. Toată viața și-o petrecuse în activitatea administrativă. De aceea, când nu aproba ceva, dezaprobarea lui era atenuată prin faptul că el înțelegea că greșelile sunt lucruri firești și cu putință de îndreptare, în orice chestiune. La noile instituții judecătorești, Karenin critica locul de seamă acordat corpului avocaților. Nu avusese însă până acum de-a face cu avocații și de aceea critica lui era pur teoretică; acum, însă, părerea lui era întărită prin neplăcuta impresie pe care o încercase în sala de așteptare a avocatului.
— Vine numaidecât, anunță secretarul.
Într-adevăr, peste două minute se iviră în ușă silueta deșirată a unui jurist bătrân, care avusese o consfătuire cu avocatul, și în urmă avocatul însuși.
Avocatul era un bărbat mărunt, îndesat și chel, cu barba neagră-roșcată, sprâncene stufoase blonde și cu fruntea bombată. Era gătit ca un mire, de la cravată și lanțul dublu, până la ghetele de lac. Avea o figură deșteaptă de mujic, și îmbrăcămintea lui de filfizon era de prost-gust.
— Poftiți! Se înclină avocatul către Alexei Alexandrovici și, posomorit, îl lăsă pe Karenin să treacă înainte; apoi închise ușa după dânsul.
— Nu doriți să luați loc aici?
Arătă un fotoliu lângă biroul încărcat de hârtii, iar el însuși se așeză solemn în fotoliul său, frecându-și mâinile mici cu degete scurte, acoperite de peri albicioși, și aplecându-și capul într-o parte. Dar abia se așezase, când o molie trecu în zbor pe deasupra biroului. Avocatul, cu o repeziciune neașteptată, desfăcu mâinile, prinse molia și-și reluă atitudinea de la început.
— Înainte de a începe să vă vorbesc despre chestiunea mea, zise Alexei Alexandrovici, urmărind mirat cu ochii mișcarea avocatului, vreau să vă atrag atenția că problema despre care am să vă vorbesc trebuie să rămână secretă.
Un zâmbet abia schițat înfiora mustățile roșcate, pleoștite, ale avocatului.
— N-aș fi putut să fiu avocat, dacă n-aș fi fost în stare să păstrez secretele ce mi se încredințează. Dar, dacă doriți o confirmare…
Alexei Alexandrovici îl privi drept în față și văzu că ochii săi cenușii și inteligenți râdeau, cunoscând parcă totul.
— Mă cunoașteți? Urmă Alexei Alexandrovici.
— Vă cunosc și știu, ca orice rus – avocatul prinse încă o molie – și activitatea domniei-voastre, atât de folositoare, răspunse avocatul, înclinându-se.
Alexei Alexandrovici oftă, adunându-și puterile; apoi urmă, o dată hotărât, cu vocea-i pițigăiată, fără sfială, fără opriri și accentuând unele cuvinte:
— Am nenorocirea, începu Alexei Alexandrovici, să fiu un soț înșelat și doresc să rup legal raporturile cu soția mea, adică să mă despart, însă în așa fel, ca copilul să nu rămână cu mama.
Ochii cenușii ai avocatului se sileau să nu râdă, dar jucau înviorați de o bucurie nestăpânită. Alexei Alexandrovici observă la dânsul nu numai satisfacția omului care pune mâna pe un proces mănos, ci și un triumf și o încântare. În ochii săi scăpără o strălucire asemănătoare cu scânteierea sinistră pe care o surprinsese și în ochii soției sale.
— Doriți concursul meu pentru obținerea divorțului?
— Exact! Dar trebuie să vă previn, cu riscul de a abuza de atenția domniei-voastre, că am venit să vă consult numai în prealabil. Doresc să divorțez, însă mai înainte de toate este important pentru mine să știu sub ce formă este cu putință divorțul. Și s-ar putea ca, în cazul când formele n-ar coincide cu cerințele mele, să renunț la un demers legal.
— Așa e întotdeauna, zise avocatul. Acest lucru e oricând în căderea domniei-voastre.
Avocatul plecă ochii spre picioarele lui Alexei Alexandrovici, simțind că și-ar putea jigni clientul prin expresia lui de nedomolită bucurie. Se uită la o molie care trecu pe sub nasul clientului. Mâna îi tresări. N-o prinse însă, din considerație pentru situația lui Alexei Alexandrovici.
— Deși în linii generale, îmi sunt cunoscute legile noastre referitoare la această chestiune, adăugă Alexei Alexandrovici, totuși aș vrea să aflu formele în care se rezolvă îndeobște practic, asemenea chestiuni.
— Doriți, răspunse avocatul, fără să-și ridice ochii, însușindu-și cu plăcere tonul clientului, să vă arăt căile cu ajutorul cărora dorința domniei-voastre ar putea fi îndeplinită.
Văzând că Alexei Alexandrovici înclina capul în semn de aprobare, avocatul urmă, privindu-i din când în când fața care se acoperise de pete roșii.
— După legile noastre, începu avocatul cu o ușoară nuanță de dezaprobare la adresa legilor noastre, divorțul este posibil, după cum știți, în următoarele cazuri… Așteaptă! Se adresă el secretarului care vârî capul pe ușă. Se ridică totuși, îi spuse câteva cuvinte și se așeză din nou. În următoarele cazuri: defectele fizice ale soților, dispariția fără urmă, timp de cinci ani, adăugă el, îndoind un deget scurt, acoperit cu păr; apoi adulterul (rosti acest cuvânt cu o vădită plăcere). Subîmpărțirile sunt următoarele (avocatul continuă să-și îndoaie degetele groase, deși cazurile și subîmpărțirile, evident, nu puteau fi clasificate împreună): defectele fizice ale bărbatului sau ale soției, după aceea adulterul din partea bărbatului sau a soției. Întrucât îndoise toate degetele, el le dezdoi și continuă: acesta e punctul de vedere teoretic. Presupun că mi-ați făcut onoarea de a vă fi adresat mie ca să vă indic o aplicare practică. De aceea, având în vedere antecedentele, trebuie să vă comunic că toate cazurile de divorț se reduc la următoarele: defecte fizice nu exista, după cât înțeleg? Nici dispariție?
Alexei Alexandrovici lăsă capul în jos în semn de încuviințare.
— Se reduc la următoarele: adulterul unuia dintre soți și dovedirea vinovăției prin înțelegere reciprocă și, în lipsa unei astfel de înțelegeri, prin dovedirea necredinței. Trebuie să vă spun că ultimul caz se întâlnește rar în practică, zise avocatul și, aruncând pe furiș o privire lui Alexei Alexandrovici, tăcu întocmai ca un vânzător de pistoale care așteaptă ca clientul să-și aleagă revolverul după ce i-a descris avantajele a două sisteme diferite de arme.
Dar Alexei Alexandrovici tăcea. De aceea avocatul urmă:
— Sunt de părere că lucrul cel mai obișnuit, cel mai simplu și cel mai rațional este adulterul prin înțelegere reciprocă. Nu mi-aș fi îngăduit să mă exprim astfel față de un om necultivat, adăugă avocatul, dar îmi închipui că dumneavoastră înțelegeți aceste lucruri.
Alexei Alexandrovici era însă atât de tulburat, încât nu înțelese dintr-o dată rațiunea unui adulter prin înțelegere reciprocă și-și arătă nedumerirea printr-o privire. Avocatul însă îi veni numaidecât în ajutor:
— Oamenii nu mai pot trăi împreună, iată realitatea. Dacă amândoi sunt de acord în această privință, detaliile și formalitățile nu mai contează. În același timp, asta-i soluția cea mai simplă și cea mai sigură.
Alexei Alexandrovici înțelese acum totul. Dar considerații de ordin religios îl împiedicau să accepte o asemenea soluție.
— În cazul de față, soluția asta n-are ce căuta, zise Karenin. O singură soluție e cu putință: dovedirea necredinței confirmate prin scrisorile pe care le am.
Auzind de scrisori, avocatul își strânse buzele și scoase un sunet subțirel de compătimire și de dispreț.
— Vedeți dumneavoastră, începu avocatul, asemenea chestiuni se rezolvă, după cum știți, de forurile duhovnicești. Dar părinții protopopi sunt amatori de cele mai mici amănunte în chestiuni de acest fel, continuă el cu un surâs care arăta o deplină înțelegere a gustului protopopilor. Fără îndoială că scrisorile pot însemna o oarecare confirmare. Dovezile însă trebuiesc obținute direct, adică de la martori. În genere, dacă îmi veți face onoarea să mă învredniciți cu încrederea domniei-voastre, e mai bine să lăsați în seama mea alegerea mijloacelor de care ne vom folosi. Cine urmărește un scop admite și mijloacele de a-l atinge.
— Dacă-i așa… începu Alexei Alexandrovici, pălind dintr-o dată.
Dar în aceeași clipă avocatul se ridică și se duse din nou la ușă, vorbind secretarului care-l întrerupsese.
— Spune-i că nu suntem la tarabă! Zise el și se întoarse la Alexei Alexandrovici.
În timp ce se înapoia la locul său, avocatul mai prinse pe nesimțite o molie. „Ce o să se aleagă din ripsul meu de pe mobilă, la vară?” se gândi el, posomorându-se.
— Așadar, ați spus… zise avocatul.
— Am să vă comunic hotărârea mea în scris, răspunse Alexei Alexandrovici, ridicându-se, și se sprijini de birou. Rămase câtva timp tăcut, apoi adăugă: Prin urmare, din spusele domniei-voastre pot trage concluzia că obținerea divorțului este posibilă. V-aș mai ruga să-mi spuneți și condițiile domniei-voastre.
— E posibil orice, dacă-mi dați deplina libertate de acțiune, urmă avocatul fără să răspundă la întrebare. Pe când aș putea conta să primesc vești de la domnia-voastră? Îl întrebă el, în timp ce se apropiau de ușă. Iar ochii îi străluceau ca și ghetele de lac.
— Peste o săptămână. Și v-aș ruga să fiți bun a-mi comunica răspunsul domniei-voastre: dacă-mi luați procesul și în ce condiții.
— Prea bine.
Avocatul se înclină respectuos, făcu loc clientului, să iasă pe ușă și, rămânând singur, se lăsă în voia bucuriei. Era așa de vesel, încât – împotriva obiceiului său – făcu o reducere cucoanei care se tocmise cu el și încetă de a mai prinde molii, hotărând la urma urmei să-și îmbrace spre iarnă mobila cu catifea, ca la Sigonin.
VI.
Alexei Alexandrovici câștigase o izbândă strălucită în ședința comisiei de la 17 august, dar urmările acestei victorii îi subminară poziția la minister. Noua comisie, însărcinată să cerceteze felul de trai al celor străini de neam, fusese constituită și trimisă la fața locului cu o neobișnuită repeziciune și energie, fiind stimulată de Alexei Alexandrovici. Trei luni după aceasta, raportul era întocmit și prezentat. Traiul acestor locuitori fusese cercetat din punct de vedere politic, administrativ, economic, etnografic, material și religios. Toate întrebările primiseră răspunsuri perfect formulate și care nu îngăduiau nici un dubiu, deoarece nu erau opera gândirii umane, mereu supusă greșelilor, ci opera activității administrative. Răspunsurile rezultau din date oficiale, din rapoartele guvernatorilor și ale arhiereilor, întemeiate pe referatele autorităților județene și ale protopopilor, care se întemeiază, la rândul lor, pe relatările administrațiilor de plasă și ale preoților parohi. De aceea aceste răspunsuri erau indiscutabile.
Toate problemele, de pildă: de ce sunt recolte proaste, de ce se țin locuitorii de credința lor etc., probleme care nu se dezleagă fără intervenția aparatului de stat și nu pot fi dezlegate de veacuri, căpătară o rezolvare limpede și neîndoioasă. Dezlegarea era în favoarea lui Alexei Alexandrovici. Dar Stremov, simțindu-se atins în ultima ședință, adoptă, când se primiră rapoartele comisiunii, o tactică la care Alexei Alexandrovici nu se așteptase de loc. Atrăgând de partea sa pe câțiva membri din comisie, Stremov trecu dintr-o dată de partea lui Karenin și nu numai că apără cu căldură aplicarea măsurilor propuse de Alexei Alexandrovici, dar mai propuse încă și alte măsuri în același spirit, duse însă la extrem. Aceste măsuri, exagerate față de teza inițială a lui Alexei Alexandrovici, au fost adoptate și abia atunci s-a demascat tactica lui Stremov. Masurile, împinse la extrem, se dovediră dintr-o dată atât de absurde, încât și oamenii de stat, și opinia publică, și doamnele din societate, și ziarele le condamnară, iar indignarea stârnită împotriva acestor măsuri se revărsă și asupra lui Alexei Alexandrovici, părintele lor.
Între timp, Stremov se dăduse la o parte, prefăcându-se că nu făcuse altceva decât să urmeze orbește planul lui Karenin și că acum, când se văzu ce ieșise, el însuși era surprins și revoltat. Aceste împrejurări subminară moralul lui Alexei Alexandrovici. Totuși, cu toată starea proastă a sănătății sale și cu toate neplăcerile lui familiale, Karenin nu se dădu bătut. O sciziune se produse în comisie. O parte din membri, în frunte cu Stremov, își justificau greșeala prin faptul că s-ar fi încrezut în comisia de revizuire condusă de Alexei Alexandrovici, care prezentase raportul. Ei susțineau că raportul comisiei era plin de absurdități – numai hârtie stricată degeaba. Karenin, împreună cu un grup de oameni care vedeau primejdia unei astfel de atitudini revoluționare față de acte, continuau să susțină datele prezentate de comisia de revizuire. Datorită acestei situații, atât în cercurile înalte, cât și în societate chiar, vederile se încurcară. Deși toată lumea se interesa de această problemă, nu mai putea să înțeleagă nimeni dacă străinii de neam o duceau într-adevăr prost și se prăpădeau, sau dacă, dimpotrivă, erau într-o stare înfloritoare. Din pricina aceasta, cât și a disprețului căzut asupra lui provocat de necredința soției sale, situația lui Alexei Alexandrovici ajunsese foarte șubredă.
În această împrejurare, Karenin luă o hotărâre mare. Spre surprinderea comisiei, el anunță că va cere încuviințarea să se ducă personal la fața locului, spre a cerceta chestiunea; apoi, primind aprobarea, Alexei Alexandrovici plecă spre acele gubernii îndepărtate.
Plecarea lui Karenin stârni mare vâlvă, cu atât mai mult, cu cât restituise în mod oficial, chiar înainte de plecare, cheltuielile de deplasare și alocarea pentru doisprezece cai.
— Cred că e o faptă foarte nobilă, comentă acest lucru Betsy cu prințesa Meahkaia. De ce să se dea bani pentru cai de poștă, când toată lumea știe că acum sunt pretutindeni căi ferate?
Dar Prințesa Meahkaia nu era de aceeași părere, ba chiar o enervă reflecția prințesei Tverskaia.
— Îți vine ușor să vorbești când ai nu știu câte milioane, zise ea, dar eu sunt foarte bucuroasă când se duce bărbatul meu vara în inspecții; e plăcut și sănătos pentru el să călătorească, și-mi dă și mie bani cu care să-mi țin trăsura și vizitiul.
În drumul său spre guberniile îndepărtate, Alexei Alexandrovici se opri pentru trei zile la Moscova.
A doua zi după sosire, Karenin se duse în vizită la generalul-guvernator. La o răspântie, lângă ulicioara Gazetnaia, unde se înghesuiau totdeauna trăsurile mari și birjele, Alexei Alexandrovici își auzi deodată numele strigat de un glas atât de puternic și de vesel, încât nu putu să nu întoarcă privirea. Vesel, tânăr, strălucitor, purtând un palton scurt, la modă, cu o pălărie cu marginile înguste, de asemenea la modă, înclinată ușor pe o ureche, și cu fața luminată de un zâmbet care-i descoperea dinții albi între buzele roșii – Stepan Arkadici stătea la marginea trotuarului și-l striga cu atâta stăruință, că fu nevoit să se oprească. Oblonski ținea o mână pe marginea ferestrei unui cupeu care se oprise în colț, în care se zărea un cap de femeie cu o pălărie de catifea și două căpșoare de copii, iar cu cealaltă mână făcea semne cumnatului său. Doamna zâmbi cu un surâs bun și dădu și ea din mână. Era Dolly cu copiii.
Karenin nu vroia să vadă pe nimeni la Moscova și cu atât mai puțin pe fratele soției sale. Ridică pălăria și vru să-și urmeze drumul, dar Stepan Arkadici făcu semn vizitiului să stea și alergă spre Karenin prin zăpadă.
— Cum se poate să nu mă anunți? Ai venit de mult? Am fost ieri la Dussot. Văd pe tablă: Karenin. Dar nici nu mi-a trecut prin minte că ești tu, zise Stepan Arkadici, băgându-și capul pe fereastra cupeului. Altfel aș fi intrat. Ce bine-mi pare că te văd! Adăugă el, lovindu-și picioarele unul de altul, ca să scuture zăpada. Cum se poate să nu mă anunți?! Repetă el.
— N-aveam când. Sunt foarte ocupat, răspunse rece Alexei Alexandrovici.
— Vino până la soția mea! Þine așa de mult să te vadă!
Karenin își desfăcu pledul în care erau înfășurate picioarele sale sensibile la frig și, coborând din cupeu, se îndreptă prin zăpadă spre Daria Alexandrovna.
— Ce înseamnă asta, Alexei Alexandrovici? De ce ne ocolești așa? Îl întrebă Dolly zâmbind.
— Am fost foarte ocupat. Îmi pare bine că te văd, zise Karenin pe un ton care dezmințea cuvintele sale. Cum o mai duci cu sănătatea?
— Dar ce mai face scumpa mea Anna?
Alexei Alexandrovici mârâi ceva și vru să plece, dar Stepan Arkadici îl opri.
— Știi ce să facem? Dolly, poftește-l pe mâine la masă! Să chemăm și pe Koznâșev, și pe Pesțov, ca să-l tratăm cu intelectualii moscoviți.
— Vino, te rog! Zise Dolly. Te așteptăm la cinci sau la șase, când vrei. Dar ce face scumpa mea Anna?
— E bine, mormăi Alexei Alexandrovici, posomorât. Mulțumesc!
Apoi Karenin se îndreptă spre cupeul său.
— Atunci vii? Îi strigă Dolly.
Alexei Alexandrovici spuse ceva, dar Dolly nu auzi nimic din pricina trăsurilor în mers.
— Trec mâine pe la tine! Îi răcni din urma Stepan Arkadici.
Alexei Alexandrovici se urcă în cupeu și se înfundă în el, ca să nu vadă nimic și nici să nu fie văzut.
— Un original, încheie Stepan Arkadici și, după ce se uită la ceas, făcu un gest de adio, prietenos, dezmierdător, cu mâna către soția și copiii săi și porni voinicește pe trotuar.
— Stiva, Stiva! Îl strigă Dolly roșind.
El întoarse capul.
— Trebuie să cumpăr paltoane pentru Grișa și Tania. Dă-mi bani.
— Nu-i nevoie. Spune că trec eu să plătesc. Și Stepan Arkadici dispăru, salutând voios din cap pe un cunoscut care trecea cu trăsura.
VII.
A doua zi era duminică. Stepan Arkadici intră la Teatrul Mare, la o repetiție de balet și oferi Masei Cibisova, o dansatoare drăguță, angajată prin protecția lui, perlele făgăduite în ajun. Între culise, el avu timp, în crepusculul diurn al teatrului, să-i sărute mutrișoara drăgălașă, înseninată de darul primit. Pe lângă asta, trebuia să se înțeleagă cu dânsa asupra întâlnirii de după spectacol. Îi explică de ce nu poate veni la începutul baletului și îi făgădui că va veni la ultimul act ca s-o invite la un supeu împreună. De la teatru, el trecu pe la Ohotnâi Riad și alese singur peștele și sparanghelul pentru prânz; iar la ora douăsprezece ajunse la Dussot, unde trebuia să vadă trei persoane care, spre norocul lui, locuiau la același hotel: pe Levin, reîntors de curând din străinătate și care trăsese acolo, pe noul său șef, abia numit în acest post înalt, care inspecta Moscova, și pe cumnatul Karenin, ca să-l aducă neapărat la dejun; lui Stepan Arkadici îi plăcea să mănânce bine, dar mai ales îi plăcea să dea câte o masă intimă, nu încărcată, însă cu mâncări delicate, băuturi fine și invitați aleși. Meniul dejunului era cu totul pe gustul lui: bibani cumpărați vii, sparanghel – și la piece de résistance22 – un roastbeef simplu, minunat, precum și vinurile respective. Ca invitați urmau să vină Kitty și Levin; apoi, ca să nu pară anume potrivit, o vară a gazdei și tânărul Șcerbațki, iar la piece de résistance era alcătuită din Serghei Koznâșev și Alexei Alexandrovici. Serghei Ivanovici, moscovit și filosof, iar Karenin – petersburghez și mare politician. Mai invitase și pe un vestit original, Pesțov – un „tânăr” extrem de fermecător de cincizeci de ani – om entuziast, liberal, vorbăreț, muzician și istoric, care trebuia să fie „sosul” sau „garnitura”, să facă legătura între Koznâșev și Karenin, să-i stimuleze și să-i stârnească la vorbă.
Rata a doua pentru pădure sosise de la negustor și familia Oblonski nu cheltuise încă toți banii. Dolly era foarte drăguță și bună în timpul din urmă. Gândul acestui prânz îl bucura pe Stepan Arkadici din toate punctele de vedere. Era într-o minunată stare sufletească. Numai două împrejurări erau oarecum neplăcute, dar acestea se înecau în marea de veselie care umplea sufletul lui Stepan Arkadici. Prima era atitudinea rece și severă, de ieri, a lui Karenin, când se întâlnise cu el pe stradă; expresia feței sale, faptul că nu venise la dânsul și nici nu-i anunțase sosirea, Stepan Arkadici le puse în legătură cu unele bârfeli pe socoteala Annei și a lui Vronski, care-i ajunseseră până la urechi, și bănui că se petrecuse ceva grav între soți.
A doua era faptul că noul șef, ca toți șefii noi, avea reputația unui om teribil, care se scula la șase dimineața, muncea ca un cal și cerea subalternilor săi să facă același lucru. Afară de aceasta, se zvonea că noul șef ar fi un adevărat urs în raporturile lui cu oamenii și că ideile sale ar fi diametral opuse acelora pe care le avusese predecesorul său, ale cărui vederi le împărtășise până atunci Stepan Arkadici. În ajun, Oblonski se dusese la slujbă în uniformă. Șeful fusese foarte drăguț și vorbise cu el cum ai vorbi cu o cunoștință veche, și de aceea Stepan Arkadici se credea obligat să-i facă o vizită în redingotă. Gândul că noul șef ar putea să nu-l primească bine îl neliniștea. Dar Stepan Arkadici simțea instinctiv că o să fie bine. „Oare nu suntem toți oameni, nu suntem toți păcătoși? De ce ne-am căuta pricină și ne-am dușmăni?” gândi el, intrând în hotel.
— Noroc, Vasili! Spuse el unui om de serviciu, cunoscut, trecând prin sală cu pălăria pe-o ureche. Þi-ai lăsat favoriți? Levin stă la numărul 7? Nu? Condu-mă, te rog. Și întreabă dacă mă poate primi contele Anicikin (acesta era noul șef).
— Prea bine, răspunse Vasili cu un zâmbet. N-ați mai fost de mult pe la noi.
— Am fost ieri, dar am intrat pe altă ușă. Aici e numărul 7?
Când intră, îl găsi pe Levin stând în mijlocul camerei cu un mujic din gubernia Tver și măsurând cu arșinul o blană de urs, încă proaspătă.
— Ah, l-ați împușcat? Strigă Stepan Arkadici. Frumos exemplar! E ursoaică? Noroc, Arhip!
Dădu mâna cu mujicul și se așeză pe un scaun, păstrându-și paltonul și pălăria.
— Dar scoate-ți-le odată! Zise Levin, luându-i pălăria din cap.
— N-am când. Am venit numai pentru o clipă, răspunse Stepan Arkadici.
Își descheie paltonul; pe urmă și-l scoase și rămase nu mai puțin de o oră, vorbind cu Levin despre vânat și despre alte chestiuni mai intime.
— Dar ia spune-mi, te rog, ce-ai făcut în străinătate? Unde ai fost? Îl întrebă Stepan Arkadici după ce plecă mujicul.
— Am fost în Germania, Prusia, Franța, în Anglia, dar nu în capitale, ci în orașe industriale, și am văzut multe lucruri noi. Îmi pare bine că am fost peste graniță.
— Da, îți cunosc ideile cu privire la organizarea muncitorilor.
— Aici e cu totul altceva: în Rusia nu poate exista o problemă muncitorească. În Rusia totul stă în legătura dintre poporul muncitor și pământ. Problema există și acolo. Dar la ei e vorba de dres un lucru stricat, pe când la noi…
Stepan Arkadici îl asculta cu luare-aminte.
— Da, da! Încuviință el. Se prea poate să ai dreptate. Dar mă bucur că ești bine dispus: umbli după urși, muncești și te pasionezi. Șcerbațki mi-a spus că s-a întâlnit cu tine. Erai mâhnit. Nu vorbeai decât de moarte…
— Ei, da, și acum mă gândesc mereu la moarte, răspunse Levin. E adevărat că a sosit timpul să mor. Totul e zădărnicie. Drept să-ți spun, îmi prețuiesc foarte mult ideile și munca, dar de fapt gândește-te și tu: toată lumea noastră nu-i decât o pătură subțire de mucegai care s-a întins pe o planetă minusculă. Când mă gândesc că ideile, faptele noastre – ceea ce credeam că se poate înfăptui măreț… nu-s decât fire de nisip!
— Dragul meu, ăsta-i un cântec vechi de când lumea!
— O fi vechi; dar, știi, când îți dai bine seama de asta, totul ți se pare neînsemnat. Dacă te gândești că azi-mâine ai să mori și n-are să mai rămână nimic, atunci totul ți se pare atât de neînsemnat! Eu îmi socot ideile foarte importante, dar ele sunt de fapt tot atât de neînsemnate, chiar dacă le-aș realiza, ca și împușcarea acestei ursoaice. Atunci îți petreci viața luându-te cu vânatul, cu munca, numai ca să nu te gândești la moarte.
Ascultându-l pe Levin, Stepan Arkadici zâmbea ușor și blând:
— Bineînțeles! Vezi că ai ajuns la părerea mea? Îți mai aduci aminte cum ai tăbărât asupra mea fiindcă nu caut în viață decât plăceri? „O, moralistule, nu fi așa de sever!”
— Și totuși viața are o parte frumoasă, și anume… Levin se încurcă. Nu mai știu nici eu ce. Atâta știu: că avem să murim în curând.
— De ce în curând?
— Știi ceva? Când te gândești la moarte, viața are mai puțin farmec, dar ești mai liniștit.
— Dimpotrivă, trebuie să știi a te bucura cât mai ai timp s-o faci. Dar acum trebuie să plec, zise Stepan Arkadici, ridicându-se pentru a zecea oară.
— Nu, mai stai! Făcu Levin, oprindu-l. Când ne mai vedem? Plec mâine.
— Ei, poftim, era să uit! Știi de ce am venit? Să te rog să vii negreșit azi la mine la dejun. Are să fie și fratele tău, și cumnatul meu, Karenin.
— E aici? Răspunse Levin și vru să întrebe de Kitty.
Auzise că la începutul iernii Kitty fusese la Petersburg, la sora ei măritată cu un diplomat, și nu știa dacă s-a întors, ori nu. Se răzgândi însă și nu mai întreba nimic. „Are să vină, n-are să vină, mi-e totuna.”
— Vii?
— Bineînțeles!
— Atunci la ora cinci, în redingotă.
Stepan Arkadici se ridica și se duse jos, la noul său șef. Instinctul nu-l înșelase. Noul șef, omul acela teribil, era cât se poate de sociabil și binevoitor. Oblonski luă o gustare la dânsul și zăbovi atât, încât abia pe la trei ajunse la Alexei Alexandrovici.
VIII.
După ce se întoarse de la biserică, Alexei Alexandrovici își petrecu toată dimineața acasă. Avea în dimineața aceea două lucruri de făcut: mai întâi să primească și să trimită la Petersburg o delegație a celor străini de neam, care se găsea la Moscova. În al doilea rând, trebuia să scrie avocatului scrisoarea făgăduită. Această delegație, deși chemată din inițiativa lui, prezenta multe puncte slabe și chiar primejdioase – așa că era foarte mulțumit că o găsise la Moscova. Membrii delegației n-aveau nici cea mai mică idee de rolul și de îndatoririle lor. Erau încredințați, în naivitatea lor, că misiunea delegației se mărginea la expunerea nevoilor locale și a adevăratelor stări de lucru, cerând sprijinul guvernului, și nu înțelegeau de loc că unele declarații și cereri veneau în sprijinul grupului ostil și duceau de râpă toată chestiunea. Alexei Alexandrovici pierdu mult timp cu ei, le dădu un program scris, din care nu trebuiau să iasă; și, după ce îi concedie, trimise la Petersburg scrisori de recomandare pentru delegație. Principala lui colaboratoare în chestiunea aceasta trebuia să fie contesa Lidia Ivanovna. Era specialitatea ei să se ocupe de delegații. Nimeni nu știa mai bine decât ea să le facă reclamă și să le dea îndrumări bune. După ce isprăvi cu delegația, Karenin scrise și avocatului. Îl împuternici fără nici o șovăială să procedeze cum va crede de cuviință. Vârî în plic și trei bilete de ale lui Vronski, adresate Annei, pe care le găsise în servieta luată din sertar.
De când își părăsise casa cu gândul de a nu se mai întoarce în ea, de când fusese la avocat – singurul om căruia îi împărtășise intenția lui, dar mai ales de când prefăcuse această problemă a vieții sale într-o chestiune de hârtii, el se deprinsese din ce în ce mai mult cu planul său și vedea acum limpede putința de a-l realiza.
Tocmai lipise plicul adresat avocatului, când Karenin auzi glasul puternic al lui Stepan Arkadici. Acesta se certa cu servitorul lui Alexei Alexandrovici, cerându-i stăruitor să fie anunțat.
„Mi-e totuna, se gândi Karenin, și cu atât mai bine: am să-i spun care e situația mea față de sora sa și am să-i explic de ce nu pot lua masa la dânsul.”
— Poftește-l! Rosti el tare, strângându-și hârtiile și punându-le în mapă.
— Vezi că minți? Domnul e acasă, se auzi glasul lui Stepan Arkadici mustrând pe feciorul care nu-l lăsa să intre. Scoțându-și din mers paltonul, Oblonski intră în cameră. Îmi pare foarte bine că te-am găsit! Sper… începu vesel Stepan Arkadici.
— Nu pot veni! Îl întrerupse rece Alexei Alexandrovici, care rămăsese în picioare, fără să arate musafirului un scaun.
Alexei Alexandrovici avusese de gând să stabilească numaidecât cu dânsul raporturile rezervate, cuvenite față de fratele unei soții împotriva căreia intentase proces de divorț. Nu prevăzuse însă oceanul de voie bună care se revărsa din sufletul lui Stepan Arkadici.
Oblonski își deschise larg ochii senini și strălucitori.
— De ce nu poți? Ce vrei să spui? Îl întrebă el nedumerit în franțuzește. Doar ai făgăduit. Toți contăm pe tine.
— Vreau să spun că nu pot să vin la voi, fiindcă raporturile de familie care erau între noi trebuie să înceteze.
— Cum? Cum adică? De ce? Întrebă Stepan Arkadici zâmbind.
— Fiindcă am intentat proces de divorț surorii dumitale, soția mea. Am fost nevoit…
Dar Alexei Alexandrovici nici nu avu timp să isprăvească, deoarece Stepan Arkadici se purtă cu totul altfel de cum se așteptase el. Acesta scoase un oftat și, lăsându-se în fotoliu, strigă:
— Vai, Alexei Alexandrovici, ce spui?! Și pe fața lui Stepan Arkadici se arătă o expresie de suferință adâncă.
— Așa e.
— Iartă-mă, dar nu pot, nu pot crede…
Karenin se așeză, dându-și seama că vorbele sale nu avuseseră efectul așteptat, că va fi nevoit să dea explicații și că, oricare ar fi fost aceste explicații, raporturile dintre el și cumnatul său vor rămâne aceleași.
— Da, am fost pus în greaua situație de a fi nevoit să cer divorț, zise Karenin.
— Alexei Alexandrovici, vreau să-ți spun un singur lucru. Te cunosc ca pe un om admirabil și drept. O socotesc pe Anna o femeie bună, superioară. Iartă-mă, dar nu-mi pot schimba părerea despre dânsa. De aceea, iartă-mă, dar nu pot crede așa ceva. Aici trebuie să fie o neînțelegere.
— Dacă ar fi numai o neînțelegere!
— Te rog, pricep, îl întrerupse Stepan Arkadici. De bună seamă… Un singur lucru: nu trebuie să te grăbești. Nu trebuie, nu trebuie să te grăbești.
— Nu m-am grăbit, răspunse rece Alexei Alexandrovici. Dar într-o asemenea chestiune nu te poți consulta cu nimeni. Hotărârea mea e definitivă.
— Îngrozitor! Exclamă Stepan Arkadici, oftând din greu. Știi ce aș face eu, Alexei Alexandrovici? Te rog din suflet, fă asta! Adăugă el. După câte am înțeles, nu e încă introdusă acțiunea. Înainte de a o intenta, stai de vorbă cu soția mea. O iubește pe Anna ca pe o soră, te iubește și pe tine. E o femeie cu mult bun-simț. Pentru numele lui dumnezeu, stai de vorbă cu ea. Fă asta, în numele prieteniei noastre, te rog din suflet.
Alexei Alexandrovici căzu pe gânduri și Stepan Arkadici se uită la el, plin de compătimire, fără să-i întrerupă tăcerea.
— Ai să treci pe la dânsa?
— Nu știu. De aceea n-am venit pe la voi. Îmi închipui că raporturile noastre trebuie să se schimbe.
— Adică de ce? Nu văd motivul. Dă-mi voie să cred că, afară de relațiile noastre de rudenie, tu ai pentru mine, măcar în oarecare măsură, aceleași sentimente de prietenie pe care le-am avut și eu totdeauna pentru tine… și o sinceră considerație, adăugă Stepan Arkadici, strângându-i mâna. Chiar dacă cele mai rele presupuneri ale tale ar fi adevărate, eu încă nu mi-aș lua dreptul să judec o parte sau alta și nu văd motivele pentru care raporturile noastre ar trebui să se schimbe. Dar acum fă asta: du-te la soția mea.
— De altfel, privim lucrurile în mod deosebit, răspunse rece Alexei Alexandrovici. Dar să nu mai vorbim de asta.
— De ce să nu vii? Vino măcar azi la dejun. Soția mea te așteaptă. Te rog, vino! Și, mai ales, vorbește cu ea. E o femeie superioară. Pentru numele lui Dumnezeu, te rog în genunchi!
— Dacă ții atât de mult, am să vin, consimți Karenin oftând.
Vrând să schimbe vorba, Karenin îl întrebă despre ceea ce-i interesa pe amândoi, și anume: despre noul șef al lui Stepan Arkadici, un om încă tânăr, care primise pe neașteptate un post atât de important.
Alexei Alexandrovici nu-l simpatizase nici înainte pe contele Anicikin și nu împărtășise niciodată părerile sale, iar acum nu-și putea stăpâni un sentiment de oarecare animozitate împotriva acestuia – lucru de înțeles pentru un slujbaș care suferise o înfrângere în serviciu fața de un altul înaintat în grad.
— Ei, l-ai văzut? Îl întrebă Alexei Alexandrovici cu un zâmbet veninos.
— Cum de nu! A fost ieri la noi la serviciu. Mi se pare că-i foarte priceput în slujba sa și că e foarte activ.
— Bine, bine! Dar în ce direcție e îndreptată activitatea lui? Ca să facă treabă, sau ca să schimbe ceea ce a fost făcut? Nenorocirea țării noastre este administrația asta cu prea multe hârtii și forme, al cărei vrednic reprezentant este el.
— La drept vorbind, nu știu ce aș putea condamna la dânsul. Nu-i cunosc ideile, dar știu că e băiat bun, răspunse Stepan Arkadici. Vin chiar acum de la dânsul. Crede-mă, e băiat bun. Am luat o gustare împreună. L-am învățat să facă băutura aceea, știi – vin cu portocale. E grozav de răcoritoare. Mă mir că încă n-o cunoscuse. Strașnic i-a plăcut! Zău că e băiat de treabă!
Stepan Arkadici se uită la ceas:
— Vai, Dumnezeule, e trecut de ora patru și trebuie să mai trag o fugă și până la Dolgovușin! Atunci, te rog, vino la dejun. Nici nu-ți închipui cât ne-ai necăji, pe mine și pe soția mea, dacă n-ai veni.
Alexei Alexandrovici îl petrecu pe cumnatul său cu totul altfel de cum îl primise.
— Am făgăduit și am să vin, răspunse el posac.
— Crede-mă că prețuiesc asta. Sper că n-are să-ți pară rău, zise Stepan Arkadici zâmbind.
Îmbrăcându-se cu paltonul din mers, Oblonski atinse cu mâna, în treacăt, capul feciorului, și ieși râzând.
— La ora cinci și, te rog, în redingotă! Mai strigă el, întorcându-se din ușă.
IX.
Trecuse de ora cinci. Când sosi amfitrionul, câțiva musafiri și veniseră. Stepan Arkadici intră împreună cu Serghei Ivanovici Koznâșev și cu Pesțov, care se întâlniseră lângă scară. Erau cei doi reprezentanți principali ai intelectualității moscovite, cum le spunea Oblonski. Amândoi erau oameni respectați, atât pentru caracterul, cât și pentru inteligența lor. Și ei se prețuiau unul pe altul, deși nu se înțelegeau aproape asupra nici unei chestiuni – nu fiindcă ar fi făcut parte din curente opuse, ci tocmai fiindcă erau din aceeași tabără (cel puțin asta era părerea adversarilor) și fiecare își avea nuanța lui proprie. Dar, fiindcă nimic nu e mai greu de împăcat decât deosebirile de nuanțe în discuțiile abstracte, ei nu numai că nu cădeau vreodată de acord, ci se deprinseseră de mult să se atace și să se ironizeze reciproc pentru incorigibilele erori ale fiecăruia, însă fără vreo supărare.
Tocmai intrau pe ușă vorbind despre vreme, când Stepan Arkadici îi ajunse din urmă.
Prințul Alexandr Dmitrievici, socrul lui Oblonski, tânărul Șcerbațki, Turovțân, Kitty și Karenin se și aflau în salon.
Stepan Arkadici își dădu numaidecât seama că, fără el, lucrurile nu mergeau bine în salon. Daria Alexandrovna, în rochia ei de gală de mătase gri, îngrijorată din pricina copiilor, care trebuiau să ia masa singuri în odaia lor, și fiindcă soțul său încă nu sosise, nu izbutise în lipsa lui să dezmorțească atmosfera ce domnea între invitați. Toți ședeau ca fetele de popă în vizită (cum spunea bătrânul prinț), întrebându-se ce căutau acolo și scoțând cuvintele cu cleștele, numai ca să nu tacă. Nici jovialul Turovțân nu se simțea în apele lui. Zâmbetul buzelor lui groase, cu care întâmpină pe Stepan Arkadici, părea a spune: „Ce ți-a venit să mă pui aici printre oameni deștepți? Mi-ar conveni mai bine un chef la Château des fleurs!” Bătrânul prinț ședea tăcut, uitându-se ponciș la Karenin cu ochii săi strălucitori. Stepan Arkadici ghici că prințul și pregătise o porecla acestui bărbat de stat, în cinstea căruia, ca pentru o cegă, erau invitați musafirii. Kitty se uita la ușa, silindu-se din toate puterile să nu se îmbujoreze când va intra Konstantin Levin. Tânărul Șcerbațki, care nu fusese prezentat lui Alexei Alexandrovici, încerca să arate că asta nu-l stingherește câtuși de puțin. Numai Karenin purta frac și cravată albă, după moda din Petersburg, când erau și doamne la dejun. Uitându-se la el, Stepan Arkadici înțelese că Alexei Alexandrovici venise numai ca să se țină de cuvânt și că acest lucru constituia pentru dânsul o datorie neplăcută. Mai ales prezența lui Karenin îi înghețase pe toți până la sosirea lui Oblonski.
Intrând în salon, Stepan Arkadici se scuză că întârziase, spunând că fusese reținut de prinț, țapul ispășitor al tuturor întârzierilor și absențelor sale, și într-o clipă îi făcu pe toți să se simtă la largul lor. Apropie pe Alexei Alexandrovici de Serghei Koznâșev, sugerându-le drept subiect de discuție problema rusificării Poloniei – temă de care se agățară amândoi numaidecât, susținuți de Pesțov. Bătându-l pe umăr pe Turovțân, Oblonski îi șopti ceva hazliu la ureche și-l așeză lângă Dolly și bătrânul prinț. Spuse lui Kitty că e foarte frumoasă în ziua aceea; îl prezentă pe Șcerbațki lui Karenin. Cât ai bate din palme, Oblonski frământă acest aluat social în așa fel, încât salonul își pierdu aspectul funebru și conversația se însufleți. Lipsea numai Konstantin Levin, dar și întârzierea aceasta veni în ajutorul gazdei, căci Stepan Arkadici, intrând în sufragerie, văzu cu groază că sticlele de Porto și Xeres fuseseră cumpărate de la Despres și nu de la Levet. După ce dădu dispoziții ca vizitiul să fie trimis cât mai repede la Levet, Oblonski se îndreptă din nou spre salon, în sufragerie îl întâlni pe Konstantin Levin.
— Am întârziat?
— Dar poți tu să nu întârzii? Râse Oblonski, luându-l de braț.
— E multă lume la tine? Cine e? Întrebă Levin, roșind și scuturându-și cu mănușa zăpada de pe căciulă.
— Numai ai noștri. E și Kitty. Vino să te prezint lui Karenin.
Cu tot liberalismul lui, Stepan Arkadici știa că era măgulitor să-l cunoști pe Karenin. Iată de ce el își trata prietenii cei mai buni cu această cunoștință. În clipa aceea însă, Konstantin Levin nu era în stare să simtă toată plăcerea noii cunoștințe. N-o mai văzuse pe Kitty de la serata aceea neuitată, la care îl întâlnise pe Vronski, dacă nu socotim clipa când o zărise pe șosea. Deși în fundul inimii era sigur că o va întâlni astăzi aici, el căutase să-și păstreze libertatea de gândire, încercând să se convingă că nu știa nimic. Acum însă, când auzi că se afla acolo și Kitty, simți deodată o bucurie atât de mare și în același timp o spaimă încă și mai intensă, că i se tăie răsuflarea și nu mai putu rosti ceea ce vroise să spună.
„Oare cum… oare cum o fi? Așa cum a fost înainte sau așa cum am văzut-o în cupeu? Dar dacă Daria Alexandrovna a spus adevărul? Adică, de ce să nu fie adevărat?” se gândi el.
— Da, te rog să mă prezinți lui Karenin, rosti cu greutate Konstantin Dmitrici și, intrând în salon cu o deznădăjduită hotărâre, o văzu numaidecât pe Kitty.
Nu era nici ca înainte, nici ca în cupeu – era cu totul altfel.
Părea speriată, sfioasă, stingherită – și de aceea încă și mai fermecătoare. Îl văzu de cum intră în salon. Îl aștepta. Se bucură și se tulbură într-atât de bucurie, încât pentru o clipă (când Levin se îndreptă spre gazdă și se uită iarăși la dânsa) și el, și Dolly, care observa totul, crezură că Kitty n-o să se poată stăpâni și o să izbucnească în plâns. Kitty roși, păli, roși din nou și încremeni în așteptare; numai buzele îi tremurau ușor. Levin se duse la dânsa, se înclină și-i întinse mâna, tăcut. Dacă n-ar fi fost tremurul ușor al buzelor și umezeala ce-i sclipea în ochi, sporindu-le strălucirea, zâmbetul său ar fi fost aproape liniștit, când îi spuse:
— De când nu ne-am văzut! În timp ce mâna-i rece îi strânse mâna cu o hotărâre deznădăjduită.
— Dumneata nu m-ai văzut, dar eu te-am văzut, zise Levin, cu fața luminată de un zâmbet de fericire. Te-am văzut când te duceai de la gară la Ergușovo.
— Când? Îl întrebă ca mirată.
— Când te duceai la Ergușovo, răspunse el, simțind că se îneacă în fericirea ce-l copleșea. „Cum de am îndrăznit să mă îndoiesc de puritatea desăvârșită a acestei ființe înduioșătoare? Da, cred că e adevărat ceea ce mi-a spus Daria Alexandrovna”, gândi el.
Stepan Arkadici îl luă de braț și-l duse la Karenin:
— Dați-mi voie să fac prezentările! Le spuse numele.
— Îmi pare bine că vă revăd, rosti rece Alexei Alexandrovici, strângând mâna lui Levin.
— Vă cunoașteți? Întrebă mirat Stepan Arkadici.
— Am călătorit împreună trei ore cu trenul, zise zâmbind Levin; dar ne-am despărțit intrigați, ca de la un bal mascat… cel puțin eu.
— Așa? Poftiți, vă rog! Îi îndemna Stepan Arkadici, arătând spre sala de mâncare.
Bărbații intrară în sufragerie și se apropiară de masa cu aperitive, unde se găseau șase feluri de vodcă și tot atâtea feluri de brânzeturi, cu cuțitașe de argint și fără cuțitașe, felurite icre, scrumbii și tot felul de conserve și farfurii cu felii subțiri de franzeluțe franțuzești.
Stând în picioare lângă rachiurile aromate și gustări, domnii începură să ia din ele, iar discuția cu privire la rusificarea Poloniei, încinsă între Serghei Ivanovici Koznâșev, Karenin și Pesțov, lâncezea în așteptarea prânzului.
Pentru a pune capăt celei mai abstracte și mai serioase discuții, Serghei Ivanovici se pricepea ca nimeni altul să presare pe neașteptate sare atică, schimbând astfel starea sufletească a interlocutorilor – ceea ce făcu și acum.
Alexei Alexandrovici demonstra că rusificarea Poloniei n-ar putea fi îndeplinită decât conform unor principii de ordin superior, care urmau să fie introduse de administrația rusă.
Pesțov susținea că un popor nu poate asimila pe altul decât atunci când populația lui este mult mai densă decât a celuilalt.
Koznâșev recunoștea amândouă punctele de vedere, însă cu unele rezerve. Ieșind din salon, ca să încheie discuția, Koznâșev spusese zâmbind:
— De aceea, pentru rusificarea străinilor nu există decât un singur mijloc: să facem cât mai mulți copii, în privința asta, fratele meu și cu mine nu suntem la înălțime; dar dumneavoastră, oameni însurați, și mai ales dumneata, Stepan Arkadici, vă purtați ca niște adevărați patrioți. Câți copii ai? Îl întrebă Koznâșev pe stăpânul casei și, zâmbindu-i cu veselie, îi întinse un păhăruț.
Toată lumea începu să râdă, în frunte cu Stepan Arkadici, mai voios decât toți.
— Adevărat! E cel mai bun mijloc, zise Oblonski, gustând niște brânză și turnându-și un soi deosebit de votcă în păhăruțul care îi fusese întins. Discuția se curmă astfel printr-o glumă. Brânza asta nu-i rea. Nu doriți? Întrebă gazda. Mai faci încă gimnastică? Îl întrebă pe Levin, pipăindu-i cu mâna stânga mușchii brațului.
Levin zâmbi și-și încorda brațul. Sub degetele lui Stepan Arkadici se ridică o bulbucătură rotundă, ca de oțel, sub postavul subțire al redingotei.
— Ce biceps! Un adevărat Samson!
— Cred că trebuie o strașnică putere pentru vânătoarea de urși, spuse Alexei Alexandrovici, care avea ideile cele mai vagi despre cinegetică; și, luând brânză, o întinse pe o felie de pâine, care se rupse de subțire ce era.
Levin zâmbi.
— Nici o putere. Dimpotrivă, și un copil poate ucide un urs, răspunse el, dându-se la o parte cu o ușoară înclinare în fața doamnelor care, dimpreună cu stăpâna casei, se apropiau de masa eu aperitive.
— Am auzit că ai ucis un urs, spuse Kitty, căznindu-se să prindă cu furculița o ciupercă recalcitrantă și lunecoasă, fluturându-și dantelele mânecii, care lăsau să i se vadă brațul alb. Sunt urși la dumneata la țară? Adăugă ea, privindu-l pe Levin dintr-o parte, cu căpșorul ci frumos și zâmbitor întors spre dânsul.
Deși nu era nimic deosebit în vorbele ei, pentru Levin, însă, fiecare sunet, fiecare mișcare a buzelor ei, a ochilor și a mâinii căpăta o semnificație extraordinară. Păreau să cuprindă o rugă de iertare, încrederea întrânsul, o duioșie blinda și sfioasă, făgăduință, nădejde și dragoste, în care el nu putea să nu creadă și care-l copleșeau de fericire.
— Nu. Am fost în gubernia Tver. La întoarcere, am întâlnit în tren pe cumnatul dumitale sau, mai bine zis, pe cumnatul cumnatului dumitale, răspunse Levin zâmbind. A fost o întâlnire comică.
Konstantin Dmitrici povesti cu haz cum – după ce nu dormise o noapte întreagă – năvălise, îmbrăcat cu un cojoc, în compartimentul lui Alexei Alexandrovici.
— Văzând cum sunt îmbrăcat, conductorul a vrut să mă dea afară. Atunci a trebuit să-l iau de sus. Și dumneavoastră… adăugă Levin, uitându-i numele, către Karenin, la început ați fost bucuros să mă scoateți din vagon din pricina cojocului; dar pe urmă mi-ați luat apărarea – lucru pentru care vă sunt foarte recunoscător.
— În general, dreptul călătorilor la alegerea locurilor este foarte neclar fixat, zise Alexei Alexandrovici, ștergându-și cu batista vârful degetelor.
— Am văzut că erați plin de îndoială în privința mea, adăugă Levin, zâmbind cu bunăvoință. Atunci m-am hotărât să încep o discuție savantă, ca să mi se ierte cojocul.
Continuând discuția cu gazda, dar atent la ceea ce spunea fratele său, Serghei Ivanovici se uită la el cu coada ochiului. „Ce e cu dânsul astăzi? De unde și-a luat ținuta asta de cuceritor?” Nu știa că Levin simțea că-i cresc aripi. Konstantin Dmitrici își dădea seama că Kitty îi asculta cuvintele și că-i plăcea să-l audă, și nu-l mai interesa nimic, afară de asta. Pentru Levin nu numai în odaia aceea, dar chiar în întreaga lume nu mai existau decât ea și cu el. Avea impresia că se găsea la o înălțime amețitoare, în timp ce undeva, jos, departe, se zăreau toți acești oameni simpatici și cumsecade: Karenin, Oblonski și restul lumii.
Liniștit, fără să pară c-o face anume, ca și cum n-ar fi avut unde să-i așeze, Stepan Arkadici îl puse pe Levin lângă Kitty.
— Uite, tu așează-te aici! Îi spuse lui Konstantin Dmitrici.
Felurile de mâncare au fost tot atât de alese ca și vesela de pe masă, de care Stepan Arkadici era mare amator. Supa Marie-Louise reușise minunat; pateurile minuscule, care se topeau în gură, erau ireproșabile. Doi feciori și Matvei, cu cravate albe, serveau mâncărurile și vinurile cu îndemânare, repede și fără zgomot. Din toate punctele de vedere – și al celui spiritual – masa era foarte izbutită. Conversația, când generală, când parțială, nu lâncezea; iar la sfârșitul prânzului ajunse atât de însuflețită, încât bărbații se ridicară de la masă fără să-și întrerupă vorba. Chiar și Alexei Alexandrovici se învioră.
X.
Lui Pesțov îi plăcea să discute un lucru până la capăt. Nu se mulțumi cu ceea ce spuse Serghei Ivanovici, cu atât mai mult, cu cât simți slăbiciunea argumentării sale.
— Nu m-am gândit niciodată numai la densitatea populației, spuse Pesțov lui Alexei Alexandrovici, în timp ce se servea supa. M-am referit la mijloace, nu la principii.
— Mi se pare că e același lucru, răspunse încet și molatic Alexei Alexandrovici. După părerea mea, numai un popor care se află la un nivel superior poate influența un alt popor, care…
— Tocmai asta e problema, îl întrerupse Pesțov cu glasul său de bas și cu atâta foc, de parcă-și punea tot sufletul în cele ce spunea. Dar ce se înțelege prin nivel superior? Englezii, francezii, nemții? Ce popor se află la cel mai ridicat nivel? Care popor va deznaționaliza pe celălalt? Vedem că Rinul a devenit francez, deși nici nemții nu sunt mai prejos! Strigă Pesțov. Aici trebuie să fie altă lege.
— Mi se pare că influența o exercită totdeauna adevărata cultură, zise Alexei Alexandrovici, ridicând ușor din sprâncene.
— Dar în ce putem vedea semnele adevăratei culturi? Întrebă Pesțov.
— Cred că semnele acestea sunt cunoscute, răspunse Alexei Alexandrovici.
— Sunt oare în adevăr cunoscute? Interveni Serghei Ivanovici cu un zâmbet fin. Astăzi nu se recunoaște ca adevărată cultură decât cea clasică. Totuși asistăm la dispute crâncene între cele două tabere și nu se poate tăgădui că lagărul advers are argumente puternice în favoarea lui.
— Serghei Ivanovici, dumneata ești pentru clasici. Dorești vin negru? Îl întrebă Stepan Arkadici.
— Nu-mi exprim părerea nici pentru, nici contra, zise Serghei Ivanovici, surâzând cu îngăduință, ca și cum ar fi vorbit cu un copil, și-și întinse paharul. Spun numai că amândouă părțile au argumente puternice, adăugă el, adresându-se lui Alexei Alexandrovici. Am școala clasică, însă în discuția asta nu mă pot pronunța categoric. Nu văd motivele convingătoare pentru care învățământul clasic ar fi superior celui al științelor pozitive.
— Științele naturale au o influență tot atât de pedagogică și de instructivă, interveni Pesțov. Luați astronomia, botanica, zoologia cu sistemul ei de legi generale…
— Nu pot fi cu totul de părerea asta, răspunse Alexei Alexandrovici. Aș crede că nu se poate nega că însuși procesul de studiu cu privire la formele limbilor are o înrâurire deosebit de favorabilă asupra dezvoltării spirituale. Afară de asta, nu se poate tăgădui nici faptul că influența scriitorilor clasici este cât se poate de morală, pe când studiul științelor naturale se leagă, din nefericire, de teorii primejdioase și false, care sunt plaga epocii noastre.
Serghei Ivanovici vru să spună ceva, dar Pesțov îl întrerupse cu vocea sa răsunătoare de bas. Începu să demonstreze cu înflăcărare nedreptatea acestei păreri. Serghei Ivanovici își așteptă liniștit cuvântul, pregătind de bună seamă o ripostă triumfătoare.
— Dar trebuie să recunoaștem, adăugă Serghei Ivanovici cu un surâs discret, întorcându-se spre Karenin, că e greu să cântărești exact toate avantajele și dezavantajele unei culturi sau ale alteia. Cât despre a hotărî care este cea preferabilă, chestiunea n-ar fi fost dezlegată atât de repede și sigur, dacă cultura clasică n-ar fi avut de partea sa avantajul pe care l-ați pomenit acum, influența ei moralizatoare, disons le mot23 antinihilistă.
— Fără îndoială.
— Dacă n-ar fi existat acest avantaj al influenței antinihiliste pe care o exercită cultura clasică, ne-am fi gândit mai mult și am fi cântărit argumentele celor două părți, adăugă Serghei Ivanovici cu un zâmbet fin. Am fi dat libertate și unui curent și celuilalt, dacă n-am socoti cultura clasică un soi de pilule împotriva nihilismului, pe care le prescriem cu bărbăție pacienților noștri… Dar dacă n-au nici o putere tămăduitoare? Încheie Serghei Ivanovici, presărând din sarea-i atică.
Comparația cu pilulele, a lui Serghei Ivanovici, făcu pe toată lumea să râdă, măi ales pe Turovțân, care aștepta de la începutul discuției un prilej să se veselească, și acum izbucni în sfârșit într-un râs comunicativ și zgomotos.
Stepan Arcadici nu se înșelase poftind pe Pesțov. Cu el o conversație interesantă nu putea lâncezi nici o clipă.
Îndată ce Serghei Ivanovici încheie discuția cu o glumă, Pesțov găsi o temă nouă.
— Nu pot fi de acord, zise Pesțov, nici măcar cu părerea că guvernul urmărește țelul acesta. Guvernul este condus, evident, de considerații generale, de opinia publică, și rămâne indiferent față de influența pe care o poate avea o măsură luată de el. De pildă, problema învățământului feminin ar fi trebuit să fie socotită drept primejdioasă, guvernul înființează însă cursuri și universități pentru fete.
Astfel, conversația trecu la un subiect nou: învățământul feminin.
Alexei Alexandrovici își exprimă părerea că învățământul feminin e confundat de obicei cu problema emancipării femeii și numai de aceea poate fi socotit primejdios.
— Ba dimpotrivă, eu cred că amândouă chestiunile sunt strâns legate, adăugă Pesțov. E un cerc vicios. Femeia e lipsită de drepturi din lipsă de cultură, iar lipsa de cultură își are obârșia în lipsa de drepturi. Nu trebuie să uităm că starea de robie a femeii este atât de înrădăcinată și de veche, încât deseori nu vrem să vedem prăpastia care o desparte de noi.
— Ai spus „drepturi”, interveni Serghei Ivanovici prinzând o clipă de tăcere a lui Pesțov, adică dreptul de a ocupa locul de jurat, de membru și de președinte al comitetului municipal, dreptul de a intra în serviciu, de a fi membru al parlamentului…?
— Fără îndoială.
— Dar dacă femeile ar putea în mod excepțional să ocupe asemenea funcții, atunci mi se pare că ai întrebuințat greșit cuvântul „drepturi”, ar fi fost mai potrivit să spui: datorii. Oricine va admite că, îndeplinind o funcție oarecare: de jurat, membru al consiliului comunal, slujbaș la telegraf, îndeplinim o datorie. De aceea, ar fi mai exact să spui că femeile caută să câștige îndatoriri – ceea ce e perfect legitim. Nu pot decât să simpatizez pe femeile care doresc să-și ajute bărbații în munca lor obștească.
— Foarte just, întări Alexei Alexandrovici. După părerea mea, chestiunea e dacă femeile sunt capabile să îndeplinească aceste îndatoriri.
— Vor fi probabil foarte capabile, interveni Stepan Arkadici, atunci când cultura se va răspândi printre ele. Vedem asta…
— Dar cum rămâne cu proverbul, întrebă prințul, care asculta de mult discuția, privind pe toți cu ochii săi mici, strălucitori și ironici. Pot s-o spun față de fetele mele: păr lung, minte…
— Tot așa s-a crezut și despre negri până la emanciparea lor! Zise mânios Pesțov.
— Mi se pare ciudat însă faptul că femeile umblă după noi îndatoriri, spuse Serghei Ivanovici, când vedem, din nefericire, atât de des că bărbații caută să scape de ele.
— Datoriile sunt legate de drepturi: putere, bani, onoruri, și tocmai asta caută femeile, adăugă Pesțov.
— Exact același lucru ca și cum eu aș cere dreptul să fiu doică și m-aș supăra că femeilor li se plătește și mie nu, observă prințul Șcerbațki.
Turovțân izbucni în hohote de râs. Lui Serghei Ivanovici îi păru rău că nu spusese el asta. Până și Alexei Alexandrovici zâmbi.
— Într-adevăr, dar bărbatul nu poate alăpta, spuse Pesțov, pe când femeia…
— Nu-i adevărat. Un englez și-a alăptat copilul pe o corabie, povesti bătrânul prinț, îngăduindu-și această licență de limbaj față de fetele sale.
— Câți englezi și-au alăptat copiii, tot atâtea femei vor ajunge funcționare, zise Serghei Ivanovici.
— Bine, bine, dar ce să facă o fată care n-are familie? Interveni Stepan Arkadici; aducându-și aminte de domnișoara Cibisova, pe care o avusese tot timpul în vedere când dădea dreptate lui Pesțov și-l susținea.
— Dacă ați cerceta bine istoria unei astfel de fete, ați vedea că ea și-a părăsit familia, sau familia surorii sale, unde și-ar fi putut găsi o îndeletnicire femeiască se amestecă pe neașteptate în discuție Daria Alexandrovna enervată, bănuind pesemne la ce fată se gândește Stepan Arkadici.
— Dar noi apărăm un principiu, un ideal, spuse Pesțov cu glasul său sonor de bas. Femeia vrea să aibă dreptul de a fi independentă și cultă, și e stingherită și apăsată de gândul că asta-i cu neputință.
— Și eu sunt stingherit și apăsat de gândul că nu sunt primit ca doică la orfelinat, zise din nou bătrânul prinț, spre marea veselie a lui Þurovțân care, de atâta râs, scăpă sparanghelul cu capătul cel mare în sos.
XI.
Toată lumea lua parte la conversația generală, afară de Kitty și de Levin. La început, când se vorbise de influența exercitată de un popor asupra altuia, Konstantin Dmitrici gândi, fără să vrea, că ar avea și el ceva de spus. Dar idei, care mai înainte i se păruseră foarte importante, îi fulgerau acum prin minte ca prin vis, fără să mai aibă pentru dânsul vreun interes. I se părea chiar ciudat că lumea se pasionează pentru asemenea lucruri de prisos. Pe Kitty ar fi trebuit de asemenea s-o intereseze discuția despre drepturile și învățământul femeilor. De câte ori nu se gândise ea la aceste probleme, aducându-și aminte de Varenka, prietena sa din străinătate, și de greaua-i situație dependentă! De câte ori nu se gândise și la ea însăși, la viitorul său, dacă nu s-ar mărita! De câte ori nu discutase aprins cu sora sa despre aceleași lucruri! Acum însă problema asta n-o mai interesa câtuși de puțin. Vorbea cu Levin, și conversația lor era mai curând o tainică comuniune, care din clipa în clipă îi lega mai strâns, trezind într-înșii un sentiment de bucurie și de teamă în fața necunoscutului în care intrau.
La început, întrebat de Kitty cum se întâmplase s-o vadă anul trecut, Levin îi povesti că, venind de la cosit, pe șosea, o zărise în cupeu.
— Era dimineață, în revărsatul zorilor. Cred că abia te deșteptaseși. Mama dumitale dormea într-un colț. Era o dimineață minunată. Mergeam și mă gândeam: „Cine vine oare în cupeul ăsta cu patru cai?” Erau niște cai frumoși, cu zurgălăi. Mi-ai fulgerat o clipă pe dinainte. Te-am văzut la fereastră. Ședeai uite așa, și țineai cu mâinile panglicile bonetei. Erai adânc îngândurată, rosti el zâmbind. Mult aș da să știu la ce te gândeai atunci! Era ceva important?
„N-oi fi fost zburlită?” se gândi Kitty. Văzând însă zâmbetul entuziast, stârnit de aceste amănunte în amintirea lui, ea simți că impresia pe care o făcuse fusese, dimpotrivă, foarte frumoasa. Roși și izbucni voioasă în râs:
— Zău că nu-mi aduc aminte!
— Strașnic mai râde Turovțân! Zise Levin, privindu-i ochii umezi și trupul care i se cutremura.
— Îl cunoști de mult? Îl întrebă Kitty.
— Cine nu-l cunoaște?
— Ai spus asta ca și cum l-ai socoti un om rău.
— Nu e rău, dar e un om de nimic.
— Nu-i adevărat! Să nu crezi una ca asta! Adăuga Kitty. Și eu am avut o idee foarte proastă despre dânsul; dar e un om drăguț și de o bunătate rară. Are o inimă de aur.
— Cum i-ai putut cunoaște inima?
— Suntem cei mai buni prieteni. Îl cunosc foarte bine. Iarna trecută, nu mult după ce… ai fost la noi, adăugă Kitty zâmbind cu un aer vinovat și, în același timp, plin de încredere, toți copiii lui Dolly se îmbolnăviseră de scarlatină. Turovțân a trecut într-o zi pe la ea. Și, închipuie-ți, urmă Kitty în șoaptă, i s-a făcut așa milă de dânsa, încât a rămas acolo și a ajutat-o să-și îngrijească copiii. A stat trei săptămâni la ea și a îngrijit de copii ca o dădacă. Îi povestesc lui Konstantin Dmitrici despre Turovțân, pe vremea scarlatinei, spuse Kitty surorii sale, aplecându-se spre dânsa.
— Într-adevăr, a fost extraordinar, e un om minunat! Adeveri Dolly, uitându-se cu un zâmbet la Turovțân, care-și dădu seama că se vorbește de dânsul.
Levin se uită la Turovțân și se miră cum nu-și dăduse seama mai înainte de farmecul acestui om.
— Am greșit, am greșit. N-o să mai am niciodată păreri proaste despre oameni! Spuse el voios, exprimând cu sinceritate ceea ce simțea în clipa aceea.
XII.
În discuția începută despre drepturile femeilor erau probleme delicate de dezbătut, față de doamne, cu privire la inegalitatea drepturilor în căsnicie. În timpul prânzului, Pesțov atinse de câteva ori aceste chestiuni, dar Serghei Ivanovici și Stepan Arkadici le ocoliră cu băgare de seamă.
După ce se ridică lumea de la masă și doamnele ieșiră din sufragerie, Pesțov – fără să le urmeze – începu să-i expună lui Alexei Alexandrovici cauza principală a acestei inegalități. După părerea lui, ea se datora faptului că necredința femeii și necredința bărbatului nu sunt pedepsite la fel de lege și nici de opinia publică.
Stepan Arkadici se apropie repede de Alexei Alexandrovici și-i întinse o țigară.
— Mulțumesc, nu fumez, răspunse calm Karenin; și, dorind parcă într-adins să arate că nu se teme de această discuție, îi spuse lui Pesțov cu un surâs rece: Cred că temeiurile unei astfel de păreri se află în însăși esența lucrurilor, răspunse el și vru să treacă în salon.
Dar Turovțân, înviorat de șampania băută și așteptând de mult un prilej să rupă tăcerea ce-l apăsa, întrebă pe neașteptate pe Alexei Alexandrovici, musafirul de vază:
— Ați auzit de Preacinikov? Vasea Preacinikov, spuse el cu un zâmbet bun pe buzele-i umede și roșii. Mi s-a povestit chiar astăzi. S-a bătut în duel cu Kvitski, la Tver, și l-a ucis.
După cum ți se pare totdeauna că te lovești parcă într-adins tocmai în locul care te doare, tot așa și Stepan Arkadici simțea că în ziua aceea discuția, ca un făcut, atingea mereu punctul sensibil al lui Alexei Alexandrovici. De aceea, el căută din nou să-și scoată cumnatul din încurcătura, dar Alexei Alexandrovici întrebă curios:
— De ce s-a bătut Preacinikov?
— Din pricina soției. S-a purtat cavalerește. L-a provocat la duel și l-a ucis.
— Ah! Făcu nepăsător Alexei Alexandrovici și, ridicând din sprâncene, trecu în salon.
— Ce bine îmi pare că ai venit! Îi spuse Dolly cu un zâmbet sfios, întâlnindu-l în salonul de trecere. Trebuie să-ți vorbesc. Să stăm aici.
Cu aceeași expresie de nepăsare pe care i-o dădeau sprâncenele ridicate, Karenin se așeză lângă Daria Alexandrovna și zâmbi în silă.
— Cu atât mai bucuros, zise Karenin, cu cât tocmai vroiam să-mi cer scuze și să mă retrag. Plec mâine.
Dolly era absolut convinsă de nevinovăția Annei. Simțea că pălește. Buzele îi tremurau de mânie împotriva acestui om rece, nesimțitor, care avea de gând, cu atâta nepăsare să-i ducă la pieire prietena nevinovată.
— Alexei Alexandrovici, începu Dolly, privindu-l drept în ochi cu o deznădăjduită hotărâre. Te-am întrebat de Anna și nu mi-ai răspuns. Ce mai face?
— Mi se pare că e sănătoasă, Daria Alexandrovna, răspunse Karenin fără să se uite la dânsa.
— Alexei Alexandrovici, te rog să mă ierți… știu că n-am dreptul… dar eu o iubesc și o respect pe Anna ca pe o soră. Te rog, te implor să-mi spui ce e între voi? Ce învinovățiri îi aduci?
Alexei Alexandrovici făcu o schimă și, aproape închizându-și ochii, își lăsă capul în jos.
— Îmi închipui că soțul dumitale ți-a comunicat motivele care mă fac să găsesc de cuviință a schimba raporturile dinainte dintre mine și Anna Arkadievna, răspunse Karenin fără să o privească în ochi, dar aruncând fără voie o privire de nemulțumire spre tânărul Șcerbațki, care tocmai trecea prin salon.
— Nu cred, nu cred… Nu pot să cred așa ceva! Spuse Dolly, împreunându-și cu putere mâinile slabe. Se ridică repede și atingând cu mâna mâneca lui Alexei Alexandrovici: Aici suntem tulburați. Poftim, te rog, dincolo.
Emoția lui Dolly se strecură și în sufletul lui Alexei Alexandrovici, care se sculă și o urmă supus în camera de studiu a copiilor. Se așezară la o masă acoperită cu o mușama scrijelită cu briceagul.
— Nu cred, nu pot să cred așa ceva, începu iarăși Dolly, căutându-i privirea care se ferea de ea.
— Cum să nu crezi în fapte, Daria Alexandrovna? Zise Karenin, accentuând cuvântul „fapte”.
— Dar ce-a făcut? Întrebă Dolly. Ce anume a făcut?
— Și-a nesocotit îndatoririle și și-a înșelat bărbatul. Iată ce a făcut, răspunse Karenin.
— Nu, nu. Nu se poate! Nu, pentru numele lui Dumnezeu! E o eroare! Exclamă Dolly, ducându-și mâinile la tâmple și închizându-și ochii.
Alexei Alexandrovici zâmbi rece, numai cu buzele, vrând să arate, și ei și sie însuși, fermitatea convingerilor lui. Dar această apărare înflăcărată, deși nu-l clinti în părerea lui, îi răsuci pumnalul în rană. De aceea urmă cu multă vioiciune:
— Ce eroare mai poate fi când însăși soția mărturisește bărbatului că cei opt ani de viața trăiți împreună și copilul sunt o eroare… și că vrea să-și reînceapă viața de la capăt, zise Karenin mânios, sfârâind pe nas.
— Anna și păcatul… nu pot apropia aceste două noțiuni. Nu pot să cred.
— Daria Alexandrovna. Adăugă Karenin, privind de astă dată drept în față chipul bun și tulburat al lui Dolly și simțind că limba i se dezleagă fără voie. Ce n-aș da ca să mai fie cu putință vreo îndoială! Pe când aveam încă îndoieli, situația mea era desigur grea, dar mai puțin decât acum. Când mă îndoiam, aveam nădejde. Astăzi însă, nu mai am nici o nădejde și totuși mă îndoiesc de orice. Am atâtea bănuieli, încât am ajuns să-mi urăsc fiul. Uneori nici nu cred că e copilul meu. Sunt foarte nenorocit!
Nici nu era nevoie s-o spună. Daria Alexandrovna înțelese asta de cum se uită în ochii lui. I se făcu milă de dânsul și încrederea în nevinovăția prietenei sale i se clătină în suflet.
— Vai, e îngrozitor, îngrozitor! Dar e adevărat că te-ai hotărât să divorțezi?
— Am hotărât să iau o măsură extremă. Altceva nu mai e nimic de făcut.
— Nu mai e nimic de făcut, nu mai e nimic de făcut… repetă Dolly cu lacrimi în ochi. Și totuși mai e ceva de făcut!
— În astfel de dureri, ceea ce e mai groaznic este faptul că nu-ți poți purta crucea ca în orice altă durere – o pierdere, o moarte – ci trebuie să iei hotărâri, zise Karenin, ghicindu-i parcă gândurile. Trebuie neapărat să ieși din situația umilitoare în care ești pus. Nu se poate trăi în trei.
— Înțeleg, înțeleg asta foarte bine, răspunse Dolly, și-și lăsă capul în jos. Tăcu un răstimp, gândindu-se la ea însăși și la durerea ei conjugală. Deodată Dolly își ridică energic capul și-și împreună mâinile într-un gest de rugă: Dar ascultă! Ești creștin. Gândește-te la ea. Ce are să facă dacă o părăsești?
— M-am gândit, m-am gândit mult, Daria Alexandrovna, zise Alexei Alexandrovici. Obrajii i se acoperiră de pete roșii, iar ochii săi tulburi o priveau drept în față. Acum Dolly îl compătimea din adâncul sufletului. După ce ea singură mi-a mărturisit dezonoarea, am lăsat totul cum a fost, i-am dat putința să se îndrepte, am încercat s-o salvez! Urmarea? N-a îndeplinit cererea mea cea mai ușoară, aceea de a respecta buna-cuviință, urmă Karenin înfierbântându-se. Poți să salvezi un om care nu vrea să piară, dar dacă firea îi este atât de stricată și de desfrânată, încât însăși pieirea îi apare ca o salvare, ce poți să faci?
— Orice, afară de divorț îi răspunse Daria Alexandrovna.
— Dar care e acest „orice”?
— Vai, asta e îngrozitor! O să ajungă femeia nimănui. Are să se piardă.
— Dar ce pot face eu? Întrebă Karenin ridicând din umeri și din sprâncene. Amintirea ultimei greșeli făcute de soția sa îl învenina într-atât, încât el deveni iarăși rece, ca la începutul convorbirii. Își mulțumesc că-mi împărtășești necazurile; dar trebuie să plec, adăugă el ridicându-se.
— Mai stai! Nu se cuvine s-o împingi la pieire. Așteaptă să-ți spun ceva despre mine însămi. M-am măritat și bărbatul meu m-a înșelat. Într-un acces de mânie și de gelozie, am vrut să părăsesc totul, am vrut chiar… Dar m-am dezmeticit. Cine crezi că m-a salvat? Anna. Și, iaca, trăiesc; copiii cresc mari, bărbatul meu se întoarce la casa lui, își recunoaște greșeala, e mai curat, mai bun, și trăiesc… Eu l-am iertat. Trebuie să ierți și dumneata.
Alexei Alexandrovici o asculta, dar cuvintele ei nu-l impresionau. În suflet i se ridicase iarăși mânia din ziua când se hotărâse să divorțeze. Scutură din cap și urmă cu voce tare și pițigăiată:
— Nu pot și nu vreau să iert; ar fi nedrept. Am făcut totul pentru femeia asta, dar ea a călcat totul în picioare, ne-a umplut de noroi. Nu sunt om rău. N-am urât niciodată pe nimeni, dar pe ea o urăsc din toate puterile inimii mele și nu pot s-o iert, fiindcă o urăsc prea mult pentru tot răul pe care mi l-a făcut! Rosti el cu lacrimi de mânie în glas.
— Iubiți pe cei ce vă urăsc… șopti cu sfială Daria Alexandrovna.
Karenin zâmbi disprețuitor. Știa de mult acest precept, dar el nu putea fi aplicat în cazul său.
— Poți să iubești pe cei ce te urăsc, dar să iubești pe acei pe care-i urăști, asta-i peste putință. Iartă-mă că te-am necăjit. Fiecăruia îi ajunge partea lui de amărăciune!
Apoi, stăpânindu-se, Alexei Alexandrovici își luă liniștit rămas bun și plecă.
XIII.
Când toată lumea se ridică de la masă, Levin vru s-o urmeze pe Kitty în salon; dar, temându-se să nu-i displacă printr-o atitudine prea stăruitoare, rămase în cercul bărbaților și luă parte la conversația generală. Deși nu se uita la Kitty, Konstantin Dmitrici îi simțea mișcările, privirile și locul pe care-l ocupa ea în salon.
Fără cea mai mică sforțare, Levin își îndeplinea făgăduiala pe care i-o făcuse, de a avea totdeauna cele mai bune gânduri despre aproapele său și de a iubi pe toată lumea. Se vorbea despre obște. Pesțov vedea aici un element nou, deosebit pe care-l numea element coral, de ansamblu. Levin nu dădea dreptate nici lui Pesțov, nici fratelui său, care, după obiceiul lui, recunoștea și nu recunoștea însemnătatea obștei rusești dar discuta cu dânșii încercând numai să-i împace și să le îndulcească obiecțiile. Nu-l interesa de loc ceea ce spunea el însuși și cu atât mai puțin ceea ce vorbeau ceilalți; dorea numai ca toată lumea să fie mulțumită. Știa acum un lucru: că o singură ființă avea însemnătate pentru el, aceea care fusese mai întâi acolo, în salon, și după aceea se apropiase și se oprise în dreptul ușii. Fără să-și întoarcă ochii, îi simțea privirea și surâsul îndreptate spre dânsul. Nu se putu stăpâni să nu se întoarcă. Kitty stătea în ușa cu Șcerbațki și-l privea.
— Credeam că te duci la pian, zise Konstantin Dmitrici, înaintând spre dânsa. Acesta e singurul lucru care-mi lipsește la țară: muzica.
— Nu. Veneam numai să te chemăm la noi, răspunse Kitty, răsplătindu-l cu un zâmbet ca un dar. Îți mulțumesc că ai venit singur. Ce plăcere în discuțiile astea? Nu conving niciodată pe nimeni.
— Într-adevăr, răspunse Levin. De cele mai multe ori, discutăm cu înflăcărare tocmai fiindcă nu înțelegem ce vrea să demonstreze adversarul.
Asistând la discuții lungi între oamenii cei mai inteligenți, Levin observase adesea că, după sforțări uriașe de logică, nenumărate subtilități și mare risipă de cuvinte, participanții la dezbateri ajungeau în sfârșit să recunoască singuri că ceea ce se străduiseră mult timp să-și demonstreze unul altuia le era cunoscut de mult, încă de la începutul discuției; dar că, având preferințe deosebite, nu vroiau să și le dea pe fața, ca să nu fie cumva învinși în discuție. El însuși băgase de seamă că, uneori, în timpul dezbaterilor, prinzi gândul adversarului, rămâi deodată captivat și-i dai dreptate. Dar, dacă recunoști acest lucru, atunci toate argumentele cad și ajungi să spui contrariul celor ce ai vrut să dovedești. Altă dată, dimpotrivă, se întâmplă ca, expunându-ți părerea întemeiată pe argumente serioase, formulate frumos și sincer, adversarul tău să-ți dea deodată dreptate și să înceteze a te mai combate, fiindcă tocmai asta vroise să susțină și el.
Kitty își încruntă fruntea, cercând să-i prindă gândul. Însă de îndată ce Levin începu să explice, Kitty pricepu numaidecât.
— Am înțeles: trebuie să ghicești ce susține, ce-i place, și atunci poți…
Kitty îi descoperi în întregime gândul greoi formulat și îl exprimă limpede. Levin zâmbi bucuros: atât de surprinzătoare i se părea trecerea aceasta de la beția de cuvinte și de la disputa întortocheată dintre Pesțov și fratele său, la explicația laconică și clară, aproape fără cuvinte, a celor mai complicate idei.
Șcerbațki se îndepărta de dânșii, iar Kitty se apropie de o masă de joc întinsă, se așeză și începu să deseneze în creta niște cercuri pe postavul verde, nou.
Amândoi reluară convorbirea din timpul prânzului despre libertatea și ocupațiile femeilor. Levin era de părerea Dariei Alexandrovna, că o fată nemăritată și-ar putea găsi o îndeletnicire de femeie în familie, își întărea afirmația prin considerația că nici o familie nu se poate lipsi de o ajutoare, deoarece în fiecare familie, săracă sau bogată, sunt și trebuie să fie dădace tocmite sau vreo ruda.
— Nu îi zise Kitty roșind, și ochii săi cinstiți îl priviră cu și mai multă îndrăzneală. O fată poate fi într-o situație care să nu-i îngăduie a intra într-o familie fără să se simtă înjosită, pe când ea însăși…
Konstantin Dmitrici îi înțelese aluzia:
— O, da! Zise el. Da, da. Da… ai dreptate, ai dreptate!
El înțelese tot ceea ce Pesțov încercase să demonstreze în timpul prânzului cu privire la libertatea femeilor, citind în inima lui Kitty teama de a rămâne nemăritată și înjosită. Intuia prin dragoste această temere de înjosire și renunță numaidecât la argumentele sale.
Se făcu tăcere. Kitty desena într-una cu creta pe masă. Ochii ei aveau o strălucire blânda. Supunându-se stării sale sufletești, Konstantin Dmitrici simți în toată ființa lui încordarea fericirii care sporea mereu.
— Vai, am mâzgălit toată masa! Zise Kitty și, lăsând creta, făcu o mișcare ca și cum ar fi vrut să se ridice de pe scaun.
„Cum să rămân singur, fără dânsa?” se gândi Levin cu groază și puse mâna pe cretă.
— Stai puțin, spuse el, așezându-se la masă. Vroiam de mult să te întreb ceva.
O privi drept în ochii săi mângâietori, deși cam speriați.
— Întreabă-mă, te rog.
— Uite! Urmă Levin și scrise literele: c.m.r.; c.n.a.i. „n”. S. „n. a”? Fiecare literă fiind inițiala unui cuvânt.
Aceste litere însemnau: Când mi-ai răspuns: cu neputința, asta însemna „niciodată” sau „numai atunci”? Părea cu neputință ca ea să poată înțelege această frază complicată; dar Levin o privea ca și cum viața lui ar fi atârnat de descifrarea acestor cuvinte.
Kitty îl privi grav, apoi își sprijini în mână fruntea încruntată și începu să citească. Îl privea din când în când, întrebându-l din ochi: „Oare asta e ceea ce cred eu?”
— Am înțeles, zise în sfârșit Kitty, roșind.
— Ce cuvânt e ăsta? O întrebă Levin, arătând litera „n”, care însemna „niciodată”.
— Cuvântul ăsta înseamnă „niciodată”, răspunse Kitty; dar nu e adevărat.
Levin șterse repede literele scrise, îi întinse creta și se ridică în picioare. Kitty scrise: a.n.p.r.a.
Dolly, văzându-i pe amândoi, pe Kitty cu creta în mână privind pe Levin de jos în sus, cu un zâmbet sfios și fericit, și alături de ea frumoasa statură a lui Konstantin Dmitrici, aplecată asupra mesei, uitându-se cu ochii arzători ațintiți când la masă, când la ea, simți că i se alină cu desăvârșite durerea pricinuită de convorbirea cu Alexei Alexandrovici.
Deodată, fața lui Levin se lumină de fericire. Înțelesese. Cuvintele însemnau: „Atunci nu puteam răspunde altfel”. Îi aruncă o privire sfioasă, întrebătoare:
— Numai atunci?
— Da, răspunse zâmbetul ei.
— Dar a… Dar acum? O întrebă el.
— Citește! Am să scriu ceea ce aș dori… aș dori cel mai mult.
Kitty scrise literele inițiale: n.d.a.p.u.ș.i.c.c.a.f. Aceasta însemna: Numai dacă ai putea uita și ierta ceea ce a fost.
Konstantin Dmitrici apucă creta cu degetele încordate, tremurătoare și, sfărâmând-o, scrise inițialele următoarelor cuvinte: N-am ce uita și ierta. N-am încetat să te iubesc.
Kitty îl privi cu un zâmbet încremenit pe buze.
— Am înțeles, rosti ca în șoaptă.
Levin se așeză și scrise o frază lungă. Kitty înțelese totul și, fără să-l întrebe dacă pricepuse bine, luă creta și răspunse numaidecât.
Konstantin Dmitrici se strădui îndelung să înțeleagă cele scrise de Kitty; întorcea mereu ochii spre dânsa. Parcă i s-ar fi întunecat mintea de fericire. Nu era în stare să ghicească în nici un fel vorbele scrise de ea. Înțelese însă din ochii ei frumoși, strălucitori de fericire, tot ceea ce vroia să știe. Scrise trei litere. Înainte de a le isprăvi, Kitty le citi, urmărindu-i mâna; le sfârși în locul lui și scrise răspunsul: „Da”.
— Jucați secrétaire? Îl întrebă bătrânul prinț, apropiindu-se de dânșii. Hai să mergem, dacă vrei să ajungem la timp la teatru!
Levin se ridică și o însoți pe Kitty până la ușă.
În această convorbire ei își spuseseră totul. Kitty îi mărturisise că-l iubește și că va vorbi cu tata și cu mama sa. Konstantin Dmitrici îi făgăduise că va trece a doua zi dimineață pe la ei.
XVI.
După plecarea lui Kitty, Levin – rămas singur – simți o neliniște atât de puternică și o dorință atât de arzătoare de a ajunge mai repede a doua zi dimineață, când o va întâlni din nou și-și va uni viața pentru totdeauna cu dânsa, încât, aceste paisprezece ore pe care urma să le petreacă fără ea îl înspăimântau ca moartea. Simțea nevoia să aibă pe cineva aproape, să stea de vorbă, ca să nu rămână singur, să-și amăgească într-un fel vremea. Stepan Arkadici i-ar fi fost cel mai plăcut tovarăș, dar se ducea la o serată, cum spunea el (de fapt, la un spectacol de balet). Levin avu timpul să-i spună numai că e fericit, că-l iubește și că niciodată, niciodată nu va uita ceea ce făcuse pentru dânsul. Privirea și zâmbetul lui Stepan Arkadici arătau lui Levin că sentimentul său era pe deplin înțeles.
— Ce zici? N-a venit timpul să mori? Îl întrebă Stepan Arkadici, strângând cu înduioșare mâna lui Levin.
— Nuuu!
Luându-și rămas bun de la dânsul, Daria Alexandrovna părea să-l felicite, spunându-i:
— Dacă ai ști ce bine-mi pare că ai revăzut-o pe Kitty! Trebuie să prețuiești vechile prietenii.
Dar aceste cuvinte ale Dariei Alexandrovna nu-i plăcură lui Levin. Dolly nu putea pricepe cât de înalte și de inaccesibile erau pentru ea toate acestea. N-ar fi trebuit nici să îndrăznească a le pomeni măcar.
Levin își luă rămas bun de la gazde; dar, ca să nu rămână singur, se agăță de fratele sau.
— Unde te duci?
— La o ședință.
— Merg și eu. Se poate?
— De ce nu? Hai! Zise zâmbind Serghei Ivanovici. Dar ce e cu tine astăzi?
— Ce e cu mine? Sunt fericit! Îi răspunse Levin, lăsând în jos fereastra cupeului cu care mergeau. Nu ți-e frig? Aici e un aer înăbușitor. Sunt fericit! De ce nu te-ai însurat până acum?
Serghei Ivanovici zâmbi.
— Îmi pare foarte bine. Am impresia ca e o fată dră… începu Serghei Ivanovici.
— Taci, taci, taci! Strigă Levin, apucându-i cu amândouă mâinile gulerul blănii și acoperindu-i fața. „E o fată drăguță” erau niște cuvinte atât de simple și de pământești, care nu corespundeau de loc sentimentului său.
Serghei Ivanovici râse vesel – ceea ce i se întâmpla rar de tot.
— Totuși, lasă-mă să-ți spun că-mi pare foarte bine.
— Bine, dar mâine, mâine, atâta-ți spun! Acum, nimic, nimic. Nici un cuvânt! Zise Levin și, acoperindu-l încă o dată cu blana, adăuga: Te iubesc foarte mult! Pot să vin și eu cu tine la ședință?
— Bineînțeles.
— Despre ce discutați astăzi? Îl întrebă Levin zâmbind într-una.
Intrară la ședință. Levin ascultă cum secretarul, bâlbâindu-se, citi un proces-verbal pe care, după cât se vedea, nu-l înțelegea nici el însuși. Își dădea însa seama, după fața lui, că secretarul era un om drăguț, bun și cumsecade. Asta reieșea din felul cum se încurca și se zăpăcea citind procesul-verbal. Pe urma începură cuvântările. Se discută despre alocarea unor sume de bani și despre instalarea unor conducte. Serghei Ivanovici atacă pe doi membri și vorbi ceva fără de sfârșit, cu un aer victorios. Alt membru, după ce-și nota ceva pe o hârtiuță, se intimida la început, apoi îi răspunse foarte spiritual, deși cam veninos. După aceea, Sviajski (era și el acolo) vorbi de asemenea cu multă eleganță și distincție. Levin, ascultându-i, înțelegea perfect că sumele alocate și aceste conducte despre care vorbeau n-aveau mare importanță pentru ei, că erau numai un prilej de a aduna pe acești oameni plăcuți, care se înțelegeau de minune și se simțeau bine împreună. Pe Levin îl surprindea numai faptul că în ziua aceea parcă pătrundea până în adâncul sufletului fiecăruia și după unele semne mărunte, fără însemnătate, pe care nu le băgase în seamă până atunci, vedea limpede că toți erau niște oameni foarte cumsecade. Dar mai ales în ziua aceea toți îl iubeau nespus de mult pe Levin. Asta reieșea din felul cum vorbea toată lumea cu el, din privirile duioase și pline de simpatie ale tuturor, până și la cei ce nu-l cunoșteau.
— Ce zici! Ești mulțumit? Îl întrebă Serghei Ivanovici.
— Foarte mulțumit. Nici nu mi-aș fi putut închipui că e atât de interesant! A fost foarte plăcut, foarte frumos!
Sviajski se apropie de Levin și-l pofti la dânsul la ceai. Levin nu-și mai putu aminti ce-l nemulțumise mai înainte la Sviajski. Știa numai că era un om inteligent și extraordinar de bun.
— Cu plăcere, răspunse Levin și întrebă de soția și de cumnata lui.
Printr-o asociație ciudată de idei (fiindcă în imaginația sa gândul la cumnata lui Sviajski era legat de căsătorie), Levin își zise că nimănui nu părea mai nimerit să-și destăinuiască fericirea decât soției și cumnatei lui Sviajski: de aceea primi invitația cu bucurie.
Sviajski se interesă de treburile lui de la țară, nevrând, ca de obicei, să creadă că s-ar putea găsi ceva în Rusia care nu se afla încă în Europa. În ziua aceea însă, lucrul acesta nu-l nemulțumi pe Levin. Dimpotrivă, înțelegea că Sviajski are dreptate și că, la drept vorbind, toată problema aceasta era lipsită de orice însemnătate. Levin prețui delicatețea și rezerva cu care Sviajski își exprimă punctul său de vedere. Doamnele casei Sviajski se arătară față de el extrem de drăguțe. Levin avea impresia că ele știu totul, îl simpatizează și numai din delicatețe nu-i vorbesc despre acest lucru. Petrecu la ei o oră, două, trei discutând fel de fel de chestiuni, făcând mereu aluzii la singurul gând care-i umplea sufletul și nici nu băgă de seamă că-i plictisea de moarte și că ai casei vroiau de mult să se culce. Sviajski îl însoți căscând până în antreu, surprins de starea în care se afla prietenul său. Trecuse de ora unu noaptea. Levin se duse la hotel. Îl speria gândul că trebuia să petreacă singur, cu nerăbdarea sa, cele zece ore ce-i mai rămâneau. Omul de serviciu, care veghea, îi aprinse lumânările și vru să iasă, dar Levin îl opri. Cameristul acesta, Egor, pe care Levin nici nu-l băgase în seamă mai înainte, îi părea acum un om deștept și bun, mai ales un om bun la suflet.
— Ce zici, Egor? Îți vine greu să nu dormi?
— Ce să fac? Așa e meseria noastră. Dacă servești în case particulare ești mai liniștit. În schimb, slujba asta e mai bănoasă.
Levin află că Egor are familie, trei băieți și o fată, pe care vroia s-o mărite cu un vânzător de la o prăvălie de hamuri.
Cu acest prilej, Levin îi împărtăși părerea că în căsnicie lucrul principal este dragostea și că, dacă există dragoste, e și fericire, deoarece fericirea n-o afli decât în tine însuți.
Egor îl asculta cu luare-aminte și, după cât se vedea, înțelegea foarte bine ideea lui Levin; însă, drept confirmare, el făcu o observație cu totul neașteptată, și anume: că ori de câte ori avusese boieri buni, fusese totdeauna mulțumit de ei, după cum este și acum foarte mulțumit de patronul său, deși e francez. „E un om din cale-afară de bun”, se gândi Levin.
— Ascultă, Egor, când te-ai însurat ți-ai iubit nevasta?
— Cum să nu, răspunse omul de serviciu.
Levin văzu că și Egor se simțea cuprins de aceeași înfrigurare și era gata să-i împărtășească cele mai ascunse sentimente.
— Am avut și eu o viață interesantă. De mic copil… începu Egor cu ochi strălucitori, molipsindu-se probabil de entuziasmul lui Levin, așa cum te molipsești de căscat.
Dar în aceeași clipă îl sună cineva. Egor ieși, iar Levin rămase singur. Nu mâncase aproape nimic la prânz, refuzase ceaiul și masa lui Sviajski, dar nici nu se putea gândi la mâncare. Deși nu dormise toată noaptea trecută, nici nu putea fi vorba de somn. În cameră era răcoare: el însă nu mai putea de căldură; deschise două ochiuri ale ferestrei și se așeză pe masă, în fața lor.
În dosul unui acoperiș plin de zăpada se vedea crucea, lucrată în fier și prinsă în lanțuri, a unei biserici și, ridicându-se deasupră-i, triunghiul constelației Vizitiului cu steaua galbenă și strălucitoare Capra. Levin se uita ba la cruce, ba la stea. Trăgea în piept aerul proaspăt și geros care intra valuri-valuri în cameră și urmărea ca în vis imaginile și amintirile ce-i răsăreau în minte.
După ora trei, Levin auzi pași pe sală și scoase capul pe ușă. Era Miaskin, un cartofor pe care-l cunoștea și care se întorcea atunci de la club. Mergea tușind mereu, încruntat și posomorât. „Bietul om, nenorocitul!” își zise Levin. Îi dădură lacrimile, de iubire și de milă pentru omul acesta. Ar fi vrut să-i vorbească și să-l mângâie. Dar, aducându-și aminte că era numai în cămașă, Konstantin Dmitrici se răzgândi și se așeză din nou în fața ferestrei, ca să se scalde în aerul rece și să privească crucea aceea de o forma atât de minunată, plină de semnificație pentru dânsul, în tăcerea nopții, precum și steaua galbenă care se înălța strălucind.
După ora șase, slugile începură să frece parchetul și să facă zgomot. Prinseră să bată și clopotele la o biserică, de utrenie. Levin era pătruns de frig. Închise fereastra, se spălă, se îmbrăca și ieși în stradă.
XV.
Străzile erau încă pustii când Levin porni spre casa familiei Șcerbațki. Ușa de la intrarea principală era închisă. Totul dormea. Levin se întoarse la hotel și comandă cafeaua. Servitorul de zi (nu mai era Egor) i-o aduse. Levin vru să intre în vorbă cu el, dar cineva sună și servitorul ieși. Konstantin Dmitrici încercă să guste cafeaua și luă în gură o bucățică de chiflă, dar nu putu s-o înghită; scuipă îmbucătura, își puse paltonul și pomi din nou în oraș. Când ajunse pentru a doua oară în fața casei familiei Șcerbațki, trecuse de ora nouă. Lumea abia se sculase. Bucătarul pleca după târguieli. Trebuia să aștepte cel puțin încă două ore.
Petrecuse toată noaptea și întreaga dimineață într-o stare de completă inconștiență, cu totul în afara condițiilor vieții materiale. Nu mâncase o zi încheiată, nu dormise două nopți, stătuse câteva ceasuri dezbrăcat, în ger, și nu numai că se simțea proaspăt și sănătos, dar parcă descătușat de robia trupească, stăpân pe toate puterile sale, în stare de a săvârși faptele cele mai extraordinare, cum ar fi de pildă: să zboare ori să înlăture la un semn zidurile pe lângă care mergea. Ca să treacă timpul, rătăci pe străzi, uitându-se mereu la ceas și privind în dreapta și în stânga.
Cum văzu el atunci lucrurile, n-avea să le mai vadă niciodată în viață. Îl înduioșară în chip deosebit niște copii care se duceau la școală, câțiva hulubi porumbaci care se lăsaseră de pe acoperiș pe trotuar și niște pâinișoare presărate cu făină, pe care le așeza în vitrină o mână nevăzută. Pâinișoarele, porumbeii și copiii aveau ceva magic. În aceeași clipă un băiat alergă spre un porumbel și se uită zâmbind la Levin. Porumbelul fâlfâi din aripi și se îndepărtă, sclipind în soare prin pulberea de zăpadă ce tremura în aer. Printr-o ferestruică veni o mireasmă de pâine caldă și o mână așeză pâinișoarele. Toate acestea laolaltă erau atât de neobișnuit de frumoase, încât Levin începu să râdă și să plângă de bucurie. După ce făcu un mare ocol pe ulicioara Gazetnaia și pe Kislovka, Konstantin Dmitrici se întoarse iarăși la hotel, își puse ceasornicul în față și se așeză, așteptând să se facă ora douăsprezece. În camera de alături cineva vorbea despre niște mașini și despre o înșelăciune, tușind așa cum se tușește dimineața. Oamenii aceia nici nu-și dădeau seama că acul ceasornicului se apropia de ora douăsprezece. În sfârșit, acul ajunse la amiază.
Levin ieși în capul scării. Birjarii știau probabil totul. Îl înconjurară cu chipuri fericite, sfătuindu-se între dânșii: toți voiau să-l ducă. Căutând să nu supere pe ceilalți birjari și făgăduindu-le că-i va lua altă dată, se urcă într-una din trăsuri și porunci birjarului să-l ducă la Șcerbațki. Birjarul era un bărbat foarte frumos; gulerul alb al cămășii, care ieșea de sub caftan, îi strângea ceafa vânjoasă și roșie. Sania era înaltă, bine înjghebată – Levin n-avea să mai meargă niciodată cu o alta la fel – și calul era foarte bun; se silea cât putea să meargă în goană, dar parcă abia se urnea din loc. Birjarul cunoștea casa familiei Șcerbațki și, arcuindu-și brațele într-un anumit fel, în semn de respect față de mușteriu, făcu: „Ptru!” și opri calul la scară. Portarul lui Șcerbațki știa desigur totul: se vedea după zâmbetul ochilor săi și după felul cum spusese:
— Konstantin Dmitrici, n-ați mai dat de mult pe la noi.
Nu numai că știa totul, dar era fără îndoială încântat și făcea sforțări să-și ascundă bucuria. Privindu-i ochii bătrâni și blânzi, Levin simți un nou adaos la fericirea lui.
— S-au sculat?
— Poftiți! Lăsați-o aici, îl rugă portarul zâmbind, Când Levin vru să se întoarcă după căciulă. Asta însemna ceva.
— La cine să vă anunț? Întrebă un fecior.
Deși tânăr, fercheș, de modă nouă, feciorul era un om foarte cumsecade și desigur pricepuse și el totul.
— Prințesei… prințului… tinerei prințese… răspunse Levin.
Întâlni, cum intră, pe mademoiselle Linon. Trecea prin salon, cu buclele și cu fața strălucind de bucurie, îndată ce Levin intră în vorbă cu dânsa, un foșnet de rochii se auzi în dosul ușii: mademoiselle Linon dispăru din ochii lui, și-l cuprinse o spaimă încântătoare în fața fericirii care se apropia. Mademoiselle Linon se grăbi să iasă pe o altă ușă. În aceeași clipă, pași ușori și repezi lunecară pe parchet și fericirea lui, viața lui, partea cea mai bună din el însuși, ceea ce căutase și așteptase atâta vreme, se apropia acum de el. Nu mergea, ci părea dusă spre dânsul de o putere nevăzută.
El nu vedea decât ochii ei limpezi și cinstiți, speriați de aceeași bucurie a dragostei care-i umplea și lui inima. Ochii aceștia luminoși străluceau din ce în ce mai aproape, orbindu-l cu flacăra lor. Ea înainta până la dânsul și-și puse încet mâinile pe umerii săi.
Nu mai avea putere. Alergase spre el și i se dăruia astfel toată, sfioasă și fericită. Levin o îmbrățișa și buzele sale întâlniră gura ei întinsă spre el.
Nici Kitty nu închisese ochii noaptea întreagă și-l așteptase într-una toată dimineața. Mama și tatăl ei, fericiți de fericirea fiicei, consimțiră amândoi. Kitty îl așteptase, vrând să fie ea cea dintâi care să-i vestească fericirea lor. Dorise să-l întâmpine singură. Se bucura la gândul acesta, dar se temea și se rușina, și nu știa cum va face. Auzindu-i pașii și glasul, se ascunse în dosul ușii, așteptând să plece mademoiselle Linon; apoi, fără să se mai gândească, fără să se mai întrebe, venise spre el…
— Să mergem la maman! Zise ea, luându-l de mână.
Mult timp Levin nu putu să spună nimic, nu fiindcă se temea să micșoreze prin vorbe intensitatea sentimentului său, ci fiindcă de câte ori vroia să spună ceva, simțea cum îl îneacă lacrimi de fericire. Îi luă mâna și i-o sărută.
— Oare e adevărat? Zise el în sfârșit cu glas înăbușit. Nu-mi vine să cred că tu mă iubești.
Kitty zâmbi la acest „tu” și la sfiala din privirea lui.
— Da! Răspunse ea încet și cu gravitate. Sunt atât de fericită!
Fără să-i lase mâna, Kitty intră împreună cu dânsul în salonul cel mic.
Văzându-i, prințesa răsufla mai iute și izbucni deodată în plâns, dar numaidecât începu să râdă și, cu un pas energic, care îl surprinse pe Levin, veni în fugă la ei. Cuprinzând capul lui Levin, prințesa îl sărută și-i udă obrajii cu lacrimi.
— Va să zică s-a sfârșit. Îmi pare bine. S-o iubești… îmi pare bine… Kitty.
— Repede s-a făcut! Spuse bătrânul prinț, încercând să pară nepăsător.
Dar Levin observă că prințul avea ochii umezi în timp ce-i vorbea.
— Eu am dorit-o de mult și totdeauna, urmă prințul luându-l de mână pe Levin și atrăgându-l spre el. Încă de atunci când flușturatica asta își pusese în gând…
— Papa! Exclamă Kitty, și-i astupă gura cu mâinile.
— Bine, nu mai spun nimic! Adăugă prințul. Îmi pare foarte bi… Vai, cât sunt de prost…
O îmbrățișă pe Kitty, îi sărută fața, mâna, iarăși fața și o binecuvântă.
Pe Levin îl cuprinse un nou sentiment de iubire pentru bătrânul prinț, un om până mai ieri străin, când o văzu pe Kitty cum sărută îndelung și cu duioșie mâna lui grasă.
XVI.
Prințesa ședea într-un fotoliu și zâmbea în tăcere. Prințul se așeză lângă ea. Kitty stătea în picioare, lângă fotoliul tatălui său, fără să-i lase mâna. Toți tăceau.
Prințesa rupse tăcerea cea dintâi, întorcându-le gândurile și sentimentele la viața reală. La început, aceasta le păru tuturor un lucru ciudat și chiar supărător.
— Atunci, pe când nunta? Trebuie să-i binecuvântăm și să anunțăm logodna. Și căsătoria pe când? Cum crezi, Alexandr?
— Uite-l! Zise bătrânul prinț, arătând spre Levin. El e personajul principal.
— Când? Întrebă Levin roșind. Mâine, dacă mă întrebați pe mine. Eu cred că astăzi să ne binecuvântați iar mâine să fie nunta.
— Lasă glumele, mon cher!
— Atunci peste o săptămâna.
— Parcă a înnebunit!
— Dar de ce nu?
— Cum se poate una ca asta? Răspunse mama zâmbind din pricina acestei grabe. Dar trusoul?
„Oare trebuie numaidecât trusou și toate acestea? Își zise Levin îngrozit. De altfel, nici trusoul, nici binecuvântarea și toate acestea… nu pot să-mi știrbească fericirea. Nimic nu mi-o poate știrbi!” Se uită la Kitty și văzu că aluzia la trusou n-o supărase câtuși de puțin. „Înseamnă că-i nevoie și de asta”, se gândi el.
— Eu nu mă pricep la asta. N-am făcut decât să-mi arăt dorința, zise Konstantin Dmitrici, cerându-și iertare.
— Hotărâm noi. Deocamdată trebuie să facem logodna și să anunțăm nunta. Așa rămâne.
Prințesa se apropie de soțul ei, îl sărută și vru să se îndepărteze; dar prințul o opri, o îmbrățișa și o sărută duios de câteva ori, zâmbind ca un tânăr îndrăgostit. Bătrânii se tulburaseră probabil și nu mai știau bine dacă ei erau din nou îndrăgostiți, sau numai fata lor. După ce prințul și prințesa ieșiră din odaie, Levin se apropie de logodnica lui și o luă de mână. Era iarăși stăpân pe sine și putea să-i vorbească. Avea să-i spună multe. Rosti însă cu totul altceva decât ar fi trebuit.
— Am știut că va fi așa. Nu îndrăzneam să nădăjduiesc; dar în fundul sufletului meu am fost totdeauna sigur de asta, adăugă el. Cred că era un lucru predestinat.
— Dar eu? Spuse Kitty. Chiar atunci… se opri, dar urmă, privindu-l hotărâtă cu ochii ei cinstiți, chiar atunci când mi-am respins fericirea. Eu te-am iubit totdeauna numai pe dumneata, dar am fost răpită de o iluzie trecătoare. Vreau să te întreb… Poți să uiți asta?
— Poate că totul a fost spre mai bine. Dumneata trebuie să-mi ierți mie multe. Trebuie să-ți spun…
Era unul din lucrurile pe care hotărâse să i le mărturisească. Hotărâse să-i spună, chiar din primele zile, două lucruri, și anume: că nu e așa de curat ca ea și că nu crede în Dumnezeu. Era ceva greu de mărturisit, dar Levin socotea că trebuie s-o facă.
— Nu, nu acum. Pe urmă, adăugă Konstantin Dmitrici.
— Bine, fie și mai târziu. Dar să-mi spui neapărat. Nu mi-e frică de nimic. Trebuie să știu totul. Acum s-a sfârșit.
Levin preciza:
— S-a sfârșit… în sensul că ai să mă iei oricum aș fi? N-ai să renunți la mine? Nu?
— Nu, nu!
Mademoiselle Linon le întrerupse convorbirea. Veni cu un zâmbet duios, deși prefăcut, să-și felicite eleva preferată. Nu apucă să iasă, că veniră și slugile s-o felicite. Pe urmă sosiră neamurile și începu o zăpăceală fericită, din care Levin nu se dezmetici decât a doua zi după nuntă. Konstantin Dmitrici, deși mereu stingherit și plictisit, simțea că frigurile fericirii sporeau din ce în ce mai mult. Își dădea seama că n-avea idee de ce se cerea să facă; de aceea îndeplinea tot ceea ce i se spunea, și asta îl făcea fericit, își spusese că logodna lui nu trebuia să semene întru nimic cu logodnele altora și că obiceiurile tradiționale ale logodnei i-ar strica fericirea lui deosebită; dar până la urmă făcea și el ceea ce făceau toți logodnicii, și fericirea îi creștea și era tot mai mare, fară pereche pe, lume.
— Hai să luăm acum niște bomboane! Îi spunea mademoiselle Linon; și el se ducea să cumpere bomboane.
— Îmi pare foarte bine, îl felicită Sviajski. Te sfătuiesc să iei florile de la Fomin.
— Trebuie și flori?
Și Levin se duse la Fomin.
Fratele său îi spuse că trebuie să împrumute bani, deoarece va avea o mulțime de cheltuieli, cadouri.
— Trebuie și cadouri?
Și Levin pornea în goana cailor la Fuld.
La cofetar, la Fomin, la Fuld, Levin vedea că e așteptat, că toți se bucurau și erau încântați de fericirea lui, ca și acei cu care avea de-a face în zilele acelea.
Și, lucru extraordinar: nu numai toată lumea îl iubea, ci chiar și acei pe care, mai înainte, îi socotea antipatici, reci și indiferenți, îl admirau acum, îl aprobau în toate, aveau o atitudine duioasă și delicată față de sentimentul său și-i împărtășeau părerea: că el putea fi socotit omul cel mai fericit de pe lume, deoarece logodnica sa era culmea perfecțiunii. Același lucru îl simțea și Kitty. Când contesa Nordstone își îngăduise să facă o aluzie la faptul că dorise o partidă mai bună pentru Kitty, ea se aprinse într-atât și-i dovedi cu atâta înflăcărare că nimeni pe lume nu se putea compara cu Levin, încât contesa trebui să recunoască acest lucru și, din ziua aceea, îl întâmpina totdeauna pe Levin, față de Kitty, cu un zâmbet de mare admirație.
Explicația făgăduită de dânsul a fost singurul eveniment neplăcut din perioada aceea. Levin se sfătui cu bătrânul prinț și, primind dezlegare de la dânsul, înmână lui Kitty jurnalul său intim, unde erau notate toate chestiunile care-l chinuiau. Jurnalul acesta fusese scris anume pentru viitoarea lui logodnică, îl chinuiau două lucruri: lipsa lui de nevinovăție și necredința religioasă.
Mărturisirea necredinței sale religioase trecu neobservată. Kitty era credincioasă și nu se îndoise niciodată de adevărurile religiei, iar necredința lui aparentă n-o impresiona de loc. Îi cunoștea inima prin dragostea ei și știa că se găsește în ea tot ce dorea. Nu-i păsa că această stare sufletească el o numea necredință.
Mărturisirea cealaltă însă îi pricinui lacrimi amare.
Levin îi înmână jurnalul după o îndelungată luptă lăuntrică. Știa că între ei nu trebuie să existe secrete; de aceea, hotărâse să procedeze astfel, fără să se gândească ce efect ar putea avea acest lucru asupra ei. Și abia într-o seară când, înainte de a se duce la teatru, intră în odaia ei și îi văzu fața drăgălașă plânsă și tristă din pricina ireparabilei dureri pricinuite de dânsul… abia atunci își dădu seama de prăpastia care se deschidea între rușinosul lui trecut și puritatea ei de porumbiță. Se îngrozi de ceea ce făcuse.
— Ia-le, ia-le caietele astea îngrozitoare! Îi spuse Kitty, arătându-i caietele împrăștiate pe masa din fața ei. De ce mi le-ai dat? Totuși e mai bine așa, adăugă ea înduioșându-se în fața chipului său deznădăjduit. Dar e îngrozitor, îngrozitor.
Levin își lăsă capul în pământ și tăcu. Nu putea să rostească nimic.
— N-ai să mă ierți? Șopti el.
— Ba da, te-am iertat, dar e un lucru groaznic!
Fericirea lui era însă așa de mare, că această mărturisire nu i-o zdruncină, ci o întări cu încă o nuanță. Kitty îl iertă. De atunci însă Levin se socoti și mai puțin vrednic de dânsa, se închină și mai adânc, sufletește, în fața ei, și-și prețui și mai mult nemeritata fericire.
XVII.
Alexei Alexandrovici se îndreptă spre singuratica lui cameră de hotel, rumegând fără să vrea în minte discuțiile din timpul dejunului și de după prânz. Cuvintele Dariei Alexandrovna cu privire la iertare îl înciudaseră numai. Aplicarea moralei creștine la cazul său era o chestiune prea grea, care nu putea fi dezbătută cu ușurință și pe care el o dezlegase de mult în mod negativ. Din tot ce se spusese, i se întipăriseră mai adânc în minte cuvintele lui Turovțân, omul mărginit, dar cumsecade: „S-a purtat cavalerește. L-a provocat la duel și l-a ucis.” Desigur că toată lumea aproba acest gest; și n-o mărturiseau toți numai din politețe.
„De altfel, chestiunea asta e încheiată. N-am de ce să mă mai gândesc la ea”, își zise Alexei Alexandrovici. Gândindu-se numai la plecare și la inspecția în perspectivă, intră în camera lui și întrebă pe portarul care-l condusese unde era valetul său. Portarul răspunse că valetul ieșise tocmai atunci. Alexei Alexandrovici porunci să i se aducă ceaiul, se așeză la masă și, luând ghidul lui Frum, începu să-și alcătuiască itineranții călătoriei.
— Aveți două telegrame, spuse valetul, care tocmai se întoarse, intrând în cameră. Iertați-mă, excelență! Am plecat cu puțin mai înainte.
Alexei Alexandrovici luă telegramele și le desfăcu. Prima îi vestea numirea lui Stremov tocmai în locul pe care îl râvnea Karenin. Aruncă depeșa și, aprinzându-se la față, începu să se plimbe prin cameră. „Quos vuit perdere, dementat”24, gândi el, înțelegând prin „quos” persoanele care sprijiniseră această numire. Nu-i era ciudă că nu primise el postul, că fusese înlăturat, ci îi părea un lucru uimitor și nu putea înțelege cum de nu-și dăduse nimeni seama că un flecar și un palavragiu ca Stremov se potrivea cel mai puțin pentru un asemenea post. Cum de n-au văzut că se compromit… că-și scad prestigiul cu această numire!
„Trebuie să fie ceva asemănător”, își zise el cu necaz, desfăcând a doua depeșă. Era o telegramă de la soția sa. Îi sări în ochi, în primul rând, iscălitura scrisă cu creionul albastru: „Anna”.
„Mor. Te rog, te implor, vino. Iertată, voi muri mai liniștită” citi Karenin.
Zâmbi cu dispreț și aruncă telegrama, convins la început că era numai o minciuna și un șiretlic.
„Nu e înșelăciune în fața căreia să se dea înapoi. Trebuie să nască. Poate că e o boală în legătură cu nașterea. Dar care e scopul lor? Să legitimez copilul, să mă compromită și să zădărnicească divorțul, se gândi Karenin. Dar acolo scrie: mor…”
Reciti telegrama. Deodată, adevăratul înțeles al celor scrise îl izbi. „Dar dacă e adevărat? Își zise el. Dacă e adevărat că se căiește sincer în clipa suferinței și în preajma morții; iar eu, luând căința ei drept înșelăciune, refuz să mă duc? Din partea mea ar fi nu numai o cruzime, pentru care m-ar condamna toată lumea, dar și o prostie.”
— Piotr, adu-mi o trăsură! Plec la Petersburg, spuse el feciorului său.
Hotărî să se ducă la Petersburg și să-și vadă soția. Dacă boala era o minciună, el va tăcea și va pleca. Dacă însă era în adevăr bolnavă pe moarte și vroia să-l vadă înainte de a închide ochii, o va ierta, în cazul că o va mai afla în viață; iar dacă va sosi prea târziu își va îndeplini ultima datorie.
După ce luă această hotărâre, Karenin nu se mai gândi în tot timpul drumului la ceea ce avea de făcut.
Cu senzația de oboseală și de murdărie pe care ți-o dă o noapte petrecută în tren, Alexei Alexandrovici mergea, prin ceața dimineții, pe Nevski Prospekt și se uita înaintea lui, fără să se gândească la ceea ce-l aștepta. Nu se putea gândi, fiindcă atunci nu mai putea goni din minte ideea că moartea ei ar dezlega deodată problema grelei sale situații. Brutari, prăvălii închise, birje de noapte, rândași care măturau trotuarul se perindau pe dinaintea ochilor săi. Karenin observa toate acestea, încercând să-și înăbușe gândul ce-l urmărea, să nu se gândească la ceea ce-l aștepta… ceea ce nu îndrăznea să dorească și totuși dorea. În sfârșit ajunse la intrarea casei sale. O birjă și un cupeu cu un vizitiu care dormea pe capră se aflau în fața casei. Intrând în vestibul, Alexei Alexandrovici își scoase parcă dintr-un colț îndepărtat al creierului hotărârea sa rezumată astfel: „Dacă e înșelăciune, să arăt un dispreț calm și să plec. Dacă e adevărat, să respect regulile bunei-cuviințe.”
Portarul deschise ușa chiar înainte ca Alexei Alexandrovici să fi sunat. Portarul Petrov, Kapitonâci, cum i se mai spunea, avea o înfățișare ciudată în redingota sa veche, fără cravată și în papuci.
— Ce e cu conița?
— A născut ieri cu bine.
Alexei Alexandrovici se opri și păli. Abia atunci își dădu seama cu câtă tărie îi dorea moartea.
— Dar cu sănătatea cum o duce?
Kornei, îmbrăcat cu șorțul de dimineață, coborî în fugă scara.
— Îi e foarte rău, răspunse feciorul. Ieri a fost un consult de doctori. Și acuma e un doctor aici.
— Ia bagajul! Porunci Alexei Alexandrovici și, oarecum ușurat, aflând că nu era pierdută orice nădejde de moarte, intră în antreu.
În cuier atârna o mantie militară. Alexei Alexandrovici o observă și întrebă:
— Cine e aici?
— Doctorul, moașa și contele Vronski.
Karenin intră în celelalte odăi. În salon nu era nimeni. La zgomotul pașilor săi, moașa, care purta o bonetă cu panglici violete, ieși din budoarul Annei. Se apropie de Alexei Alexandrovici și, cu familiaritatea, din preajma morții, îl luă de braț și-l conduse în odaia de culcare.
— Slavă Domnului că ați venit! Nu vorbește decât de dumneavoastră, zise moașa.
— Aduceți-mi gheață odată! Se auzi din dormitor glasul poruncitor al doctorului.
Alexei Alexandrovici intră în budoarul soției sale.
La biroul Annei ședea pe un scaun scund, întors într-o parte, Vronski, cu fața ascunsă în mâini, și plângea. Când auzi glasul medicului, Vronski sări în sus, își luă mâinile de pe față și dădu cu ochii de Karenin. Văzându-l pe soț, el se tulbură într-atât, încât se așeză din nou și-și vârî capul între umeri, vrând parcă să intre în pământ. Apoi cu o mare sforțare de voință, se ridică și zise:
— Moare. Doctorii spun că nu mai e nici o speranță. Sunt cu totul în mâinile domniei-voastre. Dar vă rog să-mi dați voie să rămân aici. De altfel, sunt la dispoziția domniei voastre… sunt…
Când văzu lacrimile lui Vronski, Alexei Alexandrovici se simți cuprins de acea sfâșiere lăuntrică pe care i-o pricinuiau suferințele oamenilor. Întoarse capul și, fără să asculte până la sfârșit cuvintele lui Vronski, porni repede spre ușă.
Din dormitor se auzea vocea Annei care vorbea. Era un glas vesel, plin de vioiciune, cu intonații clare. Alexei Alexandrovici intră în odaia de culcare și se apropie de pat. Anna zăcea cu fața întoarsă spre el. Îi ardeau obrajii, ochii îi străluceau. Mâinile ei mici și albe, care ieșeau din mânecile camisolei, se jucau cu colțul plapumei, frământându-l. Ai fi zis nu numai că e sănătoasă și plină de frăgezime, dar că se află chiar în cea mai bună stare sufletească. Vorbea repede, sonor, cu intonații foarte exacte și pline de însuflețire:
— De aceea, Alexei… vorbesc de Alexei Alexandrovici (ce soartă ciudată și grozavă: amândoi se numesc Alexei, nu-i așa?) Alexei nu m-ar fi refuzat. Eu aș fi uitat și el m-ar fi iertat… Dar de ce nu vine? E bun. Nici el nu știe cât e de bun. Ah, Doamne, ce plictiseală! Dați-mi mai repede apă! Vai, asta are să facă rău fetiței mele! Ei bine… tocmiți-i o doică! Da, sunt de aceeași părere, ba chiar e mai bine. Are să vină. Are să sufere, văzând-o. Luați-o de aici!
— Anna Arkadievna! A sosit. Iată-l! Zise moașa căutând să-i atragă atenția asupra lui Alexei Alexandrovici.
— Vai, ce minciună! Urmă Anna, fără să-și vadă soțul. Dar dați-mi odată fetița, dați-mi-o! Încă n-a sosit! Îmi spuneți că n-are să mă ierte, fiindcă nu-l cunoașteți. Nu l-a cunoscut nimeni. Numai eu îl cunosc și tot îmi vine greu. Trebuie să-i vedeți ochii până-n fund. Serioja are ochii lui. De aceea nu-i pot privi. I-ați dat lui Serioja să mănânce? Știu că uitați toate cele. El n-ar fi uitat. Trebuie să-l mutați pe Serioja în odaia din colț și să rugați pe Mariette să doarmă cu el.
Deodată Anna își strânse tot trupul, tăcu și, speriată, așteptându-se parcă la o lovitura, ridica mâinile în dreptul feței, într-un gest de apărare: își văzuse bărbatul!
— Nu, nu. Zise ea. De el nu mi-e frică. Mi-e frică de moarte. Alexei, apropie-te de mine! Mă grăbesc, fiindcă n-am când. Nu mai am mult de trăit. O să am iarăși febră și n-o să mai înțeleg nimic. Dar acum înțeleg… înțeleg totul și văd totul.
Fața zbârcită a lui Alexei Alexandrovici căpătă o expresie de suferință. Îi luă mâna și vru să-i spună ceva, dar nu putu să scoată nici un cuvânt. Buza de jos îi tremura. Se lupta să-și stăpânească emoția. Nu se uita la Anna decât din când în când. Ori de câte ori își ridica privirea spre ea, Karenin îi vedea ochii care-l priveau cu o duioșie supusă și exaltată în același timp, așa cum n-o văzuse niciodată în viață.
— Stai puțin, tu nu știi. Stați, stați… Anna se opri, adunându-și parcă gândurile. Da, începu ea, da, da, da! Uite ce vroiam să-ți spun. Să nu te miri de mine. Sunt aceeași… dar în mine mai este o femeie: mă tem de dânsa, căci s-a îndrăgostit de altul. Vroiam să te urăsc, dar nu puteam uita pe aceea care fusesem mai înainte. Cealaltă nu sunt eu. Acum sunt eu, cea adevărată, întreagă… Acum mor… știu că mor… întreabă-l pe dânsul. Simt de pe acum o greutate care mă apasă pe mâini, pe picioare, pe degete. Uită-te la degetele mele! O, ce enorme sunt! Dar toate acestea au să se sfârșească în curând… Am nevoie de un singur lucru: să mă ierți, să mă ierți cu adevărat. Sunt grozav de vinovată; dar dădaca îmi spunea că o sfântă mucenică, nu știu cum o chema, a fost și mai rea. Am să plec la Roma. Acolo e pustiu. Atunci n-am să stingheresc pe nimeni. Am să iau numai pe Serioja… și fetița… Nu! Tu nu mă poți ierta. Știu că asta nu se poate ierta. Nu, nu. Pleacă! Tu ești prea bun! Cu o mână fierbinte, ea îl ținea de mână, iar cu cealaltă îl respingea.
Tulburarea sufletească a lui Alexei Alexandrovici sporea din ce în ce mai mult, până ajunse la culme, așa că nu i se mai împotrivi. Înțelese într-o clipă că ceea ce socotise drept o tulburare sufletească era, dimpotrivă, o stare de beatitudine a inimii, care-i dădu dintr-o dată o fericire nouă, nemaiîncercată. Nu se gândea că legea creștină, pe care vroise s-o urmeze în tot cursul vieții sale, îi poruncea să ierte și să-și iubească vrăjmașii, dar un sentiment înviorător de iubire și de iertare pentru dușmanii săi îi umplu sufletul. Stătea în genunchi, cu capul culcat pe cotul ei, care ardea ca focul prin camisol, și plângea cu hohote, ca un copil.
Anna îi cuprinse capul, care începea să chelească, se aplecă spre dânsul și-și ridică ochii în sus cu o mândrie provocatoare:
— Uite-l! Știam eu! Și acum, adio, adio! Iar au venit. De ce nu pleacă? Dar zvârliți odată de pe mine blănile astea!
Medicul îi luă mâinile, o culcă încet pe pernă și-i acoperi umerii. Supusă, Anna rămase culcată pe spate, privind înainte cu ochi scânteietori:
— Să știi un lucru: am avut nevoie numai de iertare. Altceva nu mai vreau… Dar de ce nu vine și el? Zise Anna, prin ușă, lui Vronski. Vino mai aproape, mai aproape! Dă-i mâna!
Vronski se apropie de marginea patului și, văzând-o, își acoperi iarăși fața cu mâinile.
— Descoperă-ți fața! Uită-te la dânsul! E un sfânt, adăugă Anna. Dar descoperă-ți, descoperă-ți odată fața! Urmă ea supărată. Alexei Alexandrovici, descoperă-i fața! Vreau să-l văd.
Karenin luă mâinile lui Vronski și i le trase în jos de pe fața lui, îngrozitoare din pricina suferinței și a rușinii întipărite pe ea.
— Dă-i mâna! Iată-l!
Alexei Alexandrovici îi întinse mâna, nemaiputându-și stăpâni lacrimile care-i curgeau din ochi.
— Slavă Domnului, slavă Domnului, rosti Anna. Acum totul e gata. Numai să-mi mai întind puțin picioarele. Uite așa, minunat! Cât de lipsite de gust sunt florile astea. Nici de departe nu aduc cu toporașii, urmă ea, arătând spre tapetul de pe perete. Doamne, Doamne! Când are să se sfârșească? Dați-mi morfină! Doctore, dă-mi odată morfină! Doamne, Doamne!
Și Anna începu să se zvârcolească în pat.
Medicul casei și ceilalți medici spuneau că avea febră puerperală, care în nouăzeci și nouă de cazuri dintr-o sută se sfârșesc cu moartea. În tot cursul zilei bolnava avu fierbințeală, aiura și zăcu aproape fără cunoștință. Spre miezul nopții își pierdu complet cunoștința și pulsul era slab de tot.
Deznodământul se aștepta din clipă în clipă.
Vronski se duse acasă, dar a doua zi dimineață veni să se intereseze de starea bolnavei. Întâlnindu-l în antreu, Alexei Alexandrovici îi spuse:
— Rămâi aici! Poate întreabă de dumneata, și-l conduse singur în budoarul soției sale.
Spre dimineață, Anna intră iarăși într-o stare de agitație și de vioiciune. Gândurile și vorbele ei curgeau repede. Apoi căzu din nou în inconștiență. A treia zi, același lucru. Medicii le dădură speranțe.
În ziua aceea, Alexei Alexandrovici intră în budoarul unde se afla Vronski și, după ce încuie ușa, se așeză în fața lui.
— Alexei Alexandrovici, începu Vronski, simțind că se apropie explicația. Nu pot să vorbesc, nu sunt în stare să înțeleg nimic. Ai milă de mine. Oricât de greu ți-ar veni dumitale, situația mea, crede-mă, e și mai groaznică.
Vru să se ridice în picioare, dar Alexei Alexandrovici îl apucă de mână și-i spuse:
— Te rog să mă asculți. E necesar. Trebuie să te lămuresc asupra sentimentelor care m-au condus și mă vor conduce, ca să n-ai o părere greșită despre mine. Știi că mă hotărâsem să divorțez și am început chiar procesul. N-am să-ți ascund că, înainte să intentez procesul, am șovăit mult și am suferit. Mărturisesc că mă urmărea gândul să mă răzbun pe dumneata și pe ea. Când am primit telegrama, am plecat încoace cu aceleași sentimente, ba mai mult – îi doream moartea! Dar… Karenin tăcu, șovăind dacă trebuie ori nu să-și dea pe față sentimentul. Dar am văzut-o și am iertat, iar fericirea iertării m-a făcut să-mi dau seama de datoria mea. Am iertat cu adevărat. Vreau să întind și obrazul celălalt, vreau să-mi dau și cămașa, când mi se ia numai haina, și mă rog lui Dumnezeu să, nu mă lipsească de fericirea iertării. Avea lacrimi în ochi. Privirea lui senină și liniștită îl uimi pe Vronski. Iată care e situația mea. Poți să mă târăști în noroi, poți să mă faci de râsul lumii, dar eu tot n-am s-o părăsesc, iar dumitale n-am să-ți spun niciodată un cuvânt de mustrare, continuă Alexei Alexandrovici. Datoria mea îmi apare limpede: trebuie să rămân lângă dânsa și voi rămâne. Dacă va dori să te vadă, te voi anunța. Acum însă cred că e mai bine să te retragi.
Karenin se ridică în picioare; hohote de plâns îi curmară cuvintele. Vronski se sculă și el, îndoit de mijloc, privindu-l pe sub sprâncene. Nu înțelegea sentimentele lui Alexei Alexandrovici. Simțea însă că era în ele ceva superior, chiar inaccesibil lui, cu felul său de a vedea.
XVIII.
După discuția cu Alexei Alexandrovici, Vronski ieși din casa soților Karenin și se opri la scară, amintindu-și cu greu unde se află și încotro trebuie să pornească, pe jos sau cu trăsura. Se simțea rușinat, înjosit, vinovat și lipsit de putința de a-și spăla umilința. Se simțea zvârlit din făgașul său, pe care mersese până atunci cu atâta mândrie, fără nici o piedică. Toate obiceiurile și regulile vieții sale, care i se păruseră până în ziua aceea inatacabile, se dovediseră dintr-o dată false și vulnerabile. Soțul înșelat, pe care-l privise mai înainte ca pe o ființă vrednică de milă, ca pe o piedică întâmplătoare și oarecum ridicolă în calea fericirii lui, fusese chemat de ea însăși, și ridicat pe culmi demne de invidiat. Și acest soț, așezat atât de sus, nu se arătase rău, fals și caraghios, ci bun, simplu și nobil. Vronski nu putea să nu-și dea seama de acest lucru. Rolurile se schimbaseră dintr-o dată. Vronski simțea superioritatea soțului și propria-i înjosire, dreptatea soțului și propria sa vină. Își dădea seama că soțul fusese mărinimos până și în durerea lui, în timp ce el fusese josnic și meschin în înșelăciunea sa. Dar conștiința propriei inferiorități față de omul pe care-l disprețuise pe nedrept nu era decât o mică parte a durerii sale. Se simțea nespus de nefericit, fiindcă patima lui pentru Anna, care i se păruse că se răcise în timpul din urmă, ajunsese acum, când știa că o pierde pentru totdeauna, mai puternică decât oricând. O cunoscuse toată în timpul bolii, îi cunoscuse inima și i se păruse că n-o iubise destul până atunci. Dar acum, când o cunoscuse și o iubea așa cum merita să fie iubită, se simțea înjosit înaintea ei și o pierdea pentru totdeauna, lăsându-i numai o amintire rușinoasă. Scena ridicolă și umilitoare, când Alexei Alexandrovici îi luase mâinile de pe fața-i rușinată, fusese groaznică. Stătea pierdut pe scara casei la familia Karenin, neștiind ce să facă.
— Doriți o birjă? Îl întrebă portarul.
— Da. O birjă.
Întorcându-se acasă (după trei nopți nedormite, Vronski se întinse cu fața în sus pe divan, fără să se dezbrace, își împreună mâinile și le puse sub cap. Avea capul greu.
Imaginile, amintirile și gândurile cele mai ciudate îi treceau prin minte una după alta, cu o repeziciune și cu o claritate extraordinară: ba era un medicament pe care îl turna pentru bolnavă și care se revărsa din linguriță… ba mâinile albe ale moașei… ba poziția stranie a lui Alexei Alexandrovici, în genunchi, înaintea patului.
„Să adorm! Să uit!” își zise el, cu calmul și încrederea omului sănătos, care știe că, dacă-i obosit și vrea să se culce, are să și adoarmă numaidecât. Într-adevăr, gândurile începură să i se împăienjenească în cap și simți că se prăvale în hăul uitării. Valurile vieții inconștiente începuseră să se împreune deasupra capului său când, deodată, se simți zdruncinat ca de o puternica descărcare electrică și tresări atât de violent, încât tot trupul îi săltă pe telurile divanului. Sprijinindu-se în mâini, speriat, Vronski se aruncă dintr-o săritură în genunchi. Avea ochii larg deschiși, ca și cum nici n-ar fi dormit. Greutatea capului și moliciunea membrelor îi dispăruseră ca prin farmec.
„Poți să mă târăști în noroi”, auzi el cuvintele lui Alexei Alexandrovici și-l văzu înaintea ochilor. Văzu chipul Annei, obrajii aprinși, ochii săi strălucitori care se uitau cu duioșie și cu dragoste nu la dânsul, ci la Alexei Alexandrovici. I se păru că-și vede propria față, stupidă și caraghioasă, când Alexei Alexandrovici îi luase mâinile de pe obraji. Își întinse iarăși picioarele, se trânti pe divan în poziția de mai înainte și închise ochii.
„Să dorm! Să dorm!” repeta în sinea lui Vronski; dar, cu ochii închiși, vedea și mâi limpede figura Annei, așa cum i se arătase în seara aceea neuitată, înainte de alegeri.
„Ce a fost atunci s-a dus și n-o să se mai întoarcă. Ea vrea să șteargă asta din amintirea ei. Dar eu nu pot trăi fără toate acestea. Cum să ne împăcăm? Cum să ne împăcăm?” rosti el cu glas tare și, inconștient, repeta mai departe aceste cuvinte. Aceasta repetare de cuvinte stăvilea năvala imaginilor și amintirilor ce-i roiau în cap. Dar repetarea cuvintelor nu-i înfrână închipuirea mult timp. Clipele cele mai frumoase i se înfățișară, una după alta, cu iuțeala fulgerului, o dată cu umilirea din acea zi. „Ia-ți mâinile”, spunea glasul Annei. El își lăsa mâinile în jos și-și simțea expresia de rușine și de stupiditate de pe față.
Stătea mai departe culcat, căznindu-se să adoarmă, deși pierduse nădejdea că va izbuti, și repeta mereu în șoaptă cuvinte luate întâmplător dintr-o frază, căutând să împiedice astfel ivirea unor noi imagini, își asculta propriile cuvinte, repeta halucinant, într-o șoaptă stranie de nebun: „N-ai știut s-o prețuiești, n-ai știut să te bucuri – n-ai știut s-o prețuiești, n-ai știut să te bucuri”.
„Dar ce e asta? Nu cumva înnebunesc? Își zise Alexei. Poate. De altfel, de ce înnebunește omul, de ce se împușcă?” își răspunse el și, deschizând ochii, văzu cu mirare lângă capul lui o pernă brodată de cumnata sa, Varea. Pipăi ciucurii pernei și încerca să-și aducă aminte de Varea: când o văzuse ultima oară? Dar era un chin să se gândească la altceva. „Nu. Trebuie să dorm!” Trase perna mai aproape și-și lipi capul de ea. Dar trebuia să facă o sforțare ca să țină ochii închiși. Se sculă dintr-un salt și se așeză. „S-a sfârșit cu mine, își zise el. Trebuie să chibzuiesc ce-i de făcut. Ce-mi mai rămâne?” Și străbătu repede, cu gândul, întreaga-i viață, afară de dragostea sa pentru Anna.
„Ambiția? Serpuhovski? Societatea? Curtea?” Nu se putu opri la nimic. Toate acestea avuseseră un rost mai înainte; acum, însă, nu mai însemnau nimic. Se sculă de pe divan, își scoase haina își slăbi cureaua și, descoperindu-și pieptul păros ca să respire mai ușor, se plimbă prin odaie. „Așa înnebunește omul, repetă Alexei. Așa se împușcă… ca să scape de rușine”, adăugă încet și răspicat.
Se duse la ușă și o închise; cu privirea fixă și cu dinții încleștați, se apropie de masă, luă revolverul; se uită la el, întoarse țeava încărcată în jos și căzu pe gânduri. Vreo două minute stătu nemișcat cu revolverul în mână, meditând cu capul plecat, cu o expresie de concentrare încordată a gândirii. „Bineînțeles”, hotărî Vronski, ca și cum după matură și lungă gândire ar fi ajuns la această încheiere logică. De fapt acest „bineînțeles” atât de convingător pentru dânsul nu era decât urmarea repetării acelorași amintiri și imagini care se învolburau în cerc închis, de un ceas încoace, în mintea lui. Erau amintirile fericirii pe veci pierdute, gândul viitorului searbăd ce-l aștepta și mai ales strivitoarea umilință suferită. Aceeași înlănțuire de idei și de sentimente.
„Bineînțeles”, repetă el când gândul intră pentru a treia oară în același cerc închis al amintirilor și al judecăților sale; apoi, apăsând revolverul în partea stângă a pieptului și strângând cu putere mâna făcută deodată pumn, apăsă pe trăgaci. Nu auzi detunătura, dar o puternică izbitură în piept îl doborî la pământ. Vru să se prindă de colțul mesei, scăpă revolverul, se clătină și se așeză jos, privind mirat în juru-i. Nu-și mai recunoștea odaia, uitându-se de jos în sus la picioarele curbe ale biroului, la coșul de hârtii, la blana de tigru.
Un servitor, care trecea prin salon cu pași repezi și scârțâind îl făcu să-și vină în fire. Își încorda gândirea și-și dădu seama că e așezat pe podea. Văzând sânge pe blana de tigru și pe mână, el înțelese că se împușcase.
— Ce prostie! N-am nimerit! Rosti el cu glas tare, umblând cu mâna după revolver.
Arma se afla lângă dânsul, dar el o căuta mai departe. Aplecându-se să caute în partea cealaltă, nu-și mai putu ține echilibrul și se prăbuși, sângerând.
Un servitor elegant, cu favoriți, care se plânsese adesea cunoscuților săi că are nervii slabi, se sperie așa de tare văzându-și stăpânul întins jos, încât îl lăsă să-și piardă sângele și fugi după ajutor. Peste un ceas, Varea, cumnata lui, Vronski, veni însoțită de trei doctori, după care trimisese în toate părțile și care sosiră în același timp. Cu ajutorul lor, ea îl culcă pe rănit în pat și rămase lângă dânsul ca să-l îngrijească.
XIX.
Alexei Alexandrovici, când se hotărâse să-și revadă soția, nu prevăzuse împrejurarea că remușcările ei vor fi sincere, că el o va ierta și ea nu va muri. Această eroare, de care își dădu pe deplin seama după două luni de la întoarcerea sa de la Moscova, se datora nu numai lipsei lui de prevedere, ci și faptului că nu-și cunoscuse inima până în ziua în care își regăsise soția pe moarte. La căpătâiul soției bolnave, Karenin se lăsase stăpânit, pentru întâia oară în viață, de sentimentul acela de compătimire duioasă pe care-l trezeau întrânsul suferințele omenești și de care se rușinase până atunci ca de o slăbiciune dăunătoare. Mila pentru dânsa, remușcările lui de a-i fi dorit moartea și mai ales bucuria iertării – toate acestea îl făcură să simtă nu numai o alinare a suferințelor, ci și o liniate sufletească cum nu mai avusese niciodată. Înțelese deodată că ceea ce fusese izvorul suferințelor sale se preschimbase într-un izvor de bucurie sufletească… iar ceea ce-i păruse de nedezlegat când condamna, mustra, și ura îi părea acum simplu și limpede de când iertase și începuse să iubească.
Își iertase soția. Îi era milă de ea pentru suferințele și remușcările ei. Îl iertase și pe Vronski. Îi era milă de el, mai ales după ce afla zvonurile despre actul lui deznădăjduit. Îi era milă și de fiul său, mai mult decât înainte, și se mustra fiindcă se ocupase prea puțin de dânsul. Iar pentru fetița nou-născută avea un sentiment deosebit, nu numai de milă, ci și de duioșie. La început, mila îl făcuse să se îngrijească de fetița asta plăpândă, abia născută, care nu era fiica lui și care, uitată în timpul bolii maică-si, ar fi murit, fără îndoială, dacă n-ar fi avut el grijă de ea. Și fără să-și dea seama, Alexei Alexandrovici începu s-o iubească. Se ducea de câteva ori pe zi în odaia copilului și stătea mult acolo, așa încât doica și dădaca, sfioase la început față de el, se deprinseră cu dânsul. Privea uneori câte o jumătate de ceas mutrișoara roșie, puhavă și zbârcită a copilei adormite; urmărea mișcările frunții încruntate și ale mânuțelor grăsulii, cu pumnișorii strânși, cu care își freca ochișorii și năsucul. În clipele acelea, Alexei Alexandrovici se simțea deosebit de liniștit, împăcat cu sine însuși, și nu vedea în situația lui nimic neobișnuit, nimic care ar fi trebuit schimbat.
Dar, pe măsură ce trecea vremea, el înțelegea tot mai limpede că, oricât de firească ar fi fost pentru dânsul situația asta, lumea nu va îngădui să rămână așa. Simțea că, în afară de blânda forță spirituală care-i călăuzea sufletul, mai există o forță brutala, încă mai puternică poate, care-i călăuzea viața, și că această forță nu-i va aduce liniștea smerită pe care o dorea. Își dădea seama că lumea îl privea cu o mirare întrebătoare, nu-l înțelegea și aștepta ceva de la dânsul. Simțea mai ales lipsa de trăinicie și de firesc a relațiilor dintre el și soția sa.
După ce trecu înduioșarea trezită în ea de apropierea morții, Alexei Alexandrovici începu să observe că Anna se temea de dânsul, că o apăsa prezența lui și nu putea să-l privească în ochi. Părea că vrea să-i spună ceva, fără să se poată hotărî s-o facă; parcă presimțea și ea că relațiile lor actuale nu puteau să dureze și aștepta ceva din partea lui.
La sfârșitul lunii februarie, fetița Annei, pe care o chema tot Anna, se îmbolnăvi. Alexei Alexandrovici fusese dimineața în odaia copilului și, după ce porunci să se trimită după medic, se duse la minister. Cum își isprăvi treburile, Karenin se întoarse acasă; era peste ora trei. Intrând în antreu, el văzu un lacheu frumos, cu galoane și cu e pelerină scurtă de blană de urs, ținând o capă albă de blană de dine american.
— Cine a venit? Întrebă Karenin.
— Prințesa Elisaveta Feodorovna Tverskaia, răspunse lacheul zâmbind, după cum i se păru lui Alexei Alexandrovici.
În această perioadă grea, Karenin observase că toți cunoscuții din societate, mai cu seamă femeile, manifestau o simpatie deosebită pentru dânsul și pentru soția sa. Remarca la toți acești cunoscuți un fel de bucurie pe care și-o ascundeau cu greu, acea bucurie pe care o surprinsese în ochii avocatului său, și acum, în ochii lacheului. Toți păreau încântați, parcă s-ar fi pus la cale o nuntă. Când se întâlnea cu vreun cunoscut, acesta îl întreba de sănătate, cu o veselie abia stăpânită.
Prezența prințesei Tverskaia era neplăcută pentru el din pricina amintirilor legate de ea și fiindcă îi fusese totdeauna antipatică. De aceea el intră de-a dreptul în odăile copiilor. În prima odaie, Serioja cu pieptul culcat pe masă și cu picioarele pe scaun, desena îngânând ceva vesel. Englezoaica – în timpul bolii Annei, franțuzoaica fusese înlocuită – ședea lângă Serioja și croșeta. Se ridică repede, făcu o reverență și-l trase de mână pe Serioja.
Alexei Alexandrovici mângâie băiatul pe cap, răspunse la o întrebare a englezoaicei cu privire la sănătatea soției sale și se interesă de ceea ce spusese medicul despre baby25.
— Doctorul a spus că nu e nimic grav. I-a prescris niște băi.
— Dar fetița suferă încă, observă el, ascultând plânsul copilului din odaia de alături.
— Cred că doica nu face două parale, rosti cu hotărâre englezoaica.
— De ce crezi asta? O întrebă Karenin, oprindu-se în loc.
— Așa s-a întâmplat și la contesa Paul, domnule. Copilul era căutat de doctori și când colo, nici mai mult, nici mai puțin, copilul era flămând. Doica n-avea lapte.
Alexei Alexandrovici căzu pe gânduri și, după câteva clipe, trecu în camera cealaltă. Fetița stătea în brațele doicii, cu capul pe spate, zbătându-se. Nici nu vroia să se atingă de sânul rotund ce i se întindea și nu contenea cu plânsul, în ciuda îndemnurilor doicii și ale dădacei, aplecate asupra ei.
— Tot nu se simte mai bine? Întrebă Alexei Alexandrovici.
— E tare neliniștită, răspunse bătrâna dădacă în șoaptă.
— Miss Edwards crede că s-ar putea ca doica să nu aibă lapte, adăugă el.
— Și eu cred, Alexei Alexandrovici.
— Atunci, de ce n-ai spus?
— Cui să spun? Anna Arkadievna e tot bolnavă, rosti dădaca supărată.
Aceasta era o veche slugă a casei, și lui Alexei Alexandrovici i se păru că și în aceste cuvinte simple era o aluzie la situația lui.
Copilul începu să țipe și mai tare, înecându-se și horcăind. Dădaca se îndreptă spre copil, îl luă din brațele doicii și se apucă să-l legene din mers.
— Trebuie să cerem doctorului s-o examineze pe doică, zise Alexei Alexandrovici.
Doica, o femeie sănătoasă la înfățișare, dichisită, se sperie că-și va pierde slujba. Bombăni ceva printre dinți și, ascunzându-și sânul abundent, zâmbi cu dispreț față de bănuiala că n-ar avea lapte. Karenin văzu și în acest surâs o ironie în legătură cu situația lui!
— Sărăcuța de ea! Șopti dădaca, îndemnând fetița să tacă și pășind mai departe prin odaie.
Alexei Alexandrovici se așeză pe un scaun, uitându-se mâhnit, cu o expresie de suferință, la femeia care se plimba încoace și încolo.
În sfârșit, fetița se liniști. Dădaca o așeză în leagănul adânc, îi îndreptă perna și se îndepărtă de lângă dânsa. Alexei Alexandrovici se sculă și, călcând cu grijă în vârful picioarelor, se apropie de copil. Tăcu vreo câteva clipe, privind fetița cu aceeași mâhnire; deodată un zâmbet îi descreți fruntea, luminându-i fața; apoi Karenin ieși încet din odaie.
În sufragerie, sună și porunci servitorului să trimită din nou după doctor. Era necăjit că soția sa nu se îngrijea de acest copil fermecător și nu-i venea să se ducă la dânsa în starea asta sufletească. Nu vroia s-o vadă nici pe prințesa Betsy. Anna însă s-ar fi putut mira că soțul ei nu vine ca de obicei la dânsa. De aceea, făcând o sforțare, Karenin se îndreptă spre dormitor. Apropiindu-se de ușă, pe covorul moale, el auzi fără voie o convorbire pe care n-ar fi dorit s-o audă.
— Dacă n-ar fi fost hotărât să plece, aș fi înțeles refuzul dumitale și al lui. Dar soțul dumitale trebuie să fie mai presus de asta, zise Betsy.
— Nu din pricina soțului meu am refuzat, ci pentru mine. Să nu mai vorbim, răspunse glasul emoționat al Annei.
— Bine, bine. Dar, cum poți să nu dorești a-ți lua rămas bun de la omul care s-a împușcat din pricina dumitale…
— Tocmai de aceea nu vreau.
Alexei Alexandrovici se opri speriat, ca și cum ar fi fost vinovat. Vru să se îndepărteze pe nesimțite. Se răzgândi însă, fiindcă aceasta ar fi fost ceva nedemn. Se întoarse din nou și, tușind, se îndreptă spre dormitor. Glasurile amuțiră. Karenin intră…
Într-un capot cenușiu, cu părul negru tuns scurt, ca o perie deasă pe capul ei rotund, Anna ședea pe o canapea. Ca totdeauna când își vedea soțul, vioiciunea îi pieri dintr-o dată de pe față; își lăsă capul în jos, aruncând o privire îngrijorată spre Betsy.
Prințesa Tverskaia era îmbrăcată după ultima modă. Purta o pălărie care parcă plutea deasupra capului ei, ca un abajur pe o lampă. Îmbrăcată într-o rochie care bătea într-un albastru-vânăt, cu dungi piezișe, de culoare vie, pe o parte a corsajului și în partea cealaltă a fustei, Betsy ședea alături de Anna, ținându-și foarte drept bustul lung și subțire. Cu capul ușor înclinat într-o parte, ea privi pe Alexei Alexandrovici cu un zâmbet ironic.
— A! Făcu Betsy, mirându-se parcă. Îmi pare foarte bine că ești acasă. Nu te mai arăți nicăieri. Nu te-am văzut de când s-a îmbolnăvit Anna. Am aflat cum ai îngrijit-o. Da, ești un soț admirabil! Spuse Betsy cu un aer solemn și totodată duios, ca și cum ar fi distins pe Karenin cu ordinul generozității pentru purtarea lui față de soție.
Alexei Alexandrovici se înclină rece și, sărutând mâna Annei, se interesă de starea sănătății sale.
— Parcă mi-e mai bine, răspunse Anna, ferindu-se de privirea lui.
— Dar ai fața îmbujorată ca de friguri, adăugă Karenin, accentuând cuvântul friguri.
— Am vorbit prea mult, zise Betsy. Văd că am fost egoistă, așa că plec.
Prințesa Tverskaia se ridică. Dar Anna, roșind deodată, o apucă repede de mână.
— Nu, te rog, mai rămâi! Trebuie să-ți spun… nu ei, ci dumitale, spuse Anna, întorcându-se către Alexei Alexandrovici. Gâtul și fruntea i se acoperiră de roșeață. Nu vreau și nu pot avea nimic ascuns față de dumneata, urmă Anna.
Alexei Alexandrovici își trosni degetele și-și lăsa capul în jos.
— Betsy spunea că contele Vronski ar dori să ne vadă, ca să-și ia rămas bun înainte de a pleca la Tașkent. Nu-și privea soțul și se vedea că se grăbea să spună tot, oricât de greu îi venea. I-am răspuns că nu-l pot primi.
— Draga mea, ai spus că asta atârnă de Alexei Alexandrovici, o corectă Betsy.
— Nu, nu. Nu-l pot primi. N-ar avea niciun… Anna se opri deodată… și-și privi întrebător soțul, care nu se uita la ea. Într-un cuvânt, nu vreau…
Alexei Alexandrovici se apropie și vru să-i ia mâna.
Cel dintâi gest al Annei fu să-și ferească mâna de mâna lui umedă, cu vine mari și umflate, care o căuta; dar se stăpâni și-i strânse mâna.
— Îți mulțumesc foarte mult pentru încrederea dumitale, dar… rosti zăpăcit Karenin, dându-și seama cu ciudă că gândurile sale își pierdeau limpezimea și judecata față de prințesa Tverskaia, care întruchipa pentru el acea forță brutală ce-i stăpânea viața peste voința lui, împiedicându-l să se lase în voia sentimentului său de dragoste și de iertare. Se opri, uitându-se la prințesa Tverskaia.
— Atunci, rămâi cu bine, scumpa mea! Zise Betsy, ridicându-se. O sărută pe Anna și ieși din odaie. Karenin o însoți. Alexei Alexandrovici, te cunosc ca pe un om cu adevărat generos, adăugă Betsy, oprindu-se în salonul mic și strângându-i încă o dată mâna cu o deosebită putere. Sunt o străină pentru voi, dar o iubesc atât de mult pe Anna, și pe dumneata te stimez atât, încât îmi îngădui un sfat. Primește-l. Alexei Vronski este cinstea personificată și pleacă acum la Tașkent.
— Îți mulțumesc, prințesă, pentru simpatia și sfaturile dumitale, dar numai soția mea poate hotărî dacă-l va primi ori nu.
Karenin vorbi, ridicând cu demnitate sprâncenele ca de obicei. Se gândi însă numaidecât că, oricare ar fi cuvintele lui, demnitatea era incompatibilă cu situația sa actuală – ceea ce înțelese și din zâmbetul stăpânit, ironic și răutăcios cu care-l privise Betsy după fraza aceasta.
XX.
Alexei Alexandrovici se înclină în fața lui Betsy în salonul cel mare și se întoarse la soția sa. Anna ședea culcată. Auzindu-i pașii, ea se așeză repede în poziția de dinainte și se uită la dânsul cu spaimă. Karenin își dădu seama că plânsese.
— Îți sunt foarte recunoscător pentru încrederea pe care o ai în mine, repetă el cu blândețe în rusește, fraza rostită în franțuzește față de Betsy și se așeză lângă dânsa.
Când Karenin vorbea rusește și o tutuia, acest „tu” o scotea din fire.
— Îți sunt foarte recunoscător pentru hotărârea ta. Și eu sunt de părere că, dacă contele Vronski pleacă, nu e nevoie să măi treacă pe aici. De altfel…
— Dar am spus o dată. De ce să mai repet? Îl întrerupse brusc Anna, cu o întărâtare pe care nu avu timpul să și-o stăpânească.
„Nu e nevoie, se gândi ea, ca un bărbat să vină să-și ia rămas bun de la femeia pe care o iubește, pentru care s-a pierdut, a vrut să moară și care nu poate trăi fără el. Nu, nu e nevoie!”
Își strânse buzele și-și coborî ochii strălucitori asupra mâinilor cu vine umflate ale soțului său, pe care acesta și le freca încet una de alta.
— Să nu mai vorbim niciodată de asta, adăugă ea mai liniștită.
— Te-am lăsat liberă să hotărăști tu în chestiunea asta și-mi pare foarte bine să văd… începu Alexei Alexandrovici.
— Că dorințele noastre coincid, încheie Anna repede, enervată că el vorbește așa de rar, când ea știa dinainte tot ce va spune.
— Da, întări Karenin. De altfel, prințesa Tverskaia se amestecă în chip cu totul nepotrivit în cele mai delicate chestiuni de familie. Mai ales ea…
— Nu cred nimic din cele ce se zvonesc pe socoteala ei, adăugă repede Anna. Știu atât, că Betsy ține sincer la mine.
Alexei Alexandrovici oftă și tăcu. Anna se juca, neliniștită, cu ciucurii halatului ei, privindu-și bărbatul cu un chinuitor sentiment de dezgust fizic – sentiment pe care și-l imputa, dar pe care nu-l putea birui. Nu mai dorea acum decât un singur lucru: să fie scutită de prezența lui.
— Am trimis adineauri după doctor, o anunță Alexei Alexandrovici.
— Sunt sănătoasă. De ce să vină doctorul?
— Nu pentru tine. Micuța plânge și se spune că doica nu prea are lapte.
— De ce nu m-ai lăsat s-o alăptez când te-am implorat? Oricum (Karenin înțelese ce însemna acest „oricum”), e un copil și au să-l omoare. Anna sună și porunci să-i aducă fetița. Am cerut s-o alăptez, n-am fost lăsată, și acum mi se fac mustrări.
— Nu-ți fac nici o mustrare…
— Ba da, mă mustri. Dumnezeule! De ce n-am murit? Anna izbucni în hohote de plâns. Iartă-mă, sunt nervoasă, sunt nedreaptă, adăugă ea, venindu-și în fire. Dar pleacă… „Nu, lucrurile nu mai pot merge așa”, își zise hotărât Alexei Alexandrovici, ieșind de la soția sa.
Niciodată nu i se înfățișase atât de vădit ca acum neputință de a prelungi această stare de lucruri în ochii lumii, repulsia Annei față de el și atotputernicia acelei stihii brutale și misterioase, care, împotriva sentimentelor sale îi diriguia viața, îi călca voința și îi poruncea să schimbe raporturile dintre el și soția sa.
Își dădea bine seama că toată lumea și soția sa îi cereau ceva, dar nu înțelegea bine ce anume.
Simțea că din pricina asta se isca în sufletul lui un sentiment de răutate, care-i tulbura liniștea și nimicea meritul jertfei sale.
Se gândise că ar fi fost mai bine ca Anna să rupă legătura cu Vronski. Dar dacă opinia generală socotea acest lucru cu neputință, el era gata să tolereze din nou aceste relații, numai cu condiția să nu cadă rușinea pe capul copiilor, să nu-i ia de la el și să nu-i zdruncine viața.
Oricât de rea ar fi fost soluția aceasta, ea era totuși mai bună decât o ruptură, care ar fi pus-o pe Anna într-o situație rușinoasă și fără ieșire; iar el ar fi pierdut tot ce-i era drag. Se simțea însă fără putere. Știa dinainte că toată lumea e împotriva lui și nu-l va lasă să facă ceea ce-i părea firesc și frumos, ci-l va sili să facă ceea ce era rău, dar necesar, după părerea lor.
XXI.
Betsy tocmai vroia să iasă din salonul cel mare, când Stepan Arkadici, care abia venise de la Eliseev, unde sosiseră stridii proaspete, o întâlni în ușă.
— Ah, prințesă! Ce întâlnire plăcută! Începu Oblonski. Am fost pe la dumneata.
— Întâlnire de o clipă, fiindcă plec, zise Betsy zâmbind în timp ce-și trăgea mănușa.
— Prințesă, mai zăbovește puțin cu pusul mănuși. Dă-mi voie să-ți sărut mânuța! Dintre toate obiceiurile vechi care au revenit la modă, pentru sărutatul mâinii am cea mai mare recunoștința. Oblonski îi sărută mâna. Când ne mai vedem?
— Nu meriți, răspunse Betsy râzând.
— Ba încă cum, fiindcă m-am făcut omul cel mai serios de pe lume. Nu numai că-mi văd de treburile mele de familie, dar chiar și de ale altora, adăugă Stepan Arkadici cu o privire plină de înțeles.
— Ah! Îmi pare foarte bine! Răspunse Betsy, pricepând numaidecât că era vorba de Anna. Se întoarseră în salon și se opriră într-un colț.
— O omoară, îi suflă Betsy cu o șoaptă plină de convingere. E o situație imposibilă, imposibilă…
— Îmi pare foarte bine că ești de părerea asta, urmă Stepan Arkadici, clătinând din cap cu o expresie de gravitate, suferință și compătimire. Tocmai pentru asta am și venit la Petersburg.
— Tot orașul vorbește… zise Betsy. E o situație imposibilă. Anna se topește văzând cu ochii. El nu înțelege ca Anna e una dintre acele femei care nu pot glumi cu sentimentele lor. Una din două: ori să se hotărască să plece cu ea de aici, ori să divorțeze! Dar situația asta o înăbușă.
— Da, da… exact… făcu Oblonski oftând. Tocmai de aceea am venit. De fapt, nu numai pentru asta… Am fost numit șambelan și tot trebuia să vin pentru a mulțumi. Dar esențialul este să pot limpezi chestiunea asta.
— Ei, să-ți ajute Dumnezeu, îi ură Betsy.
După ce petrecu pe prințesa Betsy până în vestibul, Stepan Arkadici îi mai sărută o dată mâna deasupra mănușii, acolo unde bate pulsul, și mai îndrugă niște glume atât de indecente, încât Betsy nu știa dacă trebuia să se supere ori să râdă; apoi Oblonski intră la Anna. O găsi în lacrimi.
Cu toată veselia care-i răbufnea din suflet, Stepan Arkadici trecu numaidecât în mod firesc la un ton de compasiune și de poetică exaltare, care se potrivea cu starea ei sufletească. O întrebă de sănătate și cum își petrecuse dimineața.
— Foarte, foarte prost. Și ziua, și dimineața, și toate zilele din trecut și din viitor, răspunse ea.
— Mi se pare că te lași copleșită de tristețe. Trebuie să te scuturi, se cuvine să privești viața drept în față. Știu că-ți vine greu, dar…
— Se spune că unele femei iubesc pe bărbați chiar pentru viciile lor, începu deodată Anna. Eu îl urăsc pentru virtutea lui. Nu mai pot trăi cu dânsul. Înțelege-mă! Prezența lui fizică mă enervează, mă face să-mi ies din fire. Nu pot, nu mai pot trăi cu el. Ce să fac? Eram nefericită și mă gândeam că mai nenorocită nu pot fi, însă niciodată nu mi-am putut închipui situația groaznică în care mă aflu acum. Gândește-te că, deși știu că este un om bun, admirabil… eu, care nu ajung nici măcar la degetul lui cel mic, totuși îl urăsc. Îl urăsc tocmai pentru generozitatea lui! Nu-mi rămâne decât…
Anna vru să pronunțe cuvântul: moartea, dar Stepan Arkadici n-o lăsă să sfârșească.
— Ești bolnavă și nervoasă, zise el. Crede-mă că exagerezi peste măsură. Nu e nimic în situația ta care să fie atât de grav.
Stepan Arkadici surâse. În fața unei asemenea deznădejdi, nimeni afară de Stepan Arkadici n-ar fi îndrăznit să zâmbească (de teamă să nu pară brutal), dar el punea în zâmbet atâta bunătate și o delicatețe aproape feminină, încât zâmbetul lui nu jignea, ci ușura și potolea. Cuvintele sale blânde și liniștitoare, ca și zâmbetul lui, aveau un efect calmant, ușurător, ca uleiul de migdale dulci. Anna simți numaidecât acest lucru.
— Nu, Stiva, răspunse ea, sunt pierdută, pierdută… Mai rău decât atât, fiindcă nu sunt încă cu desăvârșire pierdută. Nu pot spune că totul s-a sfârșit; simt, dimpotrivă, că nu s-a sfârșit. Sunt ca o coardă prea întinsă, care trebuie să plesnească! Nu s-a sfârșit încă… dar se va sfârși îngrozitor…
— Nu e nimic. Poți să slăbești coarda pe nesimțite. Nu există situație care să n-aibă o ieșire.
— M-am gândit și m-am tot gândit. Nu există decât una singură…
Stepan; Arkadici înțelese iarăși din privirea ei plină de spaimă că singura scăpare pe care o vedea era moartea, și n-o lăsă să isprăvească.
— Ba de loc. Ascultă-mă un moment, adăugă el. Tu nu poți să-ți vezi situația ca mine. Dă-mi voie să-ți spun sincer părerea mea. Zâmbi din nou, grijuliu, cu zâmbetul lui dulce. Am s-o iau de la capăt: te-ai măritat cu un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât tine. Te-ai măritat fără dragoste sau fără să știi ce e dragostea. Să zicem că asta a fost o greșeală.
— O greșeală groaznică, spuse Anna.
— Dar repet: ăsta e un fapt împlinit. Mai târziu, să zicem că ai avut nefericirea să iubești pe un altul decât pe soțul tău. E o nenorocire, asta e de asemenea un fapt împlinit. Bărbatul tău a recunoscut acest lucru și te-a iertat.
Oblonski se oprea după fiecare frază, așteptând o obiecție; Anna însă nu răspundea nimic.
— Aceasta este situația. Acum, se pune întrebarea: poți să trăiești mai departe cu soțul tău? E dorința ta? E dorința lui?
— Nu știu, nu știu nimic.
— Dar n-ai spus adineauri că nu poți să-l mai suporți?
— Nu. N-am spus. Retractez. Nu știu nimic și nu mai pricep nimic.
— Dar dă-mi voie…
— Tu nu poți înțelege. Simt cum mă prăbușesc cu capul în jos într-o prăpastie, cred că nu trebuie să mă salvez și nici nu pot.
— Nu face nimic. Întindem noi ceva dedesubt și te prindem. Pricep. Înțeleg că nu poți lua asupra ta sarcina de a-ți arăta dorințele și sentimentele.
— Nu doresc nimic, nimic… numai să se sfârșească odată!
— Crezi că el nu vede și nu știe, crezi că asta-l apasă mai puțin decât pe tine? Te chinuiești, se chinuiește și el. Ce poate ieși din asta? În vreme ce divorțul ar soluționa totul, își exprimă cu oarecare sforțare Stepan Arkadici ideea principală și se uită la Anna ca să vadă cum o primește.
Ea nu răspunse nimic, ci clătină numai în semn de negație capul cu părul scurt. Însă după expresia feței, luminată deodată de frumusețea-i de odinioară, el înțelese că Anna nu dorea divorțul, numai fiindcă aceasta i se părea o fericire inaccesibilă.
— Tare mi-e milă de voi! Ce fericit aș fi dacă aș putea descurca lucrurile! Zise Stepan Arkadici, zâmbind cu mai multă îndrăzneală. Nu vorbi. Nu mai, spune nimic. Numai să-mi ajute Dumnezeu să exprim ceea ce simt. Mă duc la dânsul.
Anna îl privi cu ochi îngândurați și strălucitori, fără să rostească vreun cuvânt.
XXII.
Stepan Arkadici intră în biroul lui Alexei Alexandrovici, cu aerul oarecum solemn pe care îl lua când se așeza în fotoliul prezidențial la ședințele serviciului său. Cu mâinile la spate, Karenin se plimba prin odaie și se gândea și el la lucrul despre care discutase Stepan Arkadici cu Anna.
— Nu te supăr? Îl întrebă Oblonski, simțind dintr-o dată un sentiment neobișnuit de tulburare în prezența cumnatului său. Ca să-și ascundă tulburarea, Stepan Arkadici scoase o tabacheră cumpărată de curând, care se deschidea după un sistem nou, îi mirosi pielea și luă o țigară.
— Nu. Ai vreo treabă cu mine? Răspunse în silă Alexei Alexandrovici.
— Da. Aș fi vrut… trebuie să-ți… trebuie să-ți vorbesc, începu Stepan Arkadici, simțindu-se, cu mirare, intimidat.
Acest sentiment era atât de neobișnuit și de ciudat pentru el, încât nu-și dădu seama că pornea din conștiința lui, care-l vestea că ceea ce avea de gând să îndeplinească era o faptă urâtă. Făcând o sforțare, își învinse timiditatea ce-l copleșise.
— Sper că nu te îndoiești de dragostea mea pentru Anna și de atașamentul sincer și de stima ce-ți păstrez, adăugă Oblonski roșind.
Alexei Alexandrovici se opri din mers și nu răspunse nimic. Dar chipul său îl uimi pe Stepan Arkadici prin expresia lui de dureroasă resemnare.
— Aveam de gând, vroiam să-ți vorbesc despre sora mea și despre situația voastră, adăugă Stepan Arkadici, luptând mereu cu neobișnuitul său sentiment de sfială.
Alexei Alexandrovici zâmbi trist, privindu-și cumnatul și, fără să-i răspundă, se duse la birou, luă o scrisoare începută și i-o întinse.
— Nu încetez să mă gândesc la același lucru. Uite ce am și început să-i scriu, socotind că mă exprim mai bine în scris și fiindcă prezența mea o enervează, zise Karenin, dându-i scrisoarea.
Stepan Arkadici luă scrisoarea. Se uită nedumerit și mirat la ochii stinși ai cumnatului său, ațintiți asupră-i, și începu să citească: „Văd că prezența mea e o povară pentru dumneata. Oricât de dureros e pentru mine acest lucru, trebuie să-l recunosc; de altminteri, sunt încredințat că nu poate fi altfel. Nu-ți fac nici o vină. Martor mi-e Dumnezeu că, văzându-te în timpul bolii, m-am hotărât din adâncul inimii să uit tot ce a fost între noi și să încep o viață nouă. Nu-mi pare rău și n-are să-mi pară niciodată rău de ceea ce am făcut. N-am vrut decât un singur lucru: binele dumitale, binele sufletului dumitale, însă acum văd că n-am izbutit. Spune-mi singură ce ți-ar da fericirea și liniștea sufletească. Mă supun în totul voinței și sentimentului dumitale de dreptate.”
Stepan Arkadici îi dădu înapoi scrisoarea și-și privi mai departe cumnatul cu aceeași nedumerire, neștiind ce să spună. Tăcerea aceasta îi apăsa pe amândoi, că buzele lui Stepan Arkadici începură să tremure nervos și, fără un cuvânt, nu-și lua ochii de la fața lui Karenin.
— Iată ce am vrut să-i spun, adăugă Alexei Alexandrovici, întorcând capul.
— Da, da… făcu Stepan Arkadici, drept unic răspuns, simțind că-l îneacă lacrimile. Da, da. Te înțeleg, izbuti el să spună în cele din urmă.
— Vreau să știu: care e dorința ei? Întrebă Alexei Alexandrovici.
— Mă tem că nici ea însăși nu-și dă seama de situație. Nu e în stare să judece, continuă Stepan Arkadici revenindu-și în fire. E strivită, pur și simplu strivită de generozitatea ta. Dacă ar citi scrisoarea asta, n-ar putea rosti nici un cuvânt, și-ar pleca numai capul și mai jos.
— Bine, dar atunci ce e de făcut? Cum să ne explicăm? Cum să-i aflăm dorința?
— Dacă-mi dai voie să-mi spun părerea… cred că de tine atârnă să indici de-a dreptul măsurile pe care le găsești de cuviință, ca să pui capăt acestei situații.
— Prin urmare, găsești că trebuie să se pună capăt situației? Îl întrerupse Alexei Alexandrovici. Dar cum? Întrebă el, acoperindu-și cu un gest neobișnuit ochii cu mâna. Nu văd nici o ieșire posibilă.
— Din orice situație există o ieșire, zise Stepan Arkadici, ridicându-se și însuflețindu-se. Era o vreme când vroiai să rupi… Dacă acum ești convins că nu mai puteți fi fericiți împreună…
— Fericirea poate fi înțeleasă în mai multe feluri. Să zicem însă că primesc orice, că nu vreau nimic. Care ar fi ieșirea din situația noastră?
— Dacă vrei să cunoști părerea mea, adăugă Stepan Arkadici cu același zâmbet potolit, duios și mângâietor pe care-l avusese în convorbirea cu Anna, și acest zâmbet bun era atât de convingător, că Alexei Alexandrovici, fără să vrea, cu toate că-și dădea seama de slăbiciunea lui, era subjugat de el și gata să creadă tot ce ar spune Stepan Arkadici, Anna n-o să-și arate niciodată dorința, dar un singur lucru e posibil să fie dorit de ea, urmă Stepan Arkadici, și anume: suprimarea raporturilor actuale și a tuturor amintirilor dureroase legate de ele. După părerea mea, e nevoie neapărat să clarificați noile raporturi dintre voi, și asta nu se poate face decât recăpătându-vă fiecare libertatea.
— Prin divorț, îl întrerupse cu dezgust Alexei Alexandrovici.
— Da, cred că prin divorț, repetă Stepan Arkadici roșind. Aceasta ar fi soluția cea mai înțeleaptă din toate punctele de vedere pentru doi soți care se găsesc în situația voastră. Ce e de făcut dacă soții socotesc că nu mai pot trăi împreună? Și asta se întâmplă adeseori…
Alexei Alexandrovici ofta adânc și închise ochii.
— Aici un singur lucru trebuie luat în considerație, adăugă Stepan Arkadici: dacă dorește vreunul dintre soți să se recăsătorească. Dacă nu, chestiunea e foarte simplă, urmă el din ce în ce mai dezghețat.
Cu fața crispată de emoție, Alexei Alexandrovici mormăi ceva, dar nu răspunse. Frământase în mintea lui de mii și mii de ori ceea ce lui Oblonski îi părea atât de simplu; și, departe de a găsi acestea toate foarte simple, le socotea cu totul imposibile.
Divorțul, ale cărui amănunte le cunoștea, îi părea cu neputință acum, deoarece un sentiment de demnitate și de respect pentru religie nu-i îngăduia să ia asupră-și vina unui adulter fictiv și cu atât mai puțin să admită ca soția sa, iertată de dânsul și pe care o iubea, să fie învinuită și făcută de rușine. Divorțul îi părea imposibil și din alte motive și mai importante.
Care ar fi fost situația fiului său în caz de divorț? Era cu neputință să-l lase mamei. Această mamă divorțată va avea familia ei nelegitimă, în care situația copilului vitreg ar fi grea și educația ar lăsa, desigur, de dorit. Să-l oprească la dânsul? Știa că aceasta ar fi fost un act de răzbunare din partea lui – ceea ce nu dorea. Dar, afară de asta, divorțul i se părea imposibil, fiindcă, acceptându-l, însemna s-o împingă pe Anna la pieire. I se întipăriseră în minte cuvintele rostite de Daria Alexandrovna la Moscova și anume că, hotărând să divorțeze, nu se gândea decât la dânsul, fără să-și dea seama că prin asta o distruge pe Anna. Acum, când își iertase soția și se atașase de copii, Karenin le înțelegea altfel. A consimți la divorț și a da Annei libertatea însemna – pentru dânsul – să rupă ultimele sale legături cu viața: cu copiii, pe care-i iubea; iar pe dânsa s-o lipsească de ultimul sprijin în calea binelui și s-o dea pierzării. Știa că Anna, o dată divorțată, s-ar uni cu Vronski și că legătura aceasta ar fi nelegiuită – deoarece, după pravila bisericească, femeia nu se poate recăsători cât timp fostul său bărbat este în viață.
„Anna nu se va uni cu dânsul. După un an, doi, ori Vronski o va părăsi, ori ea va avea o legătură nouă, se gândi Alexei Alexandrovici; iar eu consimțind la acest divorț nelegiuit, m-aș face vinovat de decăderea ei.”
Alexei Alexandrovici se gândise la toate acestea de sute de ori și era încredințat că divorțul nu numai că nu era un lucru simplu, cum spunea cumnatul său, dar era absolut imposibil. Nu credea nici un cuvânt de-al lui Stepan Arkadici; i-ar fi putut face mii de obiecții la fiecare vorbă a lui; totuși îl asculta, simțind că prin cuvintele acestuia se exprima acea stihie brutală și copleșitoare care-i diriguia viața și căreia va fi nevoit să se supună.
— Toată chestiunea se reduce la condițiile în care ai fi dispus să divorțezi. Anna nu vrea nimic. Nu îndrăznește să te roage ceva, lasă totul pe seama generozității tale.
„Doamne! Doamne! De ce?” se gândi Alexei Alexandrovici, aducându-și aminte de procedura divorțului în cazul când soțul ia vina asupră-i și, cu același gest ca și Vronski, de rușine, își acoperi și el fața cu mâinile.
— Ești tulburat, te înțeleg. Dar dac